V. Împreună cu ţara prin zbuciumate vremuri

1. Războiul pentru Independenţă

2. Primul Război Mondial

3. Al Doilea Război Mondial

Sângele vărsat şi jertfele nu sunt niciodată zadarnice… lumina şi conştiinţa unui popor nu pot fi biruite. Luptătorii pier dar nu îngenunchiază… iar din dureri şi încercări un popor iese mai tare, mai bun.

Mihail Sadoveanu (1880-1961)

Scriitor român

1. Războiul pentru Independenţa

Cuprins ^

Deşi aflată la capăt de ţară, comuna Creţeşti a participat cu posibilităţile materiale şi forţele ei umane pe care le-a avut la toate marile evenimente consemnate de istorie. A suferit împreună cu ţara opresiunile celor care ne-au călcat pământul dorind să ne supună.

Suzeranitatea otomană a fost impusă Moldovei din anul 1420. Aceasta, timp de 457 de ani, a însemnat o frână în dezvoltarea statului moldav. Gândul de a scutura asuprirea turcească a fost prezent în mintea marilor personalităţi româneşti încă din veacul al XV-lea: Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Ion Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Tudor Vladimirescu ş.a.¹

Prilejul de a împlini această aspiraţie s-a ivit în 1876 când bulgarii s-au răsculat iar Serbia şi Muntenegru au declarat război Porţii. Deoarece aceste state erau în primejdie de a fi strivite de turci, ruşii intervin şi declară la rândul lor război Imperiului Otoman. Prin convenţia de la Bucureşti din aprilie 1877 se îngăduia trecerea trupelor ruseşti prin ţară şi se garanta integritatea teritorială a României. Iniţial, în luptele cu turcii, armatele ruseşti au obţinut victorii rapide dar au fost oprite la Plevna de generalul turc Osman Paşa. Marele duce Nicolae al Rusiei cere sprijin armatei române. După unele tratative Carol I preia comanda tuturor trupelor din faţa Plevnei. Guvernul Român trebuia să convingă populaţia şi Corpurile Legiuitoare de necesitatea pregătirii armatei pentru a fi capabilă să cucerească prin luptă dreptul legitim al ţării - independenţa.

Încă din 1876, în urma raportului colonelului George Slăniceanu, ministru de război, se aprobă înfiinţarea a încă 8 regimente de dorobanţi cu cadre permanente, aşezarea ofiţerilor şi efectivele cu schimbul.² Pe baza acestei aprobări ia fiinţă Regimentul 12 dorobanţi, cu reşedinţa la Bârlad, care cuprindea judeţele Tutova şi Fălciu - comandant fiind colonelul Ioan Racoviţă. Batalionul al II-lea, Fălciu, comandat de maiorul Constantin Chihureanu, avea reşedinţa la Huşi şi se compune din patru companii:

• Compania a 5-a Huşi, cu reşedinţa la Huşi, cuprindea plasa Prutului şi oraşul Huşi; comandanţi Constantin Băicoianu şi Vasile Alexandrescu;
• Compania a 6-a se compunea din plasa Podoleni; comandanţi căpitan Constantin Lupaşcu, locotenent Grigore Busuioc şi sublocotenent Nicolae Boerescu;
• Compania a 7-a Mijlocu cu reşedinţa la Hoceni, se compunea din plasa Mijlocu, comandant locotenent Xenofon Diamandescu;
• Compania a 8-a Crasna, cu reşedinţa la Budeşti, se compunea din plasa Crasna, comandant locotenent Vasile Manoliu.³ (s.n)

Alegerea satului Budeşti ca reşedinţă a companiei a 8-a din Regimentul 12 dorobanţi nu era întâmplătoare, la acea dată acolo era primăria comunei.⁴

După ce s-a încheiat convenţia cu Rusia, la 6/18 aprilie 1877, s-a decretat mobilizarea şi Regimentul 12 dorobanţi, care făcea parte din Divizia a II-a a Corpului II de armată, s-a deplasat către Bucureşti şi a fost cantonat la Cotroceni unde, pe data de 25 aprilie, a fost trecut în revistă de comandantul suprem al armatei române, regele Carol I. Itinerariul de deplasare spre zona de conflict a fost: Bucureşti, Talpa Balaciu, Greci, Slatina apoi, cu dese întreruperi, ajunge lângă Bechet -Corabia, cu destinaţia Amzuleşti. Scopurile acestei mişcări era de a apăra linia Dunării în cazul unei ofensive turceşti. La începutul lunii august Divizia a III-a trece Dunărea şi participă la luptele din faţa Plevnei. O parte din armată, care constituia rezerva, printre care se afla şi regimentul 12 dorobanţi, se găsea la Calişovaţ unde, după multe acţiuni de recunoaştere, reuşeşte să prindă un ofiţer turc de la care s-au aflat importante informaţii referitoare la fortificaţiile Plevnei şi a efectivelor militare.

Tablou aflat în biserica „Sfântul Nicolae“ din Budeşti

Regimentul 12 dorobanţi asigura în această perioadă avanposturile brigăzii de cavalerie. În ziua de 18 noiembrie turcii ies din Plevna şi se îndreaptă spre Opanez. A început atacul. Regimentul 12 ocupă Bucovul capturând o însemnată cantitate de muniţie care a fost transportată în bivuac (loc de staţionare temporară a trupelor). Prezenţa acestui regiment este semnalată şi la cucerirea redutelor Griviţa şi Plevna. În raportul făcut de comandantul Regimentului 12 dorobanţi, locotenent colonelul Ioan Racoviţă, se arată că printre ofiţerii şi subofiţerii evidenţiaţi în aceste lupte se numără căpitanul Constantin Lupaşcu, locotenentul Xenofon Diamandescu, sublocotenentul Ioan Petrescu, caporalul Darie Costache ş.a. S-au distins Cogălniceanu Gheorghe şi soldatul Iosup Nicolae din satul Budeşti. Documentele vremii mai amintesc şi de creţeşteanul Enache Grigore şi de soldatul Bâtcu Ioan din Budeşti, dat dispărut. Mulţi alţii însă, au rămas anonimi, uitaţi prin trecerea vremii.

Prin ordinul 174 din 5 decembrie 1877, Regimentul 12 este trecut în brigada I-a a Diviziei a VI-a, comandată de generalul Gheorghe Angelescu. În această organizare regimentul continuă luptele cu misiunea de a ocupa Tatargicul. În ianuarie 1878 este prezent la Vitbol (între Dunăre şi Vidin). Mai târziu îl găsim între regimentele care participă la cucerirea Belogradcicului. În bătăliile la care au participat compania a 8-a, regimentele 5 şi 67 de linie şi 6 călăraşi, formate şi din creţeşteni, s-au acoperit de glorie, mulţi dintre ostaşi fiind decoraţi.⁵

Începând cu data de 4 februarie 1878, printr-un decret cu articol unic se anunţă încetarea stării de război într-o serie de judeţe, printre care se afla şi Fălciul.

Efortul pentru susţinerea acestui război de către ţară era imens şi nu putea fi sprijinit decât prin contribuţia populaţiei. Mihail Kogălniceanu, într-o cuvântare parlamentară, arăta: avem braţe dar nu avem puşti, ele trebuie cumpărate.

Dacă la această stare de fapt adăugăm remarca colonelului Gheorghe Slăniceanu adresată lui Carol I: .. opincile ce poartă dorobanţii ca încălţăminte este viţioasă, nu numai că în timp ploios oamenii sunt cu picioarele necontenit ude, dar şi în privinţa solidităţii lasă mult de dorit, astfel că în marşuri pe piatră ele se degradează şi în acest timp oamenii rămân desculţi…, ne dăm seama de starea precară în care se afla armata.

Cu toate că adesea ostaşul român era copleşit de privaţiuni şi neajunsuri eroismul său nu a avut de suferit. Însemnările unui ofiţer străin, martor ocular al evenimentelor din 27 august 1877 de la asediul redutei Griviţa, sunt concludente: Niciodată n-aş fi crezut să văd atâta bravură la o trupă care până atunci n-a cunoscut focul. Armata română s-a vădit atunci a fi la înălţimea celor mai bune armate ale timpului.

Populaţia rămasă acasă avea să suporte şi ea consecinţele războiului. Astfel, după semnarea acordului româno-rus, primul ministru I. C. Brătianu, anunţă prefectura judeţului Fălciu că relaţiile noastre cu armata rusească devin oficiale şi dumneavoastră aveţi să le daţi tot concursul pentru aprovizionare, transport şi locuinţă, să nu sufere de nimic. ⁶

Acest ordin are pentru locuitorii din Creţeşti urmări dintre cele mai grele, deoarece grosul trupelor ruseşti se deplasa pe ruta Albiţa - Huşi - Creţeşti - Crasna - Bârlad. Aceste localităţi trebuiau să asigure trupelor totul, să nu sufere de nimic. Adesea erau repartizaţi, spun documentele, câte 30-40 de soldaţi la o gospodărie ţărănească,⁷ iar serviciul de transport se face numai de către satele care cad în drum,⁸ munci pentru care ţăranii nu au mai fost despăgubiţi, aşa cum semnalează prefectul de Fălciu într-o scrisoare înaintată Ministerului de Externe. Şi cum Creţeştii cădeau în drum, trebuia să suporte şi această corvoadă care, adunată pe judeţ, a însemnat 1374 transporturi fără nici un fel de despăgubire.⁹

O altă greutate care a căzut în spatele celor de acasă a fost asigurarea prin rechiziţii sau donaţii benevole a alimentelor necesare pentru trupe şi a furajelor pentru cai. În acest scop la Creţeşti s-a format un comitet care a organizat colectele de bani şi obiecte (scamă, cămăşi, flanele, pânză, ciorapi, perne, şervete etc.) date gratuit armatei aşa cum se specifică în procesul-verbal nr. 79 încheiat de comisia constituită la prefectura judeţului Fălciu.

