II. Mărturii din arhiva pământului

Pământul păstrează în arhiva sa documente reale de viaţă străbună pe care le pune la dispoziţia celor ce le caută şi ştiu să le citească în ţărâna lui.

Gheorghe Melinte, arheolog muzeograf

Atestarea documentară a comunei Creţeşti este destul de târzie faţă de a altor localităţi din jur, motivele sunt multiple, printre care: localitatea, ca mărime, nu a fost dintre acelea care să prezinte importanţă economică deosebită, proprietăţile de pământ erau mici ca întindere şi proprietarii nu se bucurau de ranguri prea înalte în ierarhia statului şi astfel nu puteau „ajunge“ ca schimburile lor de posesiuni să fie consemnate în hrisoavele domneşti.

Dacă documentele lipsesc sau sunt insuficiente, cele care s-au păstrat în arhiva pământului vin să ne dovedească că începutul locuirii acestor teritorii îl găsim în preistorie.

Configuraţia geografică a terenului pe care este aşezată localitate a constituit din cele mai vechi timpuri loc prielnic pentru vieţuirea omenească, atât prin posibi­lităţile de apărare cât, mai ales, prin condiţiile economice pe care le oferea: cultiva­rea diferitelor plante necesare traiului, dealuri împădurite cu resurse de vânat, ape cristaline care străbăteau văile, precum şi una din cele mai importante căi de comu­nicaţii dinspre sud şi nord, aflată pe Valea Lohanului, au făcut ca acest spaţiu să fie permanent locuit. Condiţiile favorabile şi-au găsit reflectarea într-o adevărată aglo­merare de aşezări de-a lungul apei Lohanului. Chiar dacă unele elemente au evoluat de-a lungul timpului, valorile lor contemporane sunt în măsură să ne ofere o imagine pertinentă şi pentru epoci mai îndepărtate.

Cele mai vechi urme de civilizaţie preistorică, în perimetrul localităţii Creţeşti şi împrejurimi, datează încă din paleolitic¹ fiind descoperite, cu precădere, în ultima jumătate de secol, fie prin cercetări arheologice sistematice, fie prin jocul întâmplării. Adunând rezultatele muncii migăloase a arheologilor, risipite prin diferite publicaţii de specialitate, studiind vestigiile arheologice depozitate la muzeele din zonă, am încercat să legăm elemente, adesea disparate, care să ne dea o imagine cât mai apropiată de realităţile istorice, asupra statorniciei şi continuităţii vieţii pe aceste meleaguri.

În Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Ghenuţă Coman pomeneşte de existenţa pe teritoriul comunei a unor aglomerări de silexuri² cu patină³ ce aparţin paleoliticului superior, respectiv culturii gravettiane (a doua etapă-cultură a paleoliticului superior). Mergând pe firul informaţiilor, arheologul Vicu Merlan descoperă numeroase lame gratoare,⁴ aşchii şi nuclee atipice, oase de Boss Primigenius (zimbru), căprioară, mistreţ etc.

La limita nord-estică a comunei Creţeşti, pe Dealul Dobrina, a fost desco­perit un bogat sit preistoric aparţinând paleoliticului superior cu piese vechi de peste 20.000 de ani. Vechimea materialelor din Dobrina ne este confirmată şi de cerce­tătorul V. Chirica⁵ care, prin descoperirea amuletei pandativ⁶ de la Mitoc Botoşani, evidenţiază caracteristici similare cu silexurile găsite de arheologul Vicu Merlan.

 Un fapt curios este apariţia în acest sit a unui obiect care se aseamănă foarte mult cu cele aparţinând culturii aurigna­cianului mijlociu⁷ şi poartă denumirea de rabot carenat,⁸ bine finisat, cu urme de retuş. O altă piesă importantă este un burin⁹ cu funcţionalitate dublă – putea fi folosit în diverse circumstanţe şi ca gratoar, partea activă fiind convexă.

Unelte din silex: 1-5 Curteni; 6-10 Creţeşti, după Ghenuţă Coman

Nivelul arheo­logic gravettian s-a găsit la adâncimea de 1,2 m, cercetările făcându-se în anul 1997 pe o suprafaţă cu următoarele dimen­siuni: 6 m lungime, 2 m lăţime şi 1,7 m adâncime. În perimetrul suprafeţei săpate în situl de la Dealul Dobrina au fost desco­perite nume­roase aşchii de cortex (crusta matură a silexului). În procesul cioplirii uneltelor, bulgării de silex, recoltaţi de la aproximativ 20 km din albia naturală situată în albia majoră pe cursul mijlociu al Prutului, fiind în întregime acoperiţi cu această crustă, se impunea mai întâi decorticarea şi transformarea lor în nuclee şi apoi, prin diferite operaţiuni şi tehnici de cioplire, se obţineau unelte şi arme utili­zabile în diverse activităţi. Prin studiul nucleelor s-a constatat existenţa originii comune a silexurilor descoperite în localitatea Creţeşti cu cele de la situl din Dealul Dobrina. În afara depozitului s-au găsit nicovale pe care erau decorticaţi bulgării de silex. Prin aplicarea unor lovituri puternice rezultau deşeuri de cioplire: bulgări de silex, nuclee aflate în diferite stadii de decorticare, aşchii şi lame de cortex, precum şi produse primare de debitaj, lame şi aşchii neretuşate. Produsele primare urmau un proces tehnologic de retuşare şi finisare. Cele două aşezări paleolitice din perimetrul comunei Creţeşti erau amplasate pe terasele înalte ale pârâului din apropiere, pe dealul Iazului.

