1. Demografia |
Poporul nu este numai forţa care creează toate valorile materiale, el este totodată izvorul unic şi nesecat al valorilor spirituale, el este primul filozof şi poet, el este cel ce a făcut măreţele poeme, toate tragediile lumii, ca şi acea monumentală operă care se numeşte istoria culturii universale.
Maxim Gorki (1868-1936)
Scriitor rus
Prezentarea evoluţiei demografice dintr-o localitate, pe o perioadă mai lungă de timp dintr-o localitate, interesează din mai multe puncte de vedere. Cunoscând numărul şi structura populaţiei în evoluţia ei istorică, dar şi la un moment dat, putem înţelege mai bine aspectele economice şi cele sociale cu care s-au confruntat în decursul timpului aşezarea respectivă. Poziţia geografică a unui spaţiu care să cuprindă o varietate corespunzătoare de forme de relief în măsură să asigure surse suficiente de existenţă, a fost întotdeauna un criteriu esenţial în fixarea şi statornicirea unei populaţii pe un anume teritoriu. Dacă în decursul timpului una sau mai multe surse fie s-au epuizat, fie că au devenit insuficiente în raport cu evoluţia demografică, au intervenit evenimente istorice sau naturale defavorabile, populaţia a migrat spre alte locuri. Astfel se explică dezvoltarea unei localităţi şi dispariţia alteia.
Populaţia s-a fixat şi a rămas pe acele locuri care i-au oferit cele mai bune condiţii de vieţuire: teren pentru agricultură, pădure pentru a se putea feri în caz de invazie a unor hoarde străine, lemne pentru foc şi construcţii gospodăreşti, apă suficientă şi uşor accesibilă, suprafeţe de teren pentru creşterea animalelor, existenţa unor căi de comunicaţii care să faciliteze legături economice, sociale, administrative cu alte localităţi etc. Între condiţiile de mediu ale unei localităţi şi evoluţia demografică au existat şi există o strânsă legătură influenţându-se una pe alta. Pentru a nu fi exclusivişti, considerăm că şi elemente de natură istorică, administrativă şi adesea politică, au avut şi au o anume pondere asupra stabilităţii, evoluţiei şi dezvoltării unei localităţi şi a demografiei acesteia.
Sintetizând cele cuprinse în primul capitol, făcând o privire de ansamblu asupra poziţiei geografice a comunei Creţeşti, constatăm că aceasta a avut un rol hotărâtor în aşezarea populaţiei pe aceste locuri încă din epoci preistorice, aşa cum am încercat să dovedim în alt capitol al lucrării. Pornind de la relief, observăm că acesta este variat, cuprinzând dealuri, în spatele cărora „stau ascunse“ satele Creţeşti de Sus şi Budeşti, ferite, ca de un cojoc, de asprimea vânturilor de iarnă. Ţarina (ţarna, cum spun localnicii) e peste drum, numai treci pârâul Lohanului şi şoseaua naţională, are expunere la primele raze ale soarelui asigurând plantelor condiţii optime de dezvoltare.
Valea Lohanului, şesul, oferă posibilitatea creşterii animalelor prin păşunat şi prin asigurarea fânului necesar perioadei de stabulaţie. Apa necesară consumului zilnic pentru oameni şi animale, din izvoare şi fântâni la adâncimi accesibile există şi este de bună calitate.
Pădurea-i „după casă“, sau satul este „la poala pădurii“. Un hâtru, de prin părţile locului, spunea: iarna tai copacul din pădure, încaleci pe el ca pe un cal, şi cu câteva opinteli ajungi acasă, şi odihnit, şi cu lemne de foc. În afară de Satu Nou, celelalte trei sate sunt în apropierea pădurii.
În decursul istoriei, dar şi mai aproape de zilele noastre, în timpul celui de al doilea război mondial, pădurea „de după casă“ a fost loc de refugiu al sătenilor.„Cu căţel, cu purcel“, în desişurile pădurii localnicii s-au apărat de invazia celor nepoftiţi.
Firul văii Lohanului a înlesnit întotdeauna oamenilor să circule, la început pe poteci, apoi pe drumuri de pământ sau de piatră şi până la drumul asfaltat sau cel de fier, având astfel mereu legătura cu lumea de dincolo de vatra satului.