În şedinţa din 13 decembrie 1876 Adunarea deputaţilor aprobă legea privind efectuarea muncilor agricole în contul rezerviştilor, în care se specifica: Când chemarea rezerviştilor s-a făcut pentru un timp mai lung de 15 zile, dacă chemarea s-a făcut pe timpul muncilor agricole, comuna este însărcinată cu executarea acestor lucrări…dacă rezervistul este singurul sprijin al familiei.

Prin instrucţiunile din 7 martie 1877, prefectul judeţului Fălciu îndeamnă populaţia satelor la un efort comun cu cuvinte pline de un pronunţat patriotism: Cunoaştem foarte bine că sătenii noştri obişnuiesc de a da clăci la plugari, pe la diferite persoane, cu atât vor face mai vârtos pentru fraţii lor, care sunt trimişi să apere cu viaţa moşioara mare care este ţara noastră, lăsându-şi părăginite micile lor ogoare…¹¹

Tot în baza legii amintite, ţăranii din Creţeşti şi Budeşti, bătrâni, femei şi copii, trebuiau să mai execute în plus şi muncile agricole pe moşia Budeşti, proprietatea lui Dumitru Castroian.

Cu toate aceste greutăţi impuse de necesitarea eliberării neamului de sub suzeranitatea otomană care ne-a strivit secole de-a rândul, intelectualii comunei Creţeşti, slujitorii bisericii, alături de populaţia întregii comunităţi au făcut un tot unitar pentru câştigarea independenţei. Fiecare după posibilităţi a sprijinit ostaşul român luat de lângă familie şi de la munca câmpului şi la care unii dintre ei nu s-au mai întors să le revadă, mulţi au rămas pentru veşnicie pe meleaguri străine, căzuţi în luptă cu gândul că urmaşii vor fi cei care se vor bucura şi vor recunoaşte jertfa lor.

2. Primul Război Mondial

Cuprins ^

Izbucnirea primului război mondial este urmare a antagonismelor dintre interesele economice şi politice ale marilor puteri. Atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, când arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei şi soţia sa au fost ucişi de un sârb, a fost scânteia de la care s-a aprins focul conflagraţiei ce avea să cuprindă Europa.

Se formează două grupuri de puteri determinate de interese diferite: Franţa, Anglia, Rusia (Tripla Înţelegere) la care s-au adăugat Belgia şi Serbia şi, de cealaltă parte, Germania şi Austro-Ungaria (Puterile Centrale). După doi ani de neutralitate, determinat de ideea realizării României mari şi având ca bază şi convenţia secretă cu guvernul rus din 1914, prin care Rusia recunoaşte necesitatea formării statului naţional român, guvernul român hotărăşte intrarea în război alături de puterile Triplei înţelegeri, declarând război Austro–Ungariei. Această hotărâre luată în august 1916 asigură alipirea la patria mamă a Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului¹¹ dar, care, în acelaşi timp, avea să impună jertfe şi sacrificii din partea tuturor categoriilor şi păturilor sociale ale ţării.

Cu toate că se găseau departe de linia frontului, creţeştenii au trecut prin aceleaşi greutăţi, neajunsuri şi privaţiuni, au trebuit să facă aceleaşi sacrificii pe care le-a făcut întreaga ţară: jertfe de sânge, pierderi de bunuri materiale, asigurarea hranei pentru cei de pe front şi pentru cei de acasă.

„Regulamentul pentru executarea muncilor agricole în timpul războiului“, intrat în vigoare din 4 noiembrie 1916, impus de situaţia în care se afla ţara, a constituit pentru populaţia rămasă acasă o adevărată stare de asediu: muncă obligatorie, toată mâna de lucru la dispoziţia administraţiei, obligaţia de a lucra pământul celor mobilizaţi., Pe baza acestui regulament, la Primăria comunei Creţeşti, este formată o comisie din reprezentanţii administraţiei şi ai proprietarului din satul Budeşti, având ca prim obiectiv rechiziţiile pentru muncă în folosul proprietarului şi al celor mobilizaţi. Regulamentul, deşi se dorea a fi o mobilizare a întregii populaţii pentru susţinerea luptei la care se angajase ţara, constituia un sprijin dat moşierului:

• pământurile ţăranilor se vor cultiva după ce se va termina de arat şi semănat moşia proprietarului;
• obligaţia femeilor şi a copiilor de a munci;
• tinerii neîncorporabili erau mobilizaţi pe loc, pentru a lucra pământul moşierului;
• armata întrebuinţa numai animalele sătenilor.¹²

Stabilizarea frontului în ianuarie 1917, în sudul Moldovei, pe linia Siretului, de-a lungul Dunării şi a braţului Sfântul Gheorghe, a făcut ca această parte de ţară să devină supraaglomerată; instituţii guvernamentale, patru contingente de armată în refacere, trupe ale armatei ruse şi refugiaţi din partea de ţară ocupată de germani. Toată această populaţie îngrămădită pe un spaţiu restrâns avea nevoie de alimente, adăpost, căldură şi îngrijiri medicale.

Ţăranul era lipsit de strictul necesar existenţei sale, hrana era tot mai puţină. Se mai adaugă lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul care au creat un teren propice pentru apariţia şi răspândirea bolilor, în primul rând a tifosului exantematic.¹³ Pe lângă acestea creţeştenii au trebuit să suporte şi retragerea trupelor ruseşti.

Valea Lohanului de-a lungul secolelor a fost cale bătută şi lesnicioasă pentru deplasarea maselor de oameni „în sus şi în gios“, cum spune cronicarul. Această înlesnire au avut-o trupele ruseşti şi în primul război mondial. Conform convenţiei încheiate cu Rusia, armatele ţarului au intrat în ţară organizat şi cu bună înţelegere. Mai târziu, după martie 1917, când în Rusia fusese înlăturat guvernul ţarist şi influenţele sovietelor în desfăşurarea evenimentelor au crescut, soldatul rus refuză să mai lupte intr-un război ale cărui scopuri nu le înţelegea şi nu le împărtăşea. Retragerea dezordonată a acestora, pătrunşi de ideile revoluţiei, a adus creţeştenilor una din cele mai cumplite suferinţe ce s-a abătut asupra lor.

Până nu demult bătrânii, care în acele vremuri erau copii de 10-12 ani, povesteau cum intrarea armatei ruse în sat era cea mai mare nenorocire: femeile şi copii erau scoşi din casă pentru a se asigura cartiruirea trupei, caii, după ce terminau de mâncat furajele, rodeau gardurile şi copacii. Dacă soldaţii descopereau un butoi cu vin, nu mai aveau răbdare să scoată vinul pe îndelete, pe cep, trăgeau cu puşca în butoi şi se îngrămădeau să-şi umple gamelele cu licoarea lui Bachus, după care bieţii săteni se putea aştepta la orice. Animalele ce se mai găseau prin curşi erau sacrificate pentru hrana trupei. Sacrificarea oii sau a porcului luate din curtea gospodarului se făcea în locuinţă, afară era frig, împrăştiind pe pereţi sângele animalului.

Acestea sunt scene de groază rămase viu întipărite în memoria acelor copii, care, peste timp, au fost povestite nepoţilor lor cu gândul de a-i face pe aceştia să înţeleagă că ţara trebuie întotdeauna apărată, străinul sau duşmanul nu vine niciodată din ţara lui cu vaca de acasă legată la căruţă, el mulge vaca ta.

Numărul răniţilor şi al bolnavilor era aşa de mare încât n-au mai încăput în spitalele de campanie amenajate la Huşi: în localul Gimnaziului „Anastasie Panu“şi al Şcolii profesionale de fete (de lângă episcopie), la Şcoala primară nr. 1 de băieţi, unde se instalase o secţie de chirurgie, la cazarmă şi în barăcile pentru bolnavii de tifos de la Dobrina.¹⁴ Pentru a cuprinde toţi bolnavii din zonă, localul Şcolii din Creţeşti de Sus şi câteva locuinţe din sat au fost transformate în spital de campanie pentru contagioşi.