Coarne de Boss Primigenius

Încă o mărturie de urme omeneşti străvechi o aduce muzeograful Gheorghe Melinte¹⁰ unul din ctitorii Muzeului municipal din Huşi care, în curtea locuitorului Mihai Câşu din satul Curteni, cu ocazia săpăturilor făcute pentru construirea unui beci, a descoperit straturi de cenuşă, bucăţi de pământ ars şi aşchii de silex. Cerce­tând strati­grafia terenului a constatat că în pereţii beciului, la circa 0,9/1,0 m adâncime, existau asemenea materiale, printre care 20 de bucăţi de silex neşlefuite care au fost donate muzeului din Huşi ca prime semne ce atestă urme omeneşti pe Valea Lohanului. Întregul depozit zăcea într-o depunere loessoidă¹¹ de culoare brun roş­cată, inclusă între depuneri loessoide de culoare gălbuie. În materialul care a fost scos din groapa destinată beciului, s-au găsit bucăţi de pământ în formă de jumătăţi de sferă, găunoase în interior, care au servit ca un înveliş pentru un corp rotund care a fost ars la o temperatură foarte ridicată.

Aşchiile de silex descoperite la Curteni au fost datate ca făcând parte din epoca paleoliticului superior, asemeni celor de la Creţeşti şi Dealul Dobrina.

Materialul arheologic descoperit la Curteni a servit cercetătorului ştiinţific C. Căpitanu, de la Muzeul din Bacău, pentru un studiu ce a fost publicat în revista „Carpica“. Verificarea şi confirmarea depozitului de silex de la Curteni a fost făcută de cercetătorii Adrian Th. Florescu, în 1959 şi N. Zaharia în 1961.¹² Partea cea mai însem­nată a acestui depozit se găseşte la Muzeul municipal din Huşi, înregistrat la nr. 697.

Coarne de Boss Primigenius s-au găsit în carierele de nisip de la Ghermăneşti şi Râşeşti–Albiţa. Coarne asemănătoare aparţinând acestui animal pre­istoric s-au descoperit şi la Lohan, pe teritoriul Comunei Creţeşti, pe o aşezare neolitică ce a fost evidenţiată cu ocazia unor săpături în incinta sectorului zootehnic al C.A.P., la o adâncime de aproximativ 2 m.¹³

La Olteneşti, lângă movila din Valea Merilor, unde este o aşezare neolitică,¹⁴ la Sodol, pe teritoriul satului Târzii şi în alte locuri apropiate comunei Creţeşti, s-au descoperit fragmente de boss, elan, coarne de cerb etc., mărturie a existenţei acestor animale uriaşe pe aceste meleaguri din timpuri preistorice.

Urme din perioada neoliticului dezvoltat aparţinând culturii Cucuteni¹⁵ (circa 5.500 î.e.n.) s-au descoperit în partea de vest a satului Creţeşti de Sus, pe un mic promon­toriu al primei terase a pârâului Lohan (grosimea stratului arheologic variază între 0,4-0,6 m), rămăşite a numeroase locuinţe cu lutuială şi vetre de foc feţuite. Ceramica este pictată policrom în diverse stiluri. Această aşezare cucu­teniană este contemporană cu cea dintr-un alt perimetru studiat, respectiv cel de la Valea (Vadul) Teiului.

 Cu ocazia montării unor stâlpi de înaltă tensiune, în anul 1976 la Valea Teiului a fost găsită o aşezare neolitică, la extremitatea nord-estică a teritoriului comunei Creţeşti, la 100 m de DN 24B, Crasna-Huşi. Cele două aşezări cucuteniene, studi­ate de muzeografa Violeta-Veturia Bazarciuc¹⁶ de la Muzeul municipal din Huşi, sunt caracterizate ca având aproximativ aceeaşi orientare geografică, est-vest, ocupând promontorii loessoide, cu o bază sigură, fără alunecări de teren, având apropiată albia majoră a pârâului Lohan.

Ceşti cu toarta supraînălţată – Cultura Noua, după V.V. Bazarciuc

Aşezarea de la Valea Teiului a avut, în partea de vest, un val de apărare. În interiorul ei s-au dezvelit locuinţe de formă dreptunghiulară cu colţurile uşor rotun­jite şi suprafeţe de chirpic compact. În urma degajărilor au ieşit la iveală mici vase întregi, unelte de silex, topoare de piatră, idoli, etc. care erau prelucrate în aşezare. Forma topoarelor era trapezoidală, cu ceafa îngustă, tăişul convex de tip calapod, cu urme de găurire. Uneltele din os sunt reprezentate de câteva spărgătoare confecţionate din oase provenite de la animale mari.

Majoritatea materialului descoperit la Lohan, punctul Valea Teiului, o con­stituie ceramica grosieră cu o mare varietate de forme, în a cărei compoziţie găsim ca degresant cioburi pisate, granule de nisip sau bulgări de mică, dar şi ceramică fină din pastă fără degresant, compactă, bine arsă, de culoare roşie cărămizie. Ceramica descoperită se împarte în două categorii: vase uzuale de bucătărie care prezintă barbotină¹⁷ pe suprafaţa exterioară, executată cu mâna sau cu spatula, gura largă, pereţii groşi, corpul bombat ce se îngustează spre fundul gros; în a doua categorie se includ cupele, paharele, capacele şi vasele de suport. Pictura bicromă sau tricomă este prost conservată. Într-un număr mai redus s-au găsit şi fragmente ceramice provenind de la cupe ornamentale de decor adâncit, format din linii spirale şi gropiţe combinate cu crestături adâncite. Această categorie ceramică prezentă la Lohan se leagă organic de faza precucuteniană, situaţie similară semnalată şi în alte aşezări. Fragmentele provenite din vasele lucrate de mână ori la roată, pictate sau nepictate, uneltele de piatră şi cele de os nu puteau fi altceva decât resturi materiale din civilizaţia unei populaţii foarte vechi, care nu cunoştea încă metalele.