Toate aceste condiţii, unele care au fost de când lumea iar altele s-au construit cu timpul, au creat posibilităţi favorabile ca locurile pe care se află astăzi comuna să fie populate neîntrerupt, să aibă continuitate din paleoliticul superior şi până în mileniul al treilea d.H.
Pentru perioada feudală, documentele domneşti se referă aproape în exclusivitate la vânzări de moşii sau danii, cu precizări la arborele genealogic al unor proprietari. Menţiuni mai amănunţite făcându-se doar asupra birnicilor care aduceau venituri la visteria statului. Moşiile erau trecute de la un proprietar la altul cu tot cu sate, adesea doar numărul robilor se mai specifica, menţiunile despre locuitori erau rare şi nesemnificative.
Actul domnitorului Irimia Movilă (1595-1606) prin care miluieşte Episcopia Huşilor cu mai multe sate, printre care aminteşte şi Siliştea Creţeşti1, fără a se pomeni de numărul locuitorilor. Totuşi, evenimentul care a marcat aceste locuri a fost înfiinţarea Episcopiei Huşilor (1598) de care, prin dania făcută de Irimia Movilă, este legată soarta localităţii Creţeşti o lungă perioadă de timp, aproximativ 265 de ani, până la secularizarea averilor mânăstireşti.
Războaiele care au avut loc în decursul timpului, invazia diferitelor popoare, calamităţile naturale, fiscalitatea excesivă la care era supusă populaţia, foametea, epidemiile etc., au marcat populaţia comunei Creţeşti, cu toate consecinţele asupra demografiei, mulţi părăsind aceste locuri. Aşa se face că Episcopia Huşilor s-a aflat în dese rânduri în situaţia de a nu avea cu cine să muncească moşia de la Creţeşti, cerând domnitorului de a învoi aşezarea pe aceste locuri a unor colonişti, care să fie scutiţi de dări, cereri care au avut în multe cazuri urmări pozitive privind populaţia. În sprijinul acestei afirmaţii reproducem o carte domnească din anul 1676 prin care coloniştii sunt scutiţi de unele dări şi „angarale“:
Noi, Antonie Ruset Voievod Boj mlosti Gaspadar Zemli Moldovscoi (din mila lui Dumnezeu gospodar al pământului Moldovei). Dat-am carte Domniei mele părintelui şi rugătorului nostru Sfinţiei sale Sofronie, Episcopului de Huşi şi dregătorului şi vătămanului său din Siliştea a) din Creţeşti ce este pe Lohan, la ţinutul Fălciului, spre aceea ca să aibă a-şi chema oameni străini din altă ţară, din ţara Turcească, din ţara Muntenească şi din ţara Ungurească şi din ţara Leşească şi din ţara Căzăcească. Şi de prin alte părţi fie ce limbi vor fi să aibă, a veni de a strânge cât mai mulţi. Şi dacă se vor aşeza la acea Silişte, ce mai sus am scris, de la Domnia mea vor avea slobozia b) într-un an şi vor fi în pace de dajde şi de zloţi şi de lei şi de taleri şi de galbeni şi de orţi şi de ilişu şi de slugiu şi de untu şi de bezmen şi de ceară şi de ialoviţe de silişte şi de branişte şi de care de jold şi de bile şi de şeici şi de toate dările şi angaralele câte sunt şi pe alţi mişei din ţara domniei mele. Aşişderea şi voi pârcălabi şi globnici din acest ţinut şi de desugubinară şi podvară şi olăcari şi cocănari. Nimic, întru nimică să nu-i învăluiască nici un lucru al domniei mele nu vor lucra, ci toate vor fi în pace. Iar cine se va ispiti să-i învăluiască peste cartea Domniei mele bine să ştie că mare certare va fi. Altminteri nu va fi.