Cu câţiva infirmieri deprinşi în graba războiului cu sumare cunoştinţe medicale de îngrijire a bolnavilor, lipsa medicamentelor şi a personalului medical calificat, condiţiile precare de igienă şi alimentaţie au făcut ca mulţi eroi, veniţi din cele mai îndepărtate colţuri de ţară, să-şi afle sfârşitul la Creţeşti. Numele lor sunt încrustate în marmura monumentului eroilor din Creţeşti de Sus (anexa nr. 24). Mulţi au rămas anonimi, uitaţi de cei dragi lor şi de lume. Nu s-au mai întors la casele lor de unde au plecat, rămânând pentru vecie înmormântaţi în cimitirele din Creţeşti de Sus şi Satu Nou.

Această crâncenă epidemie n-a cruţat nici vieţile celor care au rămas acasă –aşezând pe sufletele celor rămaşi în viaţă o stare de durere şi tristeţe.

Episcopul Nicodim al Huşilor, prin apeluri adresate preoţilor, prin cuvântările rostite, se arată a fi un patriot şi un bun român. Episcopia, prin preoţii săi – la Creţeşti păstoreau Nicolae Pavlov, Vasile Cotae şi Sava Dumitru – contribuie la întărirea moralului ostaşilor români, toţi proveniţi din mediul rural, la acordarea de ajutor familiilor celor plecaţi, la îmbărbătarea şi ridicarea stării de spirit a populaţiei.

Colonelul Petru Paveliu din Creţeşti de Sus

Cu toate aceste nenorociri care s-au abătut asupra ţării în iarna din 1916-1917, oastea română, sprijinită de misiunea franceză condusă de generalul Berthlot, cu eforturi greu de imaginat astăzi, a primit arme noi şi muniţii, a reuşit să se refacă. În „Însemnări fugare din războiul de întregire“ din 1923 ale căpitanului de infanterie Aureliu C. Locusteanu găsim referiri la aceste moment de răscruce pentru oastea română:

A sosit în ţară misiunea franceză, care ne învaţă tainele războiului modern, căci francezii au destulă practică acum şi au trecut prin clipe poate mai grele decât acelea prin care am trecut şi trecem noi. Au înfiinţat fel de fel de şcoli, unde ofiţerii şi gradele noastre învaţă instrucţia cea nouă pentru ca în urmă să o împărtăşim soldaţilor.

Oastea şi ofiţerii şi-au recăpătat încrederea în propriile forţe aşteptând ziua când vor da piept cu duşmanul. Mulţi dintre ei se gândeau că familiile lor, cei dragi şi apropiaţi sufleteşte, vatra lor strămoşească, se aflau sub ocupaţie germană. Pe îngusta fâşie de pământ a Moldovei renăştea o armată nouă, bine dotată, cu o nouă organizare, cu un înalt moral de luptă. Toţi aşteptau să dea piept cu inamicul, să treacă la eliberarea teritoriului cotropit de duşman şi la realizarea scopului cu care ţara intrase în război – făurirea României Mari.¹⁵

Guvernul avea în vedere acordarea unor pensii şi ajutoare gradelor militare inferioare şi a adus în prim plan necesitatea reformei agrare, făgăduind ostaşilor, proveniţi în cea mai mare parte din rândurile ţărănimii, pământ şi drept de vot. În şedinţa Parlamentului din 16 decembrie 1916, regele Ferdinand, în mesajul tronului arată: …să spunem ţăranului că luptând pentru unitate naţională, el luptă totodată şi pentru dezvoltarea lui politică şi economică…Vitejia lui îi dă drepturi şi mai mari asupra pământului pe care îl apără şi se impune mai mult ca oricând ca la sfârşitul războiului să înfăptuim reformele agrare şi electorale. Asupra acestor promisiuni regele revine printr-o proclamaţie adresată soldaţilor în aprilie 1917, prin care îi asigură că aceştia şi-a câştigat dreptul de a stăpâni intr-o măsură mai largă pământul pentru care s-au luptat, precum şi dreptul de a avea o mai largă participare la treburile statului.

Însufleţiţi de aceste perspective care corespundeau ideilor lor, ostaşii români, începând cu ziua mult aşteptată de 24 iulie 1917, sub comanda generalilor Averescu şi Eremia Grigorescu cu o dăruire până la jertfă, la Mărăşeşti - Mărăşti - Oituz şi în alte localităţi sparg frontul german, arătând lumii valoarea armatei române, vitejia şi spiritul ei de sacrificiu. În aceste lupte şi în cele care au urmat, pătrunşi de îndemnul pe aici nu se trece! s-au jertfit pentru întregirea neamului un număr mare de creţeşteni care făceau parte din Regimentul 12 dorobanţi „Dimitrie Cantemir“ din Bârlad, 15 sau 25 infanterie ş.a. (Anexele nr. 20-23).

Pentru a aminti generaţiilor viitoare spiritul lor de sacrificiu şi de jertfă, numele celor ştiuţi au fost adânc săpate în placa de marmură aflată pe monumentul eroilor din Creţeşti de Sus ridicat prin grija familiei de învăţători Eugenia şi Marin Benghiuş şi inaugurat în luna mai 1928 (vezi coperta I).

Recunoştinţa urmaşilor, în primul rând a administraţiei locale pentru eroii comunei din primul război mondial este doar parţială. Monumentul existent nu cuprinde decât numele eroilor din satele Creţeşti de Sus şi Satu Nou. Situaţia nu este urmarea existenţei unui egoism local, ci a unui fapt real de organizare administrativă. La data construcţiei monumentului actualele sate ale comunei Creţeşti formau două unităţi administrative distincte: una se compunea din satele Creţeşti de Sus şi Satu Nou şi formau comuna Creţeşti de Sus şi alta formată din Creţeşti de Jos şi Budeşti, care purta numele de Creţeşti de Jos. Ce a făcut o comună, cea de Sus, n-a făcut cealaltă, cea de Jos. În felul acestea timpul s-a scurs implacabil, vremurile s-au schimbat şi cei jertfiţi din de Jos şi Budeşti au rămas uitaţi prin pomelnicele bisericilor.

În cei 84 de ani care a trecut de la evenimentele ce au marcat destinele ţării nu a fost luată nici o iniţiativă de a se construi în centrul civic un monument al eroilor care să amintească trecătorilor numele celor ce au căzut pentru ţară în cele două conflagraţii mondiale şi în faţa căruia, măcar de Ziua Eroilor, fanfara să intoneze cântecul Presăraţi pe-a lor morminte… şi pe soclu, copii şi bătrânii să aşeze câte un buchet de flori stropit cu o lacrimă.

3. Al II-lea Război Mondial

Cuprins ^

Izbucnirea celui de Al II-lea Război mondial a fost urmare a contradicţiilor dintre marile puteri, din dorinţa de expansiune teritorială şi dominaţie a Germaniei hitleriste în alianţă cu Italia fascistă şi Japonia militaristă.

Problema Gdanskului (Danzig) a fost doar un pretext. Conflagraţia a început la 1 septembrie 1939, în scurt timp au fost ocupate Polonia, Austria şi Cehoslovacia. Germania devine, pentru un moment, stăpâna Europei. La 26 iunie 1940, în urma ultimatului prezentat guvernului român de către U.R.S.S., teritoriul dintre Prut şi Nistru împreună cu partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţei au intrat în componenţa Uniunii Sovietice.

Nu peste mult timp, la 30 august, României i-a fost smulsă o suprafaţă de 42.243 km pătraţi prin „Dictatul de la Viena“.¹⁶ Ţara se găsea singură, părăsită de toate puterile Europei. În această situaţie regele Carol al II-lea este forţat să abdice şi se instalează dictatura militaro-fascistă care a aservit ţara „maşinii de război“ germane şi la 22 iunie 1944 România declară război Uniunii Sovietice. Armata română participă la operaţiunile militare alături de cea germană în calitate de aliat.

Pentru ostaşii români ordinul generalului Ion Antonescu: Ostaşi vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul din răsărit şi miazănoapte!a însemnat începutul eliberării teritoriilor smulse din trupul ţării prin dreptul celui mai puternic. Era în dimineaţa unei zile de duminică, o zi frumoasă cu cerul transparent care nu anunţa urgia ce va veni. Clopotele au început să bată „în dungă“. Femeile, bătrânii şi copii auzeau bubuitul tunurilor de la Prut, plângeau în colţul năframei gândindu-se că mulţi dintre cei dragi lor, aflaţi în mijlocul canonadei, nu se vor mai întoarce de unde au plecat

Cei mai mulţi tineri din Creţeşti au făcut parte din Divizia 15 infanterie, în componenţa căreia intrau Regimentele 10 vânători şi 25 artilerie Chişinău, 25 infanterie Vaslui şi 12 Bârlad, precum şi din Divizia 21 infanterie în care se găseau Regimentul 24 infanterie Tecuci, Regimentul 11 Galaţi, Regimentul 25 infanterie Cetatea Albă.

Regimentele care avea reşedinţa în garnizoana Chişinău, la aplicarea ultimatului din iunie 1940 s-au retras în ţară. Regimentul 25 infanterie, format în majoritate din călăreţi cu schimbul, la cedarea Basarabiei a trecut prin Huşi, a făcut popas câteva zile „pe Băltoagă“, la Creţeşti, apoi la Roşieşti, Roman, Hălăuceşti, Strunga, Ţepu (Tecuci), Zorleni (Bârlad). Când s-a declanşat războiul acest regiment se afla pe Dealul Volosenilor, comuna Stănileşti de unde au foste trase primele salve de tun.