Viaţa omului preistoric, de aici şi de oriunde, se scurgea în contact nemij­locit cu mediul înconjurător. Acest fapt avea o puternică influenţă asupra formării naturii psihice a acestuia care, neputându-şi explica fenomenele şi complexitatea lor le-au pus pe seama unor forţe, câteodată fiinţe asemănătoare omului, dar înzestrate cu puteri mult mai mari. Oamenii au confecţionat statuete din lut pe care apoi pentru o mai mare trăinicie, le ardeau în foc.În siturile amintite s-au descoperit numeroase statuete de lut ars reprezentând pe Marea Zeiţă Mamă, răspunzătoare de actul fertilităţii şi fecundităţii. Acestea au bazinul exagerat de lăţit în comparaţie cu celelalte elemente anatomice, fapt care sugerează rolul important pe care îl juca fecunditatea şi fertili­tatea în comunitatea agrară cucuteniană.¹⁸ Oamenii din neolitic, ca agricultori, credeau în puterea pământului dătător de hrană şi de viaţă. Adorau pământul sub forma unei femei fecunde şi oamenii îi purtau icoana unui idol legat la gât, spre ai feri de tot răul. Cultul femeii fecunde reprezintă de fapt cultul pământului şi nu, cum s-a crezut o bună perioadă de timp, „oglinda“ orânduirii matriarhatului în graniţele epocii neolitice.

Plastică cucuteniană de la Creţeşti – Lohan Steluţă din lut ars, figură antropomorfă

În cadrul cercetărilor de la Lohan s-a evidenţiat şi prezenţa unei necropole¹⁹ aparţinând culturii materiale ce datează din epoca de tranziţie de la neolitic la bronz, dovedind, încă o dată, continuitatea de viaţă umană pe teritoriul comunei Creţeşti. Din observaţiile făcute în teren, ca o concluzie de ansamblu, se poate afirma că triburile²⁰ ce au locuit pe aceste teritorii preferau pentru aşezare locuri înalte, apărate natural, pe părţile accesibile construindu-se un val de apărare. Grosimea stratului de cultură ne arată că locuirea în zona Lohanului a fost îndelungată, fără întrerupere.

În epoca neolitică, noile condiţii de viaţă social-economică îl împing pe om pe drumul unor noi călătorii. Uneltele de piatră cioplite sunt înlocuite treptat cu unelte din piatră şlefuită. Se dezvoltă olăritul, torsul şi ţesutul. Se trece de la econo­mia de vânătoare şi pescuit la economia întemeiată pe creşterea animalelor şi cultivarea primitivă a plantelor – activitate ce determină apariţia unei baze a vieţii agricole stabile.

Creţeşti – Lohan. Ceramică pictată, după V.V. Bazarciuc

Din neoliticul târziu (mileniul III î.e.n.) sunt datate în zonă numeroase aşezări aparţinând purtătorilor culturii Cucuteni din cele trei faze: A, A-B, B, aşa cum sunt descoperite la Olteneşti, Pâhneşti, Huşi, Curteni, Arsura, localităţi limitrofe spaţiului studiat, care au contribuit la cunoaşterea mai amănunţită a culturii materiale şi spirituale a triburilor locale din această perioadă.

Pe locul numit „Dealul Chirica“, din apropierea satului Târzii, reputatul pro­fesor Ştefan Bujoreanu din Huşi, împreună cu profesorul Mihai Ciobanu, în urma unor periegheze din anul 1957, descoperă aşezări omeneşti preistorice. Din exami­narea atentă a acestora s-a putut constata că erau de dimensiuni mici, situate la mică distanţă una de alta. Interiorul unei astfel de aşezări era simplu, format numai dintr-o singură încăpere, cu o vatră construită de obicei din piatră. S-au găsit vase de lut lucrate grosolan, confecţionate manual, precum şi un număr însemnat de unelte Tot pe Valea Lohanului,²¹ în spatele gării Creţeşti, între şosea şi pârâul Lohan, s-au descoperit unelte de silex şi ceramică pictată, aparţinând culturii Cucuteni A şi A-B.

Între neolitic şi epoca bronzului, care urmează, se găseşte o fază de tranziţie (de la sfârşitul mileniului al III-lea şi începutul mileniului al II-lea î.e.n.). Pentru această perioadă pe teritoriul comunei Creţeşti nu s-au descoperit mărturii arheo­logice. Aceasta nu înseamnă că locuirea a fost întreruptă deoarece perioada următoare, epoca bronzului, care a durat timp de un mileniu (1700-700 î.e.n.) nu putea să apară şi să se dezvolte pe un teren gol. În „Strat şi substrat“, B.P. Haşdeu spunea: Oriunde istoria ne arată vreo gintă²²temeinic aşezată, pretutindeni sub acea gintă ne lasă să vedem rămăşiţele altei ginte, mai vechi, cucerită sau cotropită.

Astfel, Cultura Nouă,²³ care este o perioadă de tranziţie de la sfârşitul epocii bronzului la cea a fierului îi aparţin, pe teritoriul comunei Creţeşti, câteva cenuşare din care s-au recoltat resturi ceramice şi oase crestate.

Fără a şti locul exact, la Budeşti s-a descoperit²⁴ o fibulă digitală²⁵ de bronz, iar în marginea de sud a satului, în anul 1967, a fost pus în evidenţă un depozit de bronzuri din care s-au recuperat trei seceri, găsite de Gheorghe Cozma din Budeşti. ²⁶

Fibulă din bronz – Budeşti, după D. Gh. Topor

Perioada bronzului este mai puţin reprezentată pe teritoriul comunei Creţeşti. Cauzele care au determinat această situaţie sunt multiple. Pe primele locuri se află lipsa materiei prime în zonă şi greutăţile tehnice ce existau în producerea acestui aliaj. Existenţa obiectelor desco­perite în acest spaţiu este urmarea schimburilor făcu­te de localnici cu alte comunităţi unde producerea bronzului se putea face mai uşor. În Transilvania, spre exemplu, metalurgia în acea perioadă cunoaşte o puternică dezvoltare.