Iaşi, anul 7184 Genar 12 (condica II, foaia 96).2
Documentul lui Ruset Voievod evidenţiază câteva aspecte demne de semnalat. În primul rând domnitorul dă scutire de dări coloniştilor pe o perioadă foarte scurtă, un an de zile. Până ce se răspândea zvonul despre scutire şi aşezare a coloniştilor în „acea silişte“ trecea anul şi efectul poruncii domneşti îşi pierdea valabilitatea. Că este adevărat ne-o dovedeşte faptul că înaintea acestui document, episcopul Mitrofan I, un arhiereu gospodar, intervine în dese rânduri la domnie căpătând cărţi de scutire (16 aprilie 1619) ca cedarnicul, şoltuzul şi pârgarii să lase în pace satele şi scutelnicii Sfintei Episcopii.3
Cu trei decenii mai târziu, episcopul Ghedeon al Huşilor (1645-1653), la biserica Sfântul Nicolae din Iaşi, unge ca domn pe Gheorghe Ştefan. Drept răsplată, Gheorghe Ştefan (1653-1658) va porunci ca satele episcopiei să nu fie învăluite de gloabe şi să nu se supună satele la angarale.4
În timpul episcopului Serafim, când episcopia sărăcise, acesta s-a plâns domnitorului Dabija Vodă care, prin carte domnească, datată de Melchisedec ca fiind din anul 1662, aduce la cunoştinţa autorităţilor huşene că a învoit episcopului de Huşi de a aduce coloni din ţările străine şi de a-i aşeza pe moşiile episcopiei şi că-i scuteşte de toate dările pe o perioadă mai lungă de timp.5 Nici domnitorul nu putea abuza de prea multe scutiri şi pe perioade mai lungi de timp, pentru a nu secătui propria vistierie care, an de an, trebuia să asigure dările oficiale către Poartă şi alte peşcheşuri.
Pe teritoriul comunei Creţeşti de-a lungul veacurilor au locuit colonişti de diferite etnii. Unii au rămas, stabilindu-se pe aceste locuri, fiind asimilaţi de populaţia autohtonă şi care astăzi nu-şi mai ştiu obârşia străină. Alţii au locuit vremelnic pe aceste meleaguri, după cum se poate deduce din documente.
Făcându-se o cercetare amănunţită a documentelor vremii, s-a ajuns la concluzia că stabilirea ungurilor husiţi în Moldova este atestată de două acte. Primul este o bulă a Papei Eugeniu al IV-lea, în care suveranul pontif scria: Aflăm cu cea mai mare neplăcere cum că în regatul Moldovei s-ar fi adăpostit o mulţime de eretici, mai cu seamă din abominabila sectă a husiţilor.
Cel de al doilea act este raportul din 20 august 1571, în care Giorgio Vasari, secretarul episcopului Kamenc de Podolsk, comunica nunţiul pascal următoarele: Vă înştiinţez cum că Mihai Tabuk Fergedin, predicator foarte elocinte, ungur de origine, care locuieşte la Trotuş, în Moldova, la hotarul Transilvaniei, a adus la cunoştinţă episcopului de Kamenec că ungurii din oraşul Huşi şi dintr-un alt oraş numit Roman şi din satele vecine, care mai înainte urmau erezia lui John Hus, s-au convertit la credinţa catolică.6
Urmaşi ai acestor unguri lucrau ca muncitori agricoli sezonieri pe moşia Creţeşti, care aparţinea Episcopiei Huşilor, unde au întemeiat un cătun numit „Ungurii de la Coada iazului“7 Nu aveau aceeaşi credinţă religioasă cu oamenii locului, de aceea s-au retras la Huşi, de unde veniseră.8
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când taxele impuse de Episcopia Huşilor deveniseră de nesuportat pentru locuitorii oraşului, multe familii de evrei, în majoritatea mici comercianţi, negustori şi meseriaşi, s-au stabilit în satele din jurul Huşului: Stănileşti, Lunca Banului, Creţeşti, Hoceni, Hurdugi, Vutcani. Din statistica întocmită în anul 1832, după introducerea Regulamentului Organic în Moldova, în comuna Creţeşti se înregistrează o populaţie de 1292 de locuitori, din care 8 familii de evrei, care totalizau 36 de suflete. Ocupaţia principală a acestora, conform tradiţiei acestei etnii, nu era munca