Noaptea, cu tunurile trase de cai, s-a deplasat la nord de Huşi şi a trecut pe un pod de vase, pe la Cotul Morii fără să întâmpine rezistenţă din partea sovieticilor. A doua zi regimentul a ajuns aproape de Hănceşti. Într-un moment de odihnă un basarabean a adus informaţia că pădurea Hănceştilor este plină de armată şi în curând va începe atacul. S-a dat ordin de luptă, cu infanteria în faţă şi cu tunuri de calibru 72,2, în spate. După lupte îndârjite cuiburile de mitralieră au fost distruse şi ruşii n-au mai opus rezistenţă până la Nistru. Fluviul a fost trecut, tot pe un pod de vase, pe la Vadul lui Vodă, lângă localitatea Coşniţa (Coşereni). Satul, format în majoritate de moldoveni, a ieşit înaintea trupelor române primindu-le cu bucurie.¹⁷

Marin Hobincu, participant şi rănit pe frontul de est

Pentru cucerirea Odesei s-au dat lupte crâncene. Infanteria rusă înainta la atac în picioare, cu soldaţii unul lângă altul în mai multe valuri. Regimente întregi au fost secerate de artileria şi mitralierele române. Într-una din aceste încleştări sângeroase pline de dramatism şi de groază s-a remarcat sergentul Dumitru (Mitică) Budăi, din Budeşti. Aflat cu mitraliera în poziţie de tragere, el fiind ochitor-trăgător, ajutat de un camarad, aştepta ordinul de atac. Ruşii, în grupuri masive, înaintau hotărâţi. A început focul. Ajutorul a căzut lângă sergent, răpus de un glonte. Teama că şi pe el îl aştepta aceeaşi soartă, încrâncenat, ca să-şi răzbune camaradul a declanşat un foc năprasnic. Ruşii, care au mai scăpat, s-au retras în dezordine. Când liniştea a străbătut câmpul plin de morţi şi răniţi, sergentul Budăi s-a ridicat din adăpost şi şi-a dat seama că în faţa acelui puhoi de oameni rămăsese singur. Ceilalţi camarazi, în toiul luptei, primiseră ordin de retragere. A devenit erou, menţionat pe ordin de front, decorat şi felicitat personal de Ion Antonescu.

Andreas Hillgruber în lucrarea „Hitler, König und Marschall Antonescu“, la pagina 141, face observaţia că în ofensivă soldatul rus nu-i capabil să lupte individual; ca să înainteze la atac trebuie să fie încadrat în masă. Cu toate pierderile suferite, rezultate din desconsiderarea de către comandanţi a vieţii soldatului, aceştia spuneau: nu este nimic, este mult rus la noi.

Regimentele întoarse în ţară pentru refacere sunt rechemate pe front la Cotul Donului, locul celei mai cumplite drame suferită de armata română în cel de al II-lea război mondial.

Pe Don, ruşii au construit poduri sub nivelul apei, pentru a nu fi observate şi distruse. Trupele române din apărare, au primit atacul rusesc luptând pe poziţie. Infanteriştii aflaţi în gropi individuale au fost, în mare parte călcaţi, de tancuri şi amestecaţi cu pământul. Orice efort de împotrivire a fost zadarnic. Numeroase acte de eroism făcute de apărătorii frontului de pe Don vor rămâne pentru totdeauna necunoscute.

Generalul german Hans Dorer arăta: cu toată vitejia lor dovedită, cu marea lor bunăvoinţă, trupele române nu au putut să obţină rezultatele de care erau capabile din cauza lipsei de armament modern.

Trei divizii româneşti au fost încercuite la Don: Divizia a 5-a (general Mazarini), Divizia a 6-a (general Lascăr) şi Divizia a 15-a (general Sion). Primii doi generali au foste luaţi prizonieri. Mai târziu, generalul Vasile Lascăr devine comandantul Diviziei „Tudor Vladimirescu“. Rezultatul dezastruos de la Cotul Donului şi cel de la Stalingrad a produs o oarecare încordare între aliaţi, care s-au învinuit reciproc. În sectoarele de luptă superioritatea rusească era de 8/1 (februarie 1943) şi de 7/1 (iulie 1943), dată după care ruşii au atacat permanent. În luna aprilie 1944 vârfurile armatei ruse au trecut Prutul şi s-au oprit pe linia Târgul Frumos-Iaşi-Chişinău, unde au stat până la 20 august.

Perioada de răgaz a dat posibilitatea refacerii armatei române şi s-a organizat apărarea dar lipseau în mod neîngăduit de grav, rezervele în divizii de infanterie şi mai ales diviziile blindate. Un alt punct slab al apărării era subminarea moralului soldaţilor. Trupa care pleca de pe front în concediu, la întoarcerea aducea de acasă zvonul că în curând se va încheia pacea şi, deci soldaţii nu trebuie să mai lupte.

Bombardamentele americane au avut loc chiar atunci când înaintarea rusă era oprită. Cei mai în vârstă îşi amintesc cum zilnic avioane americane aflate la mare înălţime, de culoare argintie, în grupuri compacte, străbăteau cerul făcând un zgomot infernal şi în care populaţia îşi puneau speranţa că îi va scăpa de puhoiul rus – fără a şti că realitatea dureroasă era alta: americanii duşmani din spate, ruşii duşmani din faţă. Sistemul avea drept scop slăbirea moralului armatei şi populaţiei.

Atacul sovietic a început pe data de 20 august 1944 la nord de Iaşi printr-o puternică pregătire de artilerie, una din cele mai mari concentrări de foc care s-a realizat în cel de al II-lea război mondial. Prin breşele obţinute au intrat tancurile. Sectorul diviziei a 5-a, Podul Iloaiei-Erbiceni a fost spulberat. Masele blindate ale armatei Frontului 2 Ucrainian (comandant generalul Malinovschi), urmate de formaţiile motorizate, luând-o înaintea trupelor de infanterie, au început o înaintare vertiginoasă spre sud, în două direcţii. Aripa lor stângă a executat o conversiune spre est, în direcţia Prutului. După câteva zile de urmărire a slabelor trupe române dintre Iaşi şi Vaslui, pe care le-au silit să se retragă, au făcut, la 25 august joncţiunea cu trupele Frontului 3 Ucrainian, de sub comanda generalului Tolbuhin, tăind astfel legăturile armatei germane cu vestul. Alături de trupele sovietice care totalizau 90 de divizii se afla şi Divizia de voluntari români „Tudor Vladimirescu“. Prin această joncţiune cele două braţe ale ofensivei sovietice au încercuit grosul trupelor germane aflate în zonă. În seara zilei de 22 august unităţile sovietice se află la nord de Vaslui şi la nord-vest de Huşi.¹⁸

Ofensiva de la Iaşi-Chişinău După volumul: Marea conflagraţie a sec. al XX-lea. Al II-lea război mondial

În urma unei anchete întreprinse de Marele Stat Major cu privite la moralul şi pregătirea de luptă a armatei române, s-a constatat că atât soldaţii cât şi ofiţerii nu mai vor să lupte alături de germani şi că majoritatea comandaţilor de regimente au afirmat că nu mai pot conta pe unităţile lor.¹⁹ Soldaţii români care, în retragerea lor din faţa trupelor sovietice au trecut prin satele comunei Creţeşti erau total demoralizaţi şi dezorganizaţi, parcă urmau ordinul scapă cine poate.

În retragerea lor pe Valea Lohanului nemţii au întâlnit un grup de aproximativ 40 de soldaţi români rătăciţi de unităţile lor care, fiind de prin partea locului au hotărât să treacă pe acasă, să-şi vadă familiile. Considerându-i dezertori, au fost făcuţi prizonieri de trupele germane aflate în pădure. Pentru a verifica dacă armata română mai era un aliat al germanilor, aceştia au scos la liziera pădurii „prizonierii“ români în uniformă, dar dezarmaţi. Focul sovietic încetează, semn că soldaţii români au devenit din aliaţi, duşmani. S-a hotărât executarea lor. Dezbrăcaţi au fost duşi în coloană spre locul execuţiei. La un semn, condamnaţii la moarte s-au năpustit peste călăi şi i-au dezarmat. În încăierarea ce a avut loc au căzut 7 ostaşi români. Printre cei care au scăpat cu viaţă a fost şi soldatul Gheorghe Zbanţ din Creţeşti de Sus care a trăit 85 de ani, povestind nepoţilor tragicul eveniment. Comandanţii germani observând lipsa de loialitate a unităţilor române, pentru siguranţă, le-au încadrat între formaţiunile germane.