Seceri de bronz – Budeşti, după Ghenuţă Coman

Ultima fază din epoca metalelor este cea a fierului care, treptat, a înlocuit bronzul. Epoca fierului cuprinde două perioade, una mai veche: hallstatt,²⁷ (1500-450 î.e.n.) şi alta mai nouă, La Tčne,²⁸ (450 î.e.n.-300 e.n.). După anul 450 î.e.n. începe dezvoltarea propriu-zisă a popoarelor geto-dacice, perioadă în care predo­mină creşterea vitelor, calul se foloseşte la tracţiune şi călărie. Cu epoca fierului se încheie ceea ce în istoriografie se numeşte „Preistorie“, numită astfel deoarece infor­maţiile despre acele timpuri sunt pur arheologice şi ne lipsesc ştirile scrise sau inscripţiile.

Topor din bronz – Curteni, vârf de lance – Huşi, după Ghenuţă Coman

Istoria este într-o continuă evoluţie, fapt demonstrat şi de descoperirile din vatra sud-estică a satului Creţeşti de Sus, de o parte şi de alta a pârâului Făgădău. Astfel, în contextul numeroaselor resturi ceramice La Tčne s-au găsit fragmente negre-lucioase la culoare şi cu marginea faţetată, aparţinând bastarnilor,²⁹ precum şi resturi de vase cu angobă³⁰ roşie, romane.

Din secolele V-VI se găsesc resturi de vase-borcan lucrate la roată şi cu mâna. Cele făcute la roată au pasta zgrumţuroasă, fundul îngroşat, plat şi tăiat cu sfoara. Unele au cioburi pisate în compoziţia pastei. Vasele confecţionate cu mâna au pereţii mai groşi şi umerii mai puţin prelinşi.

La Budeşti, la circa 700 m vest de sat, între şosea şi pârâul Lohan, s-au descoperit fragmente ceramice aparţinând culturii Stoicani-Aldeni, secolele II-III e.n., precum şi secolelor VI-VII.

Datorită uneltelor făurite din fier, care a devenit cel mai utilizat metal în ca­drul orânduirii primitive, nivelul de trai a început să crească. Agricultura se face cu plugul, la început de lemn apoi, aproximativ cu 100 de ani î.e.n., cu brăzdare de fier. Acum are loc cea de a doua diviziune socială a muncii, separarea meşteşugurilor de agricultură şi apariţia schimbului de produse între obştii³¹ şi triburi.

În secolul I î.e.n., în societatea geto-dacică au avut loc remarcabile progrese în toate domeniile. Organizarea locală dobândind elementele fundamentale ale unei civilizaţii superioare şi unitare pe întreaga arie de locuire. Unităţii culturale îi cores­punde unitate lingvistică şi cea etnică. Ea şi-a găsit expresia în unitatea politico-statală, prin constituirea regatului lui Burebista,³² una din marile personalităţi ale antichităţii şi istoriei noastre. Epoca lui Burebista a fost perioada de afirmare a geto-dacilor, iar epoca lui Decebal³³ a reprezentat un alt punct culminant al puterii acestora.

Apar diferenţieri de avere, se naşte proprietatea privată, fapt ce duce la inegalitate socială. Dintre vârfurile aristocraţiei gentilice s-au format conducători de triburi, creşte însemnătatea şefilor militari iar războaiele de pradă devin mijloc de îmbogăţire. Prizonierii de război sporesc forţa de muncă. Societate se împarte în sclavi şi stăpâni de sclavi.³⁴

În decursul istoriei populaţia geto-dacică, ramură a marelui neam al tracilor, aflată în Podişul Central Moldovenesc şi în Depresiunea Huşi-Elan-Horincea a fost înrâurită economic şi cultural de grupurile scitice din stepele nord-pontice³⁵ şi coloniştii greceşti de pe litoral în urma contactelor comerciale şi de altă natură pe care le-au avut, fapt ce demonstrează că nu numai în sud, ci în întreaga Moldovă de est viaţa geto-dacilor s-a desfăşurat deosebit de intens.

Prin cercetările arheologice întreprinse în judeţul Vaslui s-au descoperit amfore³⁶ greceşti, de unde deducem că negustorii din aşezările greceşti de la Marea Neagră (Dobrogea) nu se limitau la un comerţ în zonă, se ridicau mai sus, pe Siret şi pe Prut, din nevoia de a se aproviziona. Prezenţa negustorilor greci şi relaţiile lor cu geto-dacii din teritoriul est-carpatic are loc cu mult înainte de pătrunderea elemen­telor La Tčne, încă de la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui de al V-lea î.e.n., ³⁷ pe această cale geto-dacii procurându-şi produse pe care nu le puteau realiza prin efort propriu.

Numeroasele cercetări arheologice şi descoperiri din aşezările geto-dacice în şi în împrejurimile comunei Creţeşti aduc preţioase date referitoare la dinamica schimburilor comerciale întemeiate pe exportul de grâne, produs cu precădere cerut de lumea din sud, care se găsea în cantităţi suficiente în nord şi putea fi transportat cu uşurinţă pe râul Prut, navigabil până la Drânceni.