câmpului ci comerţul, în special negoţul cu cereale. În cimitirul din Creţeşti nu se găsesc înmormântaţi evrei. Cei decedaţi erau înhumaţi la cimitirul evreiesc din Huşi, cu ceremonial specific cultului mozaic. Astfel, Froim Leiyer care a locuit în Creţeşti şi s-a ocupat cu comerţul cu cereale, este îngropat la Huşi, rândul 1B, parcela III, mormântul 19, iar Golda Coan, rândul 8, parcela III, mormântul 400. Fiind un număr mic de evrei stabiliţi în comuna Creţeşti, ei nu puteau forma o comunitate. Când a început prigoana evreilor în timpul celui de al doilea război mondial, au părăsit comuna luând adesea căi necunoscute. 9
O altă etnie care a locuit vremelnic în satele comunei Creţeşti, a fost cea a romilor (ţiganilor căldărari). Prin anii 1960 s-a luat măsura ca aceşti nomazi să aibă un domiciliu stabil, să nu mai umble cu cortul de la o localitate la alta. La Creţeşti au fost repartizate 11 familii: 4 la Satu Nou şi 7 la Creţeşti de Sus. Au primit locuri de casă şi fiecare familie şi-a construit câte o locuinţă. Statornicia nu le-a fost prea lungă: în 1970 moare un tânăr nomad în vârstă de 18 ani, din Satu Nou. Tradiţia le cere nomazilor să părăsească localitatea unde a fost îngropat unul din membrii de familie. Dar cum nu se îndurau să-şi părăsească casele abia ridicate, pentru a respecta obiceiul au hotărât ca cel mort să fie înhumat la Creţeşti de Sus, deci în altă aşezare, pentru a putea astfel rămâne în Satu Nou.
Cum localnicii doreau să scape de aceste familii care făceau în sat numai neajunsuri, au comunicat familiei mortului că înhumarea nu se poate face decât în localitatea unde acesta a avut locuinţa. Fără a sesiza acest şiretlic, romii şi-au făcut datoria creştinească, l-au îngropat pe cel dispărut în cimitirul din Satu Nou şi au părăsit comuna, lăsând în urma lor mai multă linişte.
Cu toate că în decursul timpului prin Creţeşti s-au perindat şi alte etnii, nu putem vorbi de o componentă etnică a populaţiei, băştinaşii fiind permanent majoritari.
Primele însemnări despre populaţie au fost făcut de către biserici, incomplete, înscrise pe diferite cărţi de cult sau registre ce nu aveau această destinaţie, în care putem găsi consemnate şi alte evenimente din viaţa comunităţii: cutremure, secete, epidemii, urgii produse de răufăcătorii localnici sau de alte seminţii. Asemenea notiţe sporadice şi cu subiecte diverse, cum ar fi cei botezaţi, cununaţi sau înmormântaţi, au existat şi la Creţeşti. Un incendiu provocat de un trăsnet a transformat în scrum biserica cu tot ce se găsea în ea: cărţi de cult, biblioteca parohiei cu peste 200 de cărţi, veşminte bisericeşti, icoane etc. Astfel orice mijloc de informare, chiar şi cu o semnificaţie mai puţin relevantă a dispărut pentru totdeauna.
La recensământul populaţiei Moldovei din 1772-1773, primul document cu referire expresă la populaţie, în Creţeşti au fost înregistraţi 111 birnici, cei mai mulţi din câţi existau la acea dată în satele de pe Valea Lohanului, 12 feţe bisericeşti (ceea ce presupune că biserica schitului era bine organizată), 4 slugi, 14 vădane, 5 nevolnici, 13 ţigani boiereşti şi mânăstireşti. La Budeşti (răzăşeşti) sunt înregistraţi 3 mazili (Neculai Agarici, Anton Pajul şi Vasile Vicol), 3 ţigani şi un birnic. Deoarece restul datelor lipsesc, nu ne putem face o imagine globală asupra situaţiei demografice.
În anul 189310 comuna Creţeşti era formată din două sate: Creţeşti de Sus şi Creţeşti de Jos. Satul Budeşti făcea parte la acea dată din comuna Curteni iar Satu Nou, deşi existau câteva case incluse statistic în comuna Creţeşti, nu era înregistraţi oficial ca sat, aceasta făcându-se abia în anul 1904 prin Legea pentru organizarea comunelor rurale.