 Un episod din deruta generală: Divizia română 11 Roşiori care, datorită lipsei de încredere, lupta în cadrul corpului de armată german Mieth, îndată după ruperea frontului de la Iaşi, s-a văzut rămasă pe poziţie cu flancul stâng descoperit. Comandantul diviziei a ordonat retragerea pe linia Tomeşti-Răducăneni-Huşi, pentru a scăpa de încercuirea sovietică. Abia în noaptea de 24/25 august generalul Edgar Rădulescu a aflat de la locuitori de armistiţiu. La 27 august Divizia 11 Roşiorii se afla în siguranţă între Bârlad şi Tecuci,²⁰ unde trebuia să organizeze apărarea. Aceleaşi manevre le execută şi Diviziile 14 şi 21 infanterie din cadrul armatei a III-a, care traversează Prutul şi se îndreaptă în marş forţat în spatele fortificaţiilor din sectorul Adjud-Focşani-Nămoloasa-Galaţi.

Prin joncţiunea Frontului 2 şi 3 Ucrainian s-a format o „pungă“ în care se găseau localităţile dintre Crasna-Vutcani-Huşi-Duda, pungă ce cuprindea şi trupele germane ale grupului „Mieth“. Generalul Mieth pentru a-şi uşura trecerea spre sud, în ziua de 25 august a dat ordin să se atace oraşul Huşi şi să-l cucerească. Atacul s-a dat în zilele de 25 şi 26 august fără nici un rezultat. Obligat să renunţe la oraşul Huşi, l-a ocolit pe la vest. Divizia 79 infanterie a ocupat o poziţie înaintată la nord-vest de oraş, stabilindu-se în Pădurea Deasă şi la Valea Teiului unde se bucura de camuflaj şi se putea odihni, fiind acoperită la vest şi la est. Diviziile 258 şi 376 infanterie prelungeau apărarea spre sud-vest. Aşadar, în ziua de 26 august, la vest de Huşi se găseau importante trupe de infanterie germane. În cursul nopţii de 28 august s-au deplasat spre sud până în zona Şişcani-Hoceni-Hurdugi. Alte unităţi germane au mai atacat Huşul în această perioadă venind de la Iaşi pe şoseaua Buneşti-Avereşti.

În zilele de 26 şi 27 august s-au dus lupte îndârjite între armata 52 rusă şi trupele germane, la sud de Huşi, în zona satului Şchiopeni (azi Văleni). Pierzând orice speranţă de a primi ajutoare, generalul Mith, cu ceilalţi comandanţi de trupe, a luat hotărârea de a se îndrepta spre sud-vest, către Crasna unde, după ce vor trece apa Bârladului, în grupuri mici, să se îndrepte spre Carpaţi. Pentru a putea executa această deplasare se impunea cucerirea satului Vutcani. Atacul trebuia executat de Divizia 79 infanterie la centru, flancată ala nord de Divizia 376 infanterie şi la sud de Divizia 370 infanterie. Spatele era acoperit de Divizia 258 infanterie, aflată în jurul satului Hurdugi (azi Dimitrie Cantemir).

După lupte grele cu armata rusească pentru cucerirea satului Vutcani, în noaptea de 28/29 august rămăşiţele armatei germane au reuşit să iasă din zona Vutcani-Rediu-Idrici şi să treacă la vest de valea Bârladului, strecurându-se până la Siret unde, pe podul de la Rogoaza, s-au îndreptat spre Carpaţi. Puţini germani au reuşit să se salveze.²¹ Până la 29 august Fronturile 2 şi 3 Ucrainian au lichidat grosul trupelor germane din zona Iaşi-Chişinău-Bârlad.

Înainte ca linia frontului să se afle pe teritoriul comunei Creţeşti situaţia era deosebit de agitată şi adesea confuză. Câteva însemnări extrase din „Analele parohiei Huşi“, vol. V, 1944 -1947,²² făcute de preotul catolic Francisc Cojocaru, paroh în perioada 1 august 1942 -15 decembrie 1952, sunt edificatoare şi corespund situaţiei în care se afla întregul ţinut:

Joi, 13 ianuarie 1944 (fila 6)

Mare îngrijorare în lume din cauză că frontul bolşevic se apropie tot mai mult de noi. Se bănuieşte că vom fi evacuaţi. Moldova va fi teatru de luptă. Până acum nici un ordin. Vom vedea ce va aduce ziua de mâine.

Vineri, 14 ianuarie 1946 (fila 6)

Am aflat azi după masă că prefectura, poliţia şi primăria sunt împachetate şi gata de evacuare.

Vineri, 17 martie 1944 (fila 23)

Chestia cu frontul de răsărit e foarte serioasă. În mai multe puncte forţele ruseşti au trecut Bugul. Funcţionarii au început să se evacueze pe unde pot.

Marţi, 21 martie 1944 (fila 24)

Situaţia războiului e cât se poate de grea. Multă lume se refugiază. Trenurile sunt supraaglomerate.

Joi, 23 marie 1944

Din Basarabia sosesc mereu convoaie de căruţe cu oameni şi bagaje.

Sâmbătă, 25 martie (fila 25)

Bolşevicii au trecut Nistrul prin două puncte.

Marţi, 30 mai (fila 27)

De la orele 4 dimineaţa avioanele germane şi române au plecat în valuri succesive, întorcându-se imediat pentru a se încărca cu bombe. (La Huşi, pe Dric, era un aerodrom militar. n.n.)

Duminică, 20 august 1944 (fila 44)

A început ofensiva la Iaşi. Vie activitate în aviaţie. Spre seară 7 avioane ruseşti şi-au făcut apariţia, a fost puse pe fugă. Mare fierbere în toată lumea din cauză că ruşii atacă şi încep înaintarea tot mai mult pe teritoriul românesc. Pe la 10 noaptea avioane bolşevice au început să arunce bombe asupra aerodromului slujindu-se de luminile artificiale.

Marţi, 22 august (fila 44)

Suntem în mare strâmtorare. Trupele ruseşti se apropie tot mai mult. Germanii şi românii se retrag de pe front în coloane.

Miercuri, 23 august 1944 (fila 44)

Suntem în aşteptarea trupelor sovietice. Pe la orele 10 au sosit tancurile ruseşti în Dobrina şi pe Dealul Cotroceni de unde au început să atace coloanele germano-române care veneau dinspre Epureni. În oraş coloana a fost oprită şi întoarsă înapoi. Germanii şi românii au lăsat toate şi au fugit pe unde au putut. Lumea îngrozită stă ascunsă în beciuri.

Încă din vară, când situaţia de conflict era stabilizată pe linia Târgul Frumos-Iaşi-Chişinău, trupele germane au luat măsuri de a asigura spatele frontului cu cele necesare. Gara Creţeşti a devenit punctul terminus în aprovizionarea frontului cu material de luptă.

Într-un raport al Direcţiei Generale a Siguranţei se spunea că în întreaga ţară se întăreşte activitatea elementelor subversive cu scopul evident de a paraliza întreaga activitate din spatele frontului.²³ Cu toate măsurile de pază şi supraveghere ce au fost luate în gara Creţeşti de către germani, în luna mai, în urma unei acţiuni de sabotaj bine pusă la punct, în miez de noapte, a izbucnit un puternic incendiu.

Focul a cuprins depozitul de cereale ce aparţinea Federalei „Luceafărul“ din Huşi, vagoanele cu muniţie şi butoaiele cu benzină. Totul s-a transformat în scrum. În aceeaşi perioadă a fost incendiată şi a ars clădirea staţiei C.F.R. Crasna.

Localnicii nu ştiau ce se întâmplă: lumină ca ziua, produsă de flăcările ce se înălţau către cer şi exploziile de bombe cu zgomote înspăimântătoare. Au luat de curmei animalele din ocol şi o buccea în care au pus la repezeală câte ceva de-ale gurii. Cei din Creţeşti s-au îndreptat către pădure iar cei din Satu Nou către Crăsnăşeni. De pe culmea dealului au „admirat“ spectacolul ce le producea atâta spaimă şi au constatat că de fapt luase foc gara.

Urgenţele de război au impus ca circulaţia pe calea ferată să fie reluată într-un timp record. Muniţia şi combustibilul, încă înainte de acest incident, erau transportate cu maşinile şi căruţele în Pădurea Deasă unde erau construite depozite. Un depozit similar la construcţia căruia a luat parte şi învăţătorul (căpitan) Panainte Chitic din Creţeşti de Sus a existat şi în Pădurea Vlăcineasa, dar a fost dezafectat înainte de venirea frontului. Alimentele erau stocate în trei case din Satu Nou: la Gheorghe Romaşcu, Nică Hobincu şi Petru Ursuleac, având un regim de strictă securitate şi pază.

În momentul când frontul de la Iaşi a fost rupt, trupele germane care se aflau în zonă şi se ocupau de aprovizionarea frontului şi-au dat seama că tăvălugul rusesc nu mai poate fi oprit, au părăsit în grabă localitatea (22 august), lăsând totul intact.

Nu după mult timp, măsurat în ore, un avion german a făcut un zbor de recunoaştere deasupra depozitului de muniţii şi combustibili din Pădurea Deasă, a lansat două bombe incendiare şi depozitul a luat foc: fumul a acoperit cerul iar geamurile caselor vibrau în urma exploziilor. Au ars aproximativ 8 ha de pădure Spre seară a foste minat şi aruncat în aer podul de cale ferată ce se afla la sud de gară, care traversa pârâul Lohan, pod care toată perioada când frontul se era la răsărit, a fost păzit zi şi noapte de premilitarii din comună.