Astfel, la Arsura, punctul „Cetatea Mogoşeşti“, aşezare fortificată geto-dacică din secolele IV-II î.e.n., s-au găsit fragmente de amfore de Rhodos şi Cos, ceramică getică şi bastarnică.³⁸

La Buneşti, comuna Buneşti-Avereşti, punctul „Dealul Bobului“, o aşezare geto-dacică fortificată, în afară de ceramica autohtonă s-a descoperit şi ceramică grecească de lux, amfore de Thasos, Sinope, Heraclei, Pontica Cos, Rhodos, frag­mente de cenochoe,³⁹ ascos, amforete, fragmente de vase tip kantharos, o statuetă feminină şi drahme⁴⁰ histriene .⁴¹

Din aşezarea geto-dacică din secolele IV-III î.e.n. de la punctul „Turbata“ – Huşi, au fost scoase la lumina zilei fragmente de amfore greceşti ştampilate şi neştampilate. ⁴²

În localitatea Curteni din comuna Olteneşti, la punctele „Valea Merilor“ şi „Dealul Pietrăriei“ – aşezări geto-dacice din secolele V-III î.e.n., alături de ceramica băştinaşilor s-au găsit amfore de Lesbos⁴³ şi din alte centre greceşti, precum şi ceramică de lux.

În cercetările noastre nu putem exclude legătura teritoriului comunei Creţeşti cu localităţile învecinate de la nord (Buneşti, Arsura, Moşna, Huşi) sau de la sud (Curteni, Olteneşti, Târzii), distanţa maximă până la aceste zone fiind de 15 km. Poziţia geografică ne arată că acest teritoriu a fost cuprins într-o singură formă de dezvoltare şi de relaţii economice, mai ales că Valea Lohanului a înlesnit, în toate perioadele istorice deplasarea între nord şi sud. Dacă în perimetrul actual al comunei Creţeşti descoperirile din epocă sunt mai puţin numeroase, nu se datoresc decât faptului că pe acest teritoriu cercetările au fost sporadice, de suprafaţă şi mai puţin organizate. Pământul pe care îl călcăm astăzi în Creţeşti sau în localităţi din împre­jurimi mai păstrează, cu siguranţă, ascunse în sânul său vestigii ale vieţii de altă dată, urmele trecutului îndepărtat, pe care cercetarea atentă le va scoate la lumină, alăturându-se şuvoiului graiului fără slove care vorbeşte de la sine despre existenţa şi activitatea locuitorilor de pe aceste meleaguri din cele mai îndepărtate timpuri.

Aşezarea neolitică de la Creţeşti – Lohan Vase pictate

În prima epocă a fierului, hallstatt, populaţia geto-dacică îşi avea organizată apărarea teritoriului prin construirea unor puternice cetăţi de pământ, fortificate cu şanţuri şi valuri defensive, aşa cum sunt cetăţile din zonă: „Dealul Moţoc“ (Huşi),  „Dealul Bobului“ (Buneşti), „Vlăcineasa“ şi „Holm“ (Creţeşti) precum şi cetăţile de la Arsura care au fost identificate pe teren ca fiind cetăţi ale clasei privilegiate (tarabostes piliati), situate de obicei pe înălţimi dominante. În zonele respective ele asigurau apărarea teritoriului, devenind adevărate polis-uri ale lumii treaco-getice unde se desfăşura o puternică activitate economică şi locul principal în care se produ­ceau schimburile comerciale, în primul rând cu coloniile greceşti de la nordul Mării Negre.

Din monumentala lucrare a lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei⁴⁴ aflăm că pe aceste locuri, Huşi – Lohan – Elan – Horincea, erau codri de nepătruns, arătându-ne astfel vechimea acestui covor vegetal protector şi de ajutor în unele împrejurări istorice, codri care, în parte, se mai păstrează până în zilele noastre. Termenul de „codru“ încă mai este folosit de localnicii mai în vârstă.

O altă constatare care se desprinde din lucrarea lui Cantemir este aceea că la marginea pădurilor existau cetăţi întărite cu valuri de pământ, din care astăzi au mai rămas doar numele. O asemenea „întăritură“ a fost pe Valea Lohanului, cetatea „Vlăcinesei“ (vezi cap. Toponimie). Aceasta se găseşte la circa 2 km spre nord-est de satul Creţeşti de Sus  şi 500 m sud de drumul de exploatarea forestieră care duce la locul denumit „Culmea Paltinului“. Este o cetate de pământ hallstattiană târzie, cu o suprafaţă de aproximativ 5-7 ha, delimitată de val şi şanţ la sud, de val la est, iar la nord şi vest de pante naturale, datând din secolele IV-III î.e.n.⁴⁵

Din păcate de la aceste întărituri nu au rămas decât topicele şi, eventual, le­gen­dele. Şi în prezent, la Creţeşti, se mai foloseşte toponimul „La Cetate“. Situaţia este explicabilă: regiunea nu are piatră exploatabilă decât în mică cantitate, din for­ma­­ţiuni pliocene⁴⁶, folosită cu precădere la construcţia fântânilor şi mai puţin la alte zidiri care să dureze. Înţelegem astfel de ce acele numeroase şi frumoase întă­rituri de la marginea uriaşilor codri, menţionate în izvoarele istorice, nu au putut dăinui peste veacuri. Materialele de bază la construcţia acestor cetăţi erau lemnul şi lutul care nu puteau asigura fortificaţiilor de la Vlăcineasa durabilitatea peste secole.⁴⁷

Pe dealul Holm, la o altitudine de 366 m (vezi toponimul „Holm“), s-au descoperit urmele unei cetăţi geto-dacice. Ea făcea parte dintr-un sistem de apărare împotriva popoarelor barbar nord-pontice, era „sora“ cetăţii de pe „prispa“ Moţocului din Depresiunea Huşilor, care avea o panoramă clară asupra Văii Prutului. Când la orizont se ivea un mare pericol, aceste cetăţi aveau şi rolul de semnalizare de la distanţă prin intermediul focului.