Situaţia numerică a populaţiei se prezenta astfel:
| Indicatori | Creţeşti de Jos | Creţeşti de Sus | Total comună |
| nr. familiilor | 150 | 194 | 344 |
| nr. sufletelor | 599 | 778 | 1377 |
| nr. contribuabililor | 170 | 200 | 370 |
Confirmarea acestor date este făcută de marele dicţionar al lui G.I. Lahovary.11
Revenirea satului Budeşti la comuna Creţeşti, creşterea numerică a locuitorilor din Satu Nou ca urmare a aplicării (cu întârziere) a unor prevederi din Legea rurală, fac ca după 1900, cu excepţia urmărilor negative produse de primul război mondial, creşterea demografică a comunei să fie semnificativă. Recensământul din anul 193012 evidenţiază o situaţie mult îmbunătăţită privind sporul populaţiei, faţă de cea existentă la începutul secolului. După neam, limbă şi religie situaţia era următoarea:
| Localitatea | Număr persoane | Români | Evrei | Ţigani | Alţii | Lb. maternă română |
| Budeşti | 459 | 456 | 3 | — | — | 459 |
| Creţeşti de Jos | 817 | 779 | — | 38 | — | 817 |
| Creţeşti de Sus | 1.080 | 1.080 | — | — | — | 1.080 |
| Lohanul | 284 | 283 | — | — | 1 | 284 |
| Total | 2.640 | 2.598 | 3 | 38 | 1 | 2.640 |
În afară de evrei, toţi locuitorii aveau religia creştin ortodoxă.
Cu toate năpastele care s-au abătut asupra populaţiei în anii ce au urmat – cel de Al Doilea Război Mondial, foametea şi numeroasele epidemii – numărul acesteia a crescut, atingând nivelul maxim din toată istoria comunei, în anul 1956, aşa cum rezultă din situaţia recensământului din 21 februarie a acelui an:
| Localitatea | Persoane | Bărbaţi | Femei |
| Budeşti | 519 | 256 | 263 |
| Creţeşti de Jos | 879 | 386 | 493 |
| Creţeşti de Sus | 1.202 | 569 | 633 |
| Satu Nou | 277 | 130 | 147 |
| Total | 2.877 | 1.341 | 1.536 |
Pentru anii 1966 şi 1977 numărul populaţiei este în continuă scădere:13
| 1966, total locuitori pe comună: 2.720, din care: | |
| Creţeşti de Sus | 1.114 |
| Creţeşti de Jos | 822 |
| Budeşti şi Satu Nou | 784 |
| 1977, total locuitori pe comună :2.294, din care: | |
| Creţeşti de Sus | 949 |
| Creţeşti de Jos | 659 |
| Budeşti şi Satu Nou | 686 |
În anul 1972, din cele 71 de comune existente în judeţul Vaslui,14 comuna Creţeşti figurează cu 2.810 locuitori, situându-se antepenultima, înaintea comunei Bălteni cu 2.271 locuitori şi Bogdăniţa cu 2.655 locuitori. În judeţ, comuna cu cel mai mare număr de locuitori, 8881, era Zorleni, de peste trei ori mai mare decât Creţeşti, cu o diferenţă în plus de 6071 locuitori. Acestui decalaj îi urmează, în mod firesc, o dezvoltare diferenţiată din punct de vedere economic, social, cultural şi edilitar-administrativ al celor două localităţi, atât în prezent cât şi în viitor.
Pentru a înlătura unele speculaţii ce s-ar putea ivi din prezentarea unor date din surse diferite şi care nu ne-ar ajuta cu nimic la elucidarea situaţiei reale, în cele ce urmează vom apela la date statistice oficiale, asupra cărora nu stăruie nici un fel de îndoială.