Oamenii din Sau Nou, văzând că santinelele de la depozitele de alimente au dispărut, „simţind“ că schimbarea situaţiei este iminentă, au dat năvală, au spart depozitele şi s-au minunat de ce au găsit: făină, cafea, conserve, bomboane, biscuiţi, băuturi dintre cele mai fine, ţigări, îmbrăcăminte, încălţăminte şi multe alte mărunţişuri necesare soldatului pe front. După o perioadă de inflaţie (1939-1944) când preţurile produselor alimentare şi al bunurilor de larg consum au crescut de 13 ori, când sărăcia a stat în casa ţăranului lipsindu-l de cele necesare traiului, descoperirea făcută în depozitele nemţeşti a foste ca o mană căzută din cer.

Bucuria nu a durat mult – s-a răspândit zvonul că vin ruşii. Cei mai în vârstă, cunoscând regula războiului şi orgoliul învingătorilor, au format o ceată, în frunte cu Costică Cojan, plutonier majore în rezervă, la care s-au adăugat femeile şi copii ce nu ştiau prea multe despre semnificaţia momentului, au pus o pânză albă într-un vârf de băţ, pâine şi sare pe un prosop şi au întâmpinat la şosea „armata eliberatoare“.

Cercetând locurile pentru a găsi inamicul, ruşii au aflat că oamenii aveau ascunse sticle cu băuturi luate de la depozitele germane. S-au „înfruptat“ şi ei. Ileana lui Ştefan Gânju şi-a găsit moartea din cauză că n-a avut provizii de băutură pentru a satisface cererea unui ostaş rus aflat întro avansată stare de ebrietate. N-a avut parte de o înmormântare creştinească – preotul Neculai Dumitru, parohul satului, era plecat în refugiu, la Năneşti.

Ruşii au cotrobăit satul prin toate ungherele. N-au găsit nimic suspect. Aveau informaţii că la numai 1-1,5 km departe de sat, în Pădurea Deasă şi la Valea Teiului, se află masată armata germană. O luptă directă n-ar fi avut sorţi de izbândă. În după amiaza zilei de 26 august, folosind armamentul uşor, după o rafală de trasă în direcţia pădurii, ruşii se retrag din sat. Soldatul „aghezmuit“ comenta măsura luată nesupunându-se ordinului dat. A fost împuşcat şi lăsat în mijlocul drumului la coada râpii lui Cozma. Satul, la căderea serii, a rămas pustiu.

În urma cercetărilor de teren, armata germană a constatat plecarea ruşilor; sa pus în mişcare pe culmea Dealului Crasna, a coborât pe drumul din sud-vestul Satului Nou, a intrat pe şoseaua Crasna-Huşi cu ordinul de a face joncţiunea cu trupele ce se găseau pe linia Şişcani-Hoceni-Hurdugi şi Huşi-Şchiopeni-Urlaţi.

Când şoseaua dintre Satu Nou şi Creţeşti de Sus era înţesată de trupe germane, ruşii, care sub acoperirea nopţii au simulat doar plecarea, se aflau în poziţie de tragere, ascunşi în lanurile de porumb din dreapta drumului, au deschis un foc năprasnic. Luată prin surprindere toată suflarea de pe şosea a fost decimată. Cei care erau în coada coloanei au ocolit Satu Nou pe la nord-est, au traversat şoseaua şi au reuşit să se strecoare în pădurea Vlăcineasa, cu mai puţine pierderi.

Pentru a scăpa cu viaţă oamenii satului au stat ascunşi în râpa lui Ionescu, sau în hrubele lui Neculai Baciu, Neculai Anton şi în cea a lui Aurel Popa. Cei din Creţeşti de Sus şi-au găsit adăpost în râpa lui Movileanu, iar cei din Creţeşti de Jos în râpa lui Hanganu. O parte din locuitorii Satului Nou s-au refugiat pentru câteva zile la Crăsnăşeni.

Când totul s-a liniştit, curioşii satului s-au dus la şosea să vadă ce s-a întâmplat în noaptea când în timpul canonadei cerul era brăzdat de lumina gloanţelor trasoare. Au dat peste o privelişte de groază: cai morţi, chesoane răsturnate, bucătării de campanie cu resturi de mâncare, bagaje şi armament împrăştiate, oamenii morţi în cele mai curioase poziţii, cu spaima întipărită pe faţă şi în privirile sticloase. O imagine terifiantă, luată parcă din tablourile lui Van Gogh, a rămas întipărită în memoria localnicilor.

În perioada martie-august 1944 pe teritoriul comunei Creţeşti au stat trupe germane pentru refacere, producând locuitorilor însemnate pagube şi neajunsuri prin luarea şi distrugerea de bunuri. Cu adresa 3325 din 11 mai 1944, prefectul judeţului, colonel Gheorghe Nicolau, face cunoscut Marelui Stat Major al Armatei că unităţile germane se află în judeţ din luna martie fără a avea aprovizionarea asigurată. S-au luat măsuri de aprovizionare pe bază de bonuri şi cere ca acestea să fie onorate. În răspuns, secretarul general Vasilescu este categoric: Nu daţi nimic dacă nu se prezintă cu delegat român!

Stricăciunile şi abuzurile produse de coloanele germane şi de voluntarii ruşi pe teritoriul comunei Creţeşti au fost destul de mari:

Au mai primit bonuri pentru bunurile ridicate de către unităţile germane: Petrache Iancu, Vasile Miron, Costache I. Grigoraş, Grigore Tofan, Vasile Anea, Gheorghe Beşleagă ş.a.²⁴

Valoarea bunurilor luate sau distruse de unităţile germane în comuna Creţeşti sa ridicat la zeci de milioane de lei, sumă ce n-a fost recuperată niciodată. Situaţia se repetă şi cu armata sovietică. Creţeştenii s-au ales cu bonuri scrise în ruseşte şi care nu au fost onorate.²⁵

La toate aceste neajunsuri s-au adăugat şi casele arse, distruse sau avariate în urma trecerii războiului, imobile care au aparţinut locuitorilor: Dumitrache Stoica, Gheorghe Moraru, Gheorghe Iancu, Dumitru Zaharia, Gheorghe Mocanu II, Vasile Bordea, Vasile Gh. Fălceanu, Petrache Iancu, Paraschiv Moraru, Gheorghe Petraşcu, Safta Patraşcu, Constantin David, Neculai Leon, Mihai Mardare, Gheorghe Prisecaru II, Maranda Sbanţ, Sandu Mihai. Toate locuinţele arse sau distruse aveau o suprafaţă locuibilă de 20-30 metri pătraţi, erau construite din vălătuci şi acoperite cu stuf. Localul şi grajdul primăriei au fost şi ele distruse.²⁶

Faţă de aceste pierderi suferite de creţeşteni, ajutoarele primite de familiile împovărate, ai căror soţi au căzut pe front, au fost cu totul nesemnificative. Au primit ajutoare: Maria Popa (3 copii), Manoliu Vasilca (5 copii), Angheluţă Profira (4 copii), Maria Trifan (4 copii).

Proprietarul	Bunuri luate	Valoarea
Ocolul silvic	materiale diverse	90.500
Nemeş Doru	vite, păsări, cereale	126.000
Dumitru Onofrei	cereale, vin	250.000
Constantin Burazieru	furaje, vin, vite	120.000
Primăria	furaje	30.000
Emanoil Lovin	cereale, legume	250.000
Maria Folescu	un cal, vin, cartofi	250.000
N. Cotae	cereale	90.000
Toader Droahnă	furaje, fân, cereale, păsări	150.000
Marin Benghiuş	bunuri casnice, cereale, vin	250.000
Dumitrache Stoica	cereale, legume vite, casa arsă	1.500.000
Şcoala primară	vesele cantinei, garduri	200.000
Gheorghe Paraschiv	furaje, cereale, vite	500.000
Dumitru Iacob	furaje, cereale, vite	200.000
I. Vartolomei	furaje, cereale, vin, vite	150.000
Ştefan Vrânceanu	fân, cereale	120.000
Gheorghe Mocanu	nutreţul vitelor	30.000
Pr. Neculai Dumitriu	porumb, păsări	100.000
Federala „Luceafărul“	cereale	50.000
Pr. I. Sbârnea	diverse bunuri	1.168.000
Maria Varlam	diverse bunuri	696.000
Petcu Dumitraşcu	un cal	50.000
Tinca V. Buraga	o vacă
Maria V. Buraga	o vacă

Prin ordinul Ministrului de Interne cu nr. 692 din 10 ianuarie 1944 se dau dispoziţii privind organizarea unei eventuale evacuări. Prefectul judeţului Fălciu, comandor Ioan Hâncu, întocmeşte un minuţios plan de evacuare, stabilindu-se două staţii C.F.R. de îmbarcare a refugiaţilor – Huşi şi Olteneşti, în două ipoteze, A şi B. Staţia C.F.R. Creţeşti nu a fost cuprinsă în plan, ea fiind rezervată aprovizionării frontului cu material de luptă. Pentru a ne da seama acum, după mai bine de jumătate de veac care s-a scurs de la acele evenimente, de amploarea acestei strămutări impuse, planul, pentru judeţul Fălciu, cuprindea următoarele date:

16.216 persoane 586.400 kg bagaje 170,123 kg arhive 34.960 kg tezaur 35.710 kg aparatură medicală 44.100 kg material didactic 10 autoturisme 6 autocamioane 364 căruţe

40 sănii 5 tractoare 2 batoze 5 compresoare 138 capete cabaline 80 bovine 12 ovine 58 capete porcine

Pentru transportul materialelor erau prevăzute 1.455 de căruţe cu 2 cai şi 3.188 de care cu 2 boi, iar pentru coordonarea întregii activităţi un număr de 1740 de funcţionari. Planul de evacuare nu a putut fi aplicat decât în parte, in perioada martie-aprilie 1944. În toamnă evenimentele s-au precipitat, armata sovietică a înaintat vertiginos şi evacuarea s-a făcut la întâmplare.