Vestigiile descoperite în aceste cetăţi sunt diverse şi cu funcţionalităţi multiple: ceramică de uz casnic sau folosite în ritualuri, fusaiole⁴⁸, greutăţi de la războaiele de ţesut, unelte de fier – brăzdare, săpăligi, topoare, vârfuri de suliţă sau săgeţi etc.

Cele două războaie dintre daci şi romani au însemnat o supremă încercare pentru apărarea independenţei Daciei libere, au schimbat în chip radical cursul dezvoltării istorice a populaţiei din regiunea carpato–danubiano–pontică. Cucerirea romană, cu toate aspectele ei negative, a determinat o nouă înflorire economică şi socială a acestor meleaguri, şi-a pus amprenta asupra întregii evoluţii ulterioare, a marcat începutul unei epoci noi, a romanizării, preludiu al naşterii poporului român. Teritoriul de care ne ocupăm, deşi nu a făcut parte din provincia Dacia Felix, a înregistrat în perioada dominaţiei romane transformări structurale datorită relaţiilor multiple care nu au încetat să existe între această zonă şi cea ocupată.

Descoperirea de aşezări ale dacilor liberi în împrejurimile localităţii noastre evidenţiază o reală explozie demografică. Densitatea mare a acestor aşezări este şi mai evidentă în condiţiile în care ele cuprind cursuri de apă cu văi largi şi terenuri joase, pante line ale dealurilor, deci zonele cele mai propice pentru agricultură. De altminteri, aceastaa, împreună cu creşterea vitelor au constituit preocupaţiile prepon­derente ale populaţiei de la est de Carpaţi şi în secolele II-III e.n. după cum o demonstrează materialele descoperite. Vânătoarea, pescuitul, olăritul şi ţesutul au fost ocupaţii predilecte ale populaţiei locale. În acest fel, dacii liberi din Moldova se numărau printre principalii furnizori de cereale şi alte produse pentru Imperiul Roman, realizând strânse legături cu provincia Dacia romana, factor deosebit de important în procesul de romanizare. La început dezorganizaţi, cu timpul, dacii liberi au devenit o forţă de temut pentru romani, cu care au avut multe confruntări.

După retragerea aureliană (271), cu excepţia zonei din imediata vecinătate a Dunării, din teritoriul vechii Dacii vor dispare oraşele, însă viaţa daco-romanilor va continua, cu aceeaşi intensitate, la nivel rural, în contextul unor noi condiţii sociale.

În fostele provincii romane din Dacia, comunităţile daco-romane şi ale dacilor liberi vor continua legăturile stabilite în cele peste două secole de dominaţie romană. Acum se generalizează forma de viaţă rurală, populaţia organizându-se social şi economic în noile condiţii create de marile migraţii ale popoarelor. Obştea sătească agricolă şi păstorească, cu o structură internă bine definită şi cu elemente străvechi în organizarea ei, va cunoaşte o dezvoltare aparte, constituind una din trăsăturile originale ale societăţii locale în perioada primului mileniu.

Retragerii romane i-a urmat o perioadă de aproape o mie de ani în care pe întregul teritoriu al populaţiei daco-romane au năvălit popoarele migratoare care au pătruns în spaţiul carpato – danubiano – pontic începând cu sarmaţii,⁴⁹ şi continuând cu goţii ⁵⁰ (sec. III), hunii⁵¹ (sec. IV-V), gepizii ⁵² (sec. V-VIII), avarii⁵³ (sec. V), slavii⁵⁴ (sec. VII-IX). Această epocă a lăsat urme adânci în toate domeniile vieţii, însă populaţia de la vest de Carpaţi va continua să se dezvolte în strânsă legătură cu lumea romană de la sudul Dunării, în special după dispariţia imperiului hunic (454) şi a încetării dominaţiei lui, realizându-se o cultură proprie, de evidentă factură roma­nică. A fost a doua etapă a procesului de romanizare, care s-a desfăşurat pe întinderea unei jumătăţi de mileniu. În acest sens, un rol considerabil l-a avut Imperiul roman de răsărit – Bizanţul de mai târziu – păstrător o vreme a vechilor tradiţii romane.

De la declinul puterii hunice şi până la instalarea definitivă a slavilor (568), a fost o perioadă de linişte care a impulsionat dezvoltarea societăţilor locale, permiţând consolidarea definitivă a romanităţii nord-dunărene.

Slavii, în momentul pătrunderii la est de Carpaţi, aveau o cultură materială cu un pronunţat caracter arhaic, reflectând un stadiu de dezvoltare economică puţin avansat în comparaţie cu cel al populaţiei autohtone, care era constituită în obştii agricole cu organizare proprie superioară bine definită.

Pe teritoriul Moldovei un grup destul de numeroşi de slavi a pătruns dinspre nord, după ce în prealabil traversase regiunea Ucrainei Subcarpatice, urmând apoi cursul Siretului spre sud. Un alt grup, tot atât de însemnat şi deosebit de important de semnalat pentru istoricul localităţii Creţeşti şi împrejurimi, a pătruns dinspre regiunile vecine de la est de Prut, infiltrându-se în răsăritul Podişului central Moldovenesc, iar de aici, peste cursurile inferioare ale Prutului, Bârladului şi Siretului şi peste colinele Tutovei, deplasându-se către Câmpia Munteniei.

Vadurile de la Prut, cunoscute din vremuri străvechi, ca acelea de la Ungheni-Iaşi, Albiţa-Vaslui sau Reni-Galaţi, şi acelea ale Siretului dinspre nordul Moldovei, au fost folosite şi de slavi. Aşa s-ar explica poate faptul că în regiunile din imediata vecinătate a acestor vaduri se concentrează cel mai mare număr de descoperiri slave timpurii.