O primă situaţie15 rezultă din următorul tabel:
| Localitatea | Nr. gospodăriilor | Nr. membrilor gospodăriilor | Plecaţi în alte localităţi | Nr. populaţiei stabile | ||||
| M | F | M | F | Total | M | F | ||
| Creţeşti de Sus | 345 | 526 | 587 | 32 | 18 | 1.114 | 526 | 588 |
| Creţeşti de Jos | 245 | 366 | 454 | 28 | 9 | 821 | 367 | 454 |
| Budeşti | 134 | 201 | 218 | 21 | 8 | 419 | 201 | 218 |
| Satu Nou | 111 | 171 | 193 | 7 | 3 | 364 | 171 | 193 |
| Total | 835 | 1.264 | 1.452 | 88 | 38 | 2.718 | 1.265 | 1.453 |
Evoluţia demografică în comuna Creţeşti, pentru perioada 1968-199216 arătată în datele de mai jos, ne permite să privim fenomenul din mai multe puncte de vedere cu posibilităţi de analiză şi decizii administrative în legătură cu aspectul prezentat.
| Anul | ||||||||
| Localitatea | 1968 | 1970 | 1977 | 1980 | 1989 | 1990 | 1991 | 1992 |
| Creţeşti de Sus | 981 | 740 | ||||||
| Creţeşti de Jos | 633 | 527 | ||||||
| Budeşti | 280 | 229 | ||||||
| Satu Nou | 424 | 377 | ||||||
| Total | 2.790 | 2.810 | 2.318 | 2.202 | 1.861 | 1.855 | 1.873 | 1.873 |
Creşterea şi descreşterea naturală a numărului populaţiei reprezintă o rezultantă a natalităţii, mortalităţii, a mobilităţii (migraţiei) teritoriale a acesteia. În decursul timpului fiecare dintre aceşti factori a avut o pondere mai mare sau mai mică asupra sporului populaţiei, determinând valori inegale în timp şi în teritoriu. De la începutul secolului XX, privită în ansamblu, creşterea demografică în Creţeşti s-a manifestat continuu.
În anul 1967 a început aplicarea măsurilor legislative privind creşterea natalităţii. Până când cuplurile tinere „s-au dumirit“ asupra urmărilor ce le va avea existenţa unei astfel de legi, printre care contradicţia ce exista între numărul mare de copii dintr-o familie şi posibilităţile materiale de creştere a acestora, natalitatea în comună s-a mărit într-o oarecare măsură. Astfel că de la 2.790 de locuitori câţi existau în 1968, s-a ajuns ca în 1970 numărul acestora să fie de 2.810. Scăderea continuă a populaţiei după 1970 se datorează faptului că tinerii căsătoriţi părăseau localitatea, mergând spre centre urbane din ţară unde găseau condiţii de viaţă mai lesnicioase (angajarea la un loc de muncă, locuinţă şi un venit stabil asigurat). Această migraţie a dus la creşterea populaţiei în centrele urbane. La sate numărul populaţiei a scăzut continuu în timp ce media de vârstă a cunoscut o curbă ascendentă.
După o scurtă perioadă de timp, natalitatea a revenit la un ritm natural, ajungând la limitele normale ale reproducerii populaţiei. Scăderea bruscă a natalităţii după 1990, faţă de anii anteriori, apare ca o descătuşare a comportamentului reproductiv al cuplurilor de măsurile de creştere, control şi dirijare a natalităţii. Ca factor ce a contribuit şi mai contribuie încă la aspectul negativ al acestui proces îl constituie şi situaţia economică precară a cuplurilor, lipsa unui loc de muncă care să asigure un venit stabil pentru a putea face faţă cerinţelor de ordin material impuse de creşterea copiilor.
În perioada 1977-1992, populaţia din comună s-a diminuat cu 455 de locuitori, proporţiile de scădere au fost aproape identice pentru cele patru sate, diferenţele procentuale nefiind semnificative. Din tabelul prezentat rezultă şi procentajul populaţiei ce îl are fiecare sat în cadrul comunei, mărimea satului.