Măsuri pentru evacuare sau luat şi în comuna Creţeşti. Parte din arhiva primăriei a fost dusă în judeţul Argeş. Restul arhivei, obiectele de inventar rămase neevacuate, precum şi localul instituţiei a fost dat în paza lui Petru Dumitraşcu. Gheorghe Bulichi era consemnat în localitate cu căruţă de rezervă pentru Pretura Huşi.²⁷

Arhiva Ocolului silvic Creţeşti a fost împachetată în lăzi şi trimisă în Oltenia, satul Stângăcea, comuna Butoieşti. În aceeaşi localitate s-au evacuat şi familiile: Costache Droahnă (brigadier silvic la Vlăcineasa), Gheorghe Paraschiv (preceptor) şi Dumitrache Stoica (brigadier silvic). O altă parte din arhiva Ocolului silvic Creţeşti şi armele pădurarilor au foste duse la un canton silvic din Epureni-Bârlad.²⁸

Pentru familiile ceferiştilor Vasile Nechita, Aurel Popa şi T. Bujoeanu a fost repartizat un vagon cu care s-au deplasat pe direcţia Creţeşti-Tecuci-Merlău (staţie C.F.R pe lângă Băile Felix), unde au fost cazate într-un canton din raza staţiei, din martie până la 25 octombrie, când au revenit în Creţeşti. În această perioadă bărbaţii, capi de familie, au fost concentraţi pe loc, în serviciul căilor ferate. Pentru a se putea întreţine, familiile evacuate primeau indemnizaţie de refugiaţi achitate de C.F.R.²⁹

Creţeşti de Sus Monumentul eroilor din cimitirul satului

Şi familia preotului Neculai Dumitru, din parohia Creţeşti de Jos s-a refugiat. Prima a plecat preoteasa cu cei trei copii – Virginia, Teodor şi Mircea. Au luat puţine bagaje, trenurile fiind aglomerate iar în Crasna trebuia făcută transbordarea în trenul care trebuia să-i ducă la Focşani şi de acolo, cu alte mijloace, să ajungă la Năneşti, locul de naştere al prezbiterei. Preotul a plecat în refugiu câteva zile mai târziu, înainte de a veni armata sovietică, lăsând toate bunurile gospodăriei pe loc. La întoarcere a constatat cu durere că agoniseala de-o viaţă s-a risipit.

Nici la Năneşti familia nu se afla în siguranţă. Ion Gheorghiu, bunicul copiilor, tocmeşte o căruţă şi se îndreaptă spre Râmnicu Sărat. Ajunge numai până la satul Puieşti unde „eliberatorii“ sunt primiţi cu pâine şi sare. Răul, aşa cum a rămas în memoria copiilor de atunci, n-a întârziat să apară: eliberatorii i-au luat bunicului geanta cu bani, au scos în curte aparatul de radio, l-au călcat în picioare în ritmul cazaciocului şi în ţipetele disperate ale copiilor.³⁰

Cu câteva zile înainte de a se rupe frontul la Iaşi, cadrele didactice de la şcolile din Creţeşti încă mai luptau „pe frontul şcolii“, organizau examen de absolvire cu elevii clasei a VII-a. Când au auzit că frontul se apropie au organizat un mic convoi de căruţe, s-au ridicat pe la Făgădău cu gândul de a găsi un drum şi un loc mai ferit din calea luptelor. Au dat peste alte trupe. S-au întors acasă cu speranţa că Dumnezeu îi va apăra.

În vremea războiului au mai fost şi alţii bătuţi de soartă – premilitarii. Statul a luat măsuri severe de instruire a acestei categorii de tineri pentru a putea fi oricând gata să poarte şi să folosească arma. Centrul pentru instruirea premilitarilor se afla alternativ, în funcţie de starea vremii, la Budeşti sau Creţeşti de Sus şi participau tinerii cu vârsta între 18-20 de ani din Curteni, Olteneşti, Târzii, Cordeni, Vineţeşti, Pâhna şi cei din satele comunei Creţeşti. Instructori, comandanţi de plutoane, erau Enuţă Orzan, Petru Creţu, din Creţeşti de Sus şi Dumitru Nechita din Creţeşti de Jos. Comandant al centrului era învăţătorul Petrache Melinte din Curteni. În lipsa acestuia instructori erau învăţătorii Constantin Andriescu (din Creţeşti de Jos) şi Panainte Chitic (din Creţeşti de Sus), toţi având grad de ofiţer. Fiecare preot paroh avea îndatorirea de a acorda asistenţă duhovnicească tinerilor premilitari, în duhul credinţei, al dragostei de Dumnezeu şi ţară.

Pentru ca ţara să nu piardă floarea tinerimii, premilitarii au fost convocaţi la Centrul Militar Huşi unde li s-a comunicat că vor fi evacuaţi în luna iunie. Încolonaţi pe plutoane şi comune, în frunte cu comandanţii au mărşăluit pe şoseaua Huşi-Fălciu până în comuna Independenţa, punctul Piscu, unde se afla o staţie C.F.R., pe ruta Galaţi-Tecuci. Întregul convoi a fost îmbarcat în tren cu destinaţia Târgu Jiu. În nenumărate rânduri tinerii premilitari au trecut prin groaza morţii ca urmare a bombardamentelor americane. Au fost repartizaţi la gospodăriile localnicilor dintr-o comună de lângă Târgu Jiu unde au participat la munca câmpului primind în schimb mâncare şi cazare. La sfârşitul lunii august, premilitarii din Creţeşti „s-au lăsat în voia lui Dumnezeu“, au părăsit cantonamentele şi, cu trenul sau pe jos, au ajuns la Bucureşti, apoi la Ploieşti, Tecuci. La Bârlad au întâlnit armatele sovietice. Mergeau numai noaptea, prin păduri şi lanuri de porumb, departe de localităţi şi de drumurile principale. Au plecat 12 şi la Creţeşti au ajuns întâi 3, restul au venit mai târziu. Printre premilitarii care au cunoscut acel drum lung al suspinelor s-au aflat: Petrache Cornea, Ion Cordaş, Ion Caţichi, Ion Grigoraş, Gheorghe I. Popa, Gheorghe Hotnog, Mircea Mocanu, Dumitru Gavrilescu, Georgel Tabeică, Dănuţ Andrei, Costică Ionescu, Miluţă Ciuntuc, Dumitru Cozma ş.a. Mulţi dintre ei se regăsesc ca veterani de război în anexa nr. 25.

După ce a trecut frontul, lumea a răsuflat mai uşurată, deşi greutăţile, lipsurile şi necazurile nu lipseau. A mulţumit lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă din urgia prin care a trecut. Jertfe au fost şi acasă:

– Tinca Şt. Costandache, o fată în floarea vârstei, la numai 20 de ani, a fost împuşcată de un cazac înrolat în trupele germane, probabil, aşa cum îşi amintesc cei mai în vârstă, după ce a fost violată;

– la moara lui Ion Chitic, se afla un depozit de făină, paznic era Neculai Olteanu. Nemţii plecaseră. Un ostaş rus, călare, cobora pe drumul Leoştilor. Olteanu i-a raportat: „românschi zabrati” (în traducere liberă - „românul fură făină”), arătând cu mâna spre magazie. Ion Andronache, zis Chilug, dă să fugă. Soldatul se dă jos de pe cal, scoate pistolul şi trage. Ion Andronache cade mort;

– numai după o săptămână de la această tragedie, ca un blestem al lui Dumnezeu, fata lui Chilug, Maria, găseşte o grenadă şi fără să-şi dea seama o amorsează, explozia se produce şi fata urmează drumul tatălui său, în veşnicie;

– într-o situaţie aproximativ similară, îşi găseşte sfârşitul şi Costică T. Hobincu, din Satu Nou, care manipulează neglijent o grenadă;

– Gheorghe T. Hobincu, din aceeaşi familie, tot ca un blestem al sorţii, se întoarce acasă, singur, pe şosea, plecat din grupurile dezorganizate ale armatei române. În marginea satului opreşte lângă el un autocamion încărcat cu soldaţi sovietici. Aceştia îl invită pe Gheorghe să meargă cu ei „să cucerească Berlinul“ la care el răspunde, pe româneşte, că acesta e satul lui şi merge acasă să-şi vadă părinţii. Ce-or fi înţeles ruşii, nimeni nu ştie. Unul dintre ei a scos pistolul şi a tras. Gheorghe a căzut. Întâmplător, cei din sat l-au găsit într-o baltă de sânge, trăia. Astăzi, veteran de război, invalid gr. II, decorat cu „Virtutea militară“, are peste 80 de ani. Aşa i-a foste soarta. A avut zile câte buruiene, cum spune lumea.