În legătură cu aceste două direcţii principale de pătrundere a slavilor pe teritoriul Moldovei, este necesar să subliniem că grupul venit dinspre nord, mai bine cunoscut până acum prin cercetările întreprinse (Dorohoi, Suceava) pare să fi fost cultural şi etnic mai eterogen decât grupul sosit dinspre est de Prut.

Slavii ajunşi până la locurile de la vest de Prut, în cultura lor materială şi spirituală au suferit influenţe de la neslavii cu care au venit în contact,⁵⁵ dovadă în plus că populaţia autohtonă era bine stabilizată economic şi cultural. Influenţa sla­vilor în perioada timpurie a migraţiei lor asupra populaţiei băştinaşe este accidentală, localnicii, inclusiv cei din teritoriul comunei Creţeşti, reuşind într-o lungă perioadă de timp să asimileze o bună parte din aceşti „trecători nepoftiţi“, proces care s-a intensificat după anul 602, când majoritatea slavilor trec masiv în sudul Dunării.

Despre aşezările slavilor din această perioadă se presupune că aveau un caracter temporar, comunităţile slave deplasându-se permanent. Referindu-se la această situaţie, istoricul bizantin Procopius Caesarea scria: slavii locuiau în colibe jalnice, răzleţi mult unii de alţii şi mereu se mută dintr-un loc în altul. Cercetările arheologice făcute până acum nu au descoperit nici o aşezare slavă pură, sau o necropolă slavă tipică, necontaminată de elemente romanice.

Romanitatea spaţiului carpato-danubiano-pontic ieşită învingătoare din înfruntările crâncene cu numeroasele neamuri migratoare, pornise deja pe calea unei autodefiniri în evoluţia sa esenţială, către apariţia unui nou popor şi a unei noi limbi: poporul român şi limba română

Aceasta oferă din nou prilejul refacerii unităţii etno-lingvistice, un nou avânt al dezvoltării forţelor de producţie şi chiar un spor demografic.

Biruinţa romanităţii nord-dunărene nu ar fi fost însă păstrată şi consolidată fără existenţa Bizanţului, fără forţa şi gloria lui politică şi fără neasemuita lui civi­lizaţie. Aceasta explică pe deplin direcţiile şi caracteristicile esenţiale de timp şi spaţiu ale întregii evoluţii a romanităţii noastre, subliniind şi mai pregnant că şi Bizanţul, cu care am avut strânse legături comerciale, culturale şi religioase secole de-a rândul, a stat la baza originii civilizaţiei medievale româneşti de mai târziu.⁵⁶

Prin această „scurtă ochire“ pe care am făcut-o, spre a arăt acum au trecut locuitorii de pe meleagurile actualei comune Creţeşti şi din împrejurimi peste mile­nii, am putut constata, fără temei de îndoială, că din preistorie şi până în contem­poraneitate, locurile acestea au fost statornic locuite, mărturiile găsindu-se în arhiva pământului, pe care, pentru cunoaşterea celor de azi şi celor ce vor veni, le-am redat luminii.

---

1. paleolitic – (gr. palaios „vechi“ şi lithos „piatră“), denumirea celei mai vechi faze din istoria omenirii, care începe odată cu apariţia omului; p. inferior (600.000 î.e.n.÷10.000 î.e.n.).

2. silex – (lat. silex „cremene“)

3. patină – strat subţire, format în timp, rezultat din oxidări sau depuneri.

4. grator – răzuitor (fr. grattage)

5. V. Chirica – Amuleta pandativ de la Mitoc Botoşani şi unele aspecte ale artei magiei în paleoliticul superior est-carpatic în: „Studia Antiqua Archaeologica, I“, Iaşi, 1983, pp. 38-44.

6. amuletă – obiect căruia i se atribuie proprietatea miraculoasă de a feri pe purtătorul lui de boli, accidente sau spirite rele. Pandativ –triunghi sferic cu vârful în jos.

7. aurignacian, perioadă de la începutul paleoliticului superior, numită după peştera de la Aurignac, departamentul Hâte-Garrone din Franţa, în care s-au făcut descoperiri mai importante specifice acestei culturi.

8. rabot carenat – unealtă din silex folosită la netezit, având partea din faţă de forma unei nave sau a pieptului unei păsări.

9. burin – (fr. burin, it. burino), dăltiţă de silex folosită la prelucrarea osului şi lemnului.

10. Gheorghe Melinte – Huşi – Fălciu, ţinut, muzeu, impresii, documente (I), în: „Prutul“, anul I, nr. 8, octombrie 2000, p. 2.

11. loess – rocă clastică, neconsolidată, de origine eoliană, lipsită de stratificaţie, formată mai ales din praf silicios şi argilos.

12. M. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa şi Em. Zaharia – Aşezări din Moldova. De la paleolitic şi până în secolul al XVIII-lea. Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p. 318.

13. Gheorghe Melinte, op. cit.

14. neolitic – (gr. neos „nou“ şi lithos „piatră“). 6.000 î.e.n. ÷ 1.900 î.e.n.

15. cucuteni – cultură materială neolitică, răspândită mai ales în Moldova, numită astfel după localitatea Cucuteni din judeţul Iaşi.

16. Violeta-Veturia Bazarciuc –Aşezarea neolitică de la Lohan, Vadul Teiului, în: A.M.M., I., Galaţi, 1979, pp. 39-50.

17. barbotină – pastă diluată vitrificabilă, care serveşte la lipirea ornamentelor şi a torţilor de un obiect de ceramică; decoraţiunea executată cu o astfel de pastă.