Când canonada s-a îndepărtat şi la Moscova a fost semnată „Convenţiunea de armistiţiu“ (anexa nr. 26), un act de înrobire a României, oamenii s-au mai dezmeticit şi au început să facă ordine: a fost instalat un nou primar, Dumitru Onofrei; şeful de post I. Grăpineanu, a luat măsuri ca tot armamentul uşor şi muniţia rămasă împrăştiată să fie strânse şi depozitate la postul de jandarmi. Responsabilul acestei acţiuni era învăţătorul Emanoil Lovin care îşi organizase un grup de tineri în acest scop. S-au organizat „gărzi ţărăneşti“ care aveau sarcina de a patrula zi şi noapte prin sate pentru a preîntâmpina evenimente neplăcute şi de a mobiliza populaţia la acţiuni de interes obştesc. Prioritate a avut acţiunea de înhumare a celor căzuţi în lupte.

 Curioşii, mai ales cei din Tătărăni, au ridicat dealul prin Fundătură şi s-au dus la Pădurea Deasă să vadă ce-a mai rămas în urma incendiului. Deoarece materialele fuseseră răspândite în multe locuri, constituindu-se minidepozite, înconjurate cu valuri de pământ, unele dintre ele au rămas intacte. Astfel, depozitul de benzină se afla la o depărtare de aproximativ 2 km faţă de drumul principal şi nu a luat foc. Obuzele stocate în depozite nu aveau focoasele puse. S-au găsit oameni cu iniţiativă care au descoperit că pulberea din tubul obuzelor se găsea ambalată într-o pungă de mătase. Desfăcute şi puse cap la cap, pungile au devenit un elegant material din care femeile îşi făceau bluze.

În acea febrilă căutare, pulberea era împrăştiată pe jos. De la o ţigară aruncată neglijent de Ion Cozma, aceasta a luat foc şi un şi un copil a decedat. Pentru a evita şi alte incidente neplăcute sau luat măsuri severe: supravegherea locului de soldaţi ce aparţineau Cercului militar din Huşi si detonarea pe loc a unor materiale explozive. Materialele ce mai puteau fi folosite au fost transportate şi depozitate la Huşi.³¹

Cu trecerea timpului pădurea s-a regenerat, doar prin unele locuri mai sunt urme ale şanţurilor şi valurilor de pământ.

Acţiuni ale militarilor sub deviza „Totul pentru lecuirea rănilor pricinuite de război“ au mai foste întreprinse în mai multe direcţii: colectarea şi depozitarea materialelor explozive care periclita viaţa cetăţenilor, a armamentului şi tehnicii de luptă avariate, deminarea podurilor de cale ferată de pe linia Crasna-Huşi; construirea de echipe volante pentru combaterea bolilor epidemice; formarea trenului sanitar cu baie nr. 31, 42, 102 care se deplasa pe linia Bârlad-Crasna-Huşi şi care a staţionat şi în gara Creţeşti; ajutoare acordate ţăranilor fără mijloace, în special văduvelor de război şi a femeilor ai căror bărbaţi erau mobilizaţi pe front ş.a.³²

În timp ce în spatele frontului viaţa începea să-şi urmeze cursul ei normal şi să fie înlăturate rănile războiului, armata română, printre care şi Divizia 21 unde se găseau mobilizaţi locuitorii din judeţul Fălciu, Vaslui, Tecuci şi Covurlui, participa la luptele din apusul ţării, apoi la cele din Ungaria şi Cehoslovacia. Mulţi ostaşi, printre care şi creţeşteni (anexele nr. 20-23) dorm astăzi somnul de veci pe acele meleaguri, unele ştiute, altele rămase uitate în negura vremii.

Trebuie ca numele şi faptele lor să fie păstrate pentru veşnicie în memoria urmaşilor care, ori de câte ori merg la biserică şi odată pe an, la Ziua eroilor să-i pomenească şi să spună în şoaptă versurile lui I. Dormidont, însoţite de emoţionanta melodie a cântecului:

Imnul eroilor

Presăraţi pe-a lor morminte

Ale laurilor flori

Spre a fi mai dulce somnul

Fericiţilor eroi

Şi pe sacrele morminte

Puneţi lacrime şi flori

Spre a fi mai dulce somnul

Miilor de luptători

Ridicaţi pe piramida

Nemuririi faimei lor

Scriţi în cărţile de aur

Cântecul nemuritor.

Pe copii la sânul vostru

Alintaţi-i cu-acest cânt

Povestindu-le cu fală

A eroilor avânt.

Dezveliţi tot adevărul

Şi le spuneţi tuturor

Cum muriră fraţii voştri

Pentru neam şi ţara lor

Monumentul eroilor, toamna

Spuneţi generaţiilor viitoare că eroii neamului românesc au depus suprema jertfă pe câmpul de luptă pentru independenţa, integritatea patriei şi libertatea poporului.

M.E. Benghiuş (înscris pe monument)

---

1. Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu – Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Bucureşti, Editura „Albatros”, f.a. p. 569.

2. Monitorul Oastei nr. 1, 12 ianuarie 1877, p. 10 –38.

3. Războiul pentru independenţă naţională, 1877–1878. Documente militare. Volum realizat de dr. Dan Berindei, colonel Leonida Loghin, locotenent colonel Gheorghe Stoean. Editura militară, Bucureşti, 1971, p. 27-28.

4. Indicator al comunelor urbane şi rurale din Regatul României. Bucureşti, 1877.

5. Ion Mancaş – Participarea şi contribuţia locuitorilor din judeţul Vaslui la Războiul pentru independenţa de stat a României, 1877 – 1878, pp. 189-200.

6. D.I.R., vol. II (1 ianuarie 1877-9 mai 1877), p. 269.

7. N. Adăniloaie, I. Gh. Cupşa – Războiul pentru independenţa naţională a României. Editura politică, Bucureşti, 1967, p. 91.

8. D.I.R. , vol. III (9 mai-15 iunie 1877), 1953, p. 411.

9. Războiul pentru independenţă… Documente. Op. cit., p. 81.

1010. Vasile Calestru – Contribuţia militară şi materială a populaţiei oraşului Huşi şi a judeţului Fălciu la cucerirea independenţei de stat a României, în C. E. H., IV, 1997, pp. 65-94.

11. Constantin C. Giurăscu şi Dinu C. Giurăscu – op. cit. p. 595.

12. România în primul război mondial. Editura militară, Bucureşti, 1978, p. 240.

13. România anul I, nr. 17 din 18 februarie 1917.

14. Th. Codreanu – op. cit. p. 124.

15. Emilian Ionescu, general locotenent (r) – Pe Neajlov, într-o toamnă rece. Editura militară, Bucureşti, 1976, p. 134.

16. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – Istoria românilor… p. 651.

17. Comunicare – Neculai N. Bulichi (n. 1915), din Creţeşti de Jos, soldat în Regimentul 25 Artilerie Chişinău.

18. Ordinul de zi al Comandamentului Armatei Roşii din seara zilei de 22 august 1944, în Pravda din 23 august 1944.

19. Colectiv – Din cronica unor zile istorice. Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

20. Kirilescu I. Constantin – Ruperea frontului moldo-basarabean. Bătălia de la Iaşi,în: România în cel de al II-lea război mondial , vol. II, pp. 179 –180.

21. Platon Chirnoagă – Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei sovietice: 22 iunie 1941 – 23 august 1944. Ediţia a III-a, Editura Fides , Iaşi, 1997.

22. Oraşul Huşi în însemnări inedite, 1944 –1947. În: Cronica Episcopiei Huşilor , p. 303.

23. Arhivele Institutului de studii istorice şi social-politice, dosar 16232, fila 329.

24. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, dosar 2/1944, pachet 208.

25. ibidem, dosar 3, pachet 89/1944

26. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, dosar 40/1945, pachet 224.

27. ibidem, dosar 40/1945, pachet 224.

28. Comunicare – Mihai Stoica din Creţeşti de Sus.

29. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, dosar 12/1944, pachet 209.

30. Comunicare – Verginica Dumitriu din Iaşi.

31. Comunicare – Costache Şt. Manolache din Satu Nou şi Matei Idriceanu din Huşi, participanţi ca militari la această acţiune.

32. Direcţia judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, fond Oficiul de reconstrucţie al Moldovei, dosar nr. 143/1947, pp. 1-10.