18. Vicu Merlan, arheolog Huşi – manuscris.

19. necropolă – gr. necros „cadavru“ şi polis „cetate“, „oraş“), cimitir de înhumaţie sau incineraţie.

20. trib – grupare de mai multe ginţi sau familii înrudite, unite pe baza comunităţii teritoriului şi supusă autorităţii unui şef unic.

21. Ghenuţă Coman– Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui. Bucureşti, 1980, p. 98.

22. gintă – colectiv unitar, solidar, realizat pe baza înrudirii naturale, din toţi urmaşii recunoscuţi ai aceluiaşi strămoş, feminin (matriarhat) sau masculin (patriarhat).

23. Cultura Nouă apare în ultima perioadă a epocii bronzului, denumită astfel după numele unui cartier braşovean. Se caracterizează prin aşezări mici, cu locuinţe simple şi intensificarea creşterii vitelor.

24. Dan Gh. Theodor – Contributions archeologiques concentrant la culture materiell slave du debut sur le territorie compris entre les Carpates Orientaux et Le Pruth, atti Vic. 1965, p. 167.

25. fibulă – agrafă în formă de broşă sau cataramă. f. digitală~ inel.

26. Cercetare Ghenuţă Coman şi I. Bauman, 1977.

27. hallstatt – numele convenţional al primei perioade a epocii fierului, numită astfel după localitatea cu acelaşi nume din Austria.

28. La Tčne – a doua perioadă a epocii fierului, numită după localitatea La Tčne de pe malul lacului Neuchatel din Elveţia.

29. bastarni – populaţie amestecată, formată din celţi, protoslavi germanici, venită din nord-vestul Daciei.

30. angobă – (fr. engobe), strat subţire de lut de o anumită culoare cu care se acoperă vasele după modelajul la roată, pentru a avea un aspect mai fin.

31. obşte –f ormă de organizare caracterizată prin îmbinarea proprietăţii private cu cea colectivă, prin înlocuirea legăturilor de sânge cu legături bazate pe interese economice, de autoapărare şi autoconducere.

32. Burebista – (n.? –c. 44 î.e.n.) unul dintre cei mai de seamă conducători ai statului geto-dac. Sub conducerea lui a fost realizată o vastă uniune de triburi carpato-dunărene.

33. Decebal – rege dac (87-106), organizatorul şi conducătorul a două războaie de apărare împotriva expansiunii romane. În urma campaniilor militare romane din 101-102 şi 105-106, deşi s-a apărat eroic, poporul dac a fost supus iar D. s-a sinucis pentru a evita umilinţa captivităţii.

34. Dumitru Berciu – Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre. Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 260.

35. pontic – referitor la Pontul Euxin (denumire antică a Mării Negre); din fr. pontique, lat. ponticus.

36. amforă – (lat. amphora din gr. amphoreus „cu două torţi“), vas de formă ovoidală al cărui fund era adesea ascuţit pentru a putea fi înfipt în nisip.

37. Silvia Teodor – Cu privire la relaţiile dintre geţii est-carpatici şi lumea greco-macedoneană, în: A.M.M., V-VII, pp. 155-159.

38. Silvia Teodor, în: M.C.A., X, 1979, p. 58.

39. cenochoe – (fr. cenochoe, gr. cinochoe), vas grecesc de ceramică cu un singur mâner curbat şi cu deschidere trilobată.

40. drahme – monezi greceşti.

41. ~de la Histria, oraş stat sclavagist întemeiat de coloniştii greci din oraşul Milet spre sfârşitul secolului al VII-lea î.e.n. pe malul lacului Sinoe, altădată golf al Mării Negre.

42. Silvia Teodoru, în: Thraco-Dacia, II. 1981, p. 196.

43. Lesbos – insulă grecească în Marea Egee, situată lângă coasta vestică a Asiei Mici.

44. Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei. Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 85.

45. A.C. Florescu şi Gh. Melinte – Cetăţi hallstattiene descoperite în Moldova. Carpatica, IV, 1971.

46. pliocen – depunere de sedimente marine în partea de vest a Europei sau depozite lacustre în partea de est.

47. Mihai Iancu – Ţinutul Huşului pe harta turistică a ţării, în: Gheorghe Şuşnea şi Boris Gorceag –„Oraşul Huşi – trasee turistice“. 1972, pp. 10-11.

48. fusaiolă – fus ceramic pentru tors, de mici dimensiuni.

49. sarmaţi – veche populaţie de păstori indo-europeani. Venind din regiunile uralo-carpatice (sec. III î.e.n.) s-au stabilit între Tisa şi Dunăre (sec. I), migrând apoi în câmpiile din Moldova şi Muntenia (sec. III).

50. goţi – neam germanic originar din regiunea Scandinaviei. S-au aşezat pe teritoriul dintre Carpaţi şi Don (sec. III).

51. huni – triburi nomade asiatice. În sec. I î.e.n. migrează spre Asia centrală. În sec. IV e.n. trec Donul înving pe goţi, ajung pe teritoriul ţării noastre, stabilindu-se apoi în Câmpia Panoniei (Ungaria de azi).

52. gepizii – neam germanic originar din regiunea Scandinaviei. Au migrat spre nordul Daciei.

53. avari – populaţie turcică, înrudită cu hunii.

54. slavi – uniune de triburi indo-europene.  în sec. II î.e.n. populau teritoriul dintre Nipru, Carpaţi, Oder şi Marea Baltică. Au migrat pe un teritoriu imens, de la Elba până la Doneţul de nord, Oka şi Volga superioară şi de la ţărmul Mării Baltice până la regiunea cursului mijlociu şi inferior al Dunării şi Marea Neagră.

55. Dan Gh. Teodor – Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n. Editura „Junimea“, Iaşi, 1978, p. 38.

56. Dan Gh. Teodor, op. cit.