| Localitatea | 1977 | 1992 | Diferenţă (+/-)% |
||
| Nr. persoane | % | Nr. persoane | % | ||
| Creţeşti de Sus | 981 | 41,32 | 740 | 39,50 | -2,28 |
| Creţeşti de Jos | 633 | 27,33 | 527 | 28,13 | +0,75 |
| Budeşti | 280 | 12,07 | 229 | 12,11 | +0,04 |
| Satu Nou | 424 | 18,29 | 377 | 20,12 | +1,83 |
| Total comună | 2.318 | 1.873 | |||
 |
Structura comunei Creţeşti, pe sate
|
Mişcarea naturală a populaţiei pentru perioada 1966-1992 este prezentată în următoarele date:
| Indicatori demografici | 1966 | 1977 | ‰ | 1985 | 1992 | ‰ |
| născuţi vii | 40 | 57 | 24,59 | 59 | 34 | 18,15 |
| decedaţi | 22 | 31 | 13,37 | 36 | 38 | 20,28 |
| spor natural | 18 | 26 | 23 | -4 | ||
| mortalitate infantilă | — | — | — | — | ||
| veniţi | 47 | 25 | 9 | 26 | ||
| plecaţi | 66 | 100 | 42 | 47 | ||
| spor migratoriu | -19 | -75 | -33 | -21 | ||
| spor total | -1 | -49 | -10 | -25 |
Situaţia, aşa cum rezultă din cifrele de mai sus, nu este îmbucurătoare, populaţia continuă să scadă: în 1992 numărul morţilor este mai mare decât al celor născuţi vii. Aceeaşi situaţie se prezintă şi la sporul migratoriu, unde în 1985 se înregistrează -33, iar în 1992-21. Nici în viitor nu se întrevede o situaţie mai bună, în condiţiile în care „economia de piaţă“ devine tot mai dură.
Analiza grupelor de vârstă ale populaţie este deosebit de importantă pentru aprecierea potenţialului actual şi de perspectivă al forţei de muncă, pentru a se putea face o prospectare durabilă şi realistă a dezvoltării localităţii
Din graficul ce cuprinde structura pe grupe de vârstă a populaţiei din Creţeşti în anul 1992, se constată că numărul persoanelor de 25-50 de ani, apte pentru activitatea productivă este redus. Creşte în schimb grupa de vârstă 50-70 de ani. Populaţia comunei este îmbătrânită cu o forţă de muncă şi iniţiativă economică reduse, cu consecinţe asupra dezvoltării ulterioare a localităţii – aceasta pentru o perioadă scurtă de timp deoarece din urmă vine o altă generaţie cu o nouă forţă şi alt concept de muncă şi viaţă. Un alt aspect al demografiei îl reprezintă structura populaţiei pe sexe. Recensămintele făcute în ultima perioadă evidenţiază că numărul persoanelor de sex feminin este mai mare decât al celor de sex masculin. Aparent am putea crede că situaţia este satisfăcătoare. Spunem numai aparent, deoarece vârsta femeilor depăşeşte perioada fertilă, multe sunt văduve iar speranţa de viaţă a bărbaţilor este mai mică.17
 |
Structura pe vârste a comunei Creţeşti
|
| M | F | Diferenţa +F | |
1956
|
61,48 | 64,99 | 3,51 |
1973 –1975
|
67,29 | 71,82 | 4,53 |
1983 –1985
|
66,81 | 72,65 | 5,84 |
1988 –1990
|
66,56 | 72,65 | 6,09 |
Privind acest aspect demografic, cu ocazia lansării publicaţiei „Raport privind dezvoltarea şi perfecţionarea statisticii pe sexe – plan de acţiune“ de către
Institutul Naţional de Statistică şi Programul Naţiunilor Unite pentru dezvoltare (P.N.U.D.) au fost făcute publice o serie de date statistice extrem de interesante. Conform acestora speranţa de viaţă la naştere a fost în 1999 de 69,7 ani. Judecate lucrurile pe sexe, speranţa de viaţă a femeilor este de 73,7 ani, iar a bărbaţilor de 66,1 ani. Cu alte cuvinte, bărbaţii mai trăiesc după pensionare, în medie cam patru ani şi aceasta numai în condiţiile când aceştia se pensionează la vârsta de 62 de ani.
În comuna Creţeşti, în diferite perioade de timp, numeric şi procentual situaţia pe sexe se prezintă astfel:
| 1966 | % | 1975 | % | 1985 | % | |
| Total populaţie | 2.721 | 100 | 2.765 | 100 | 1.991 | 100 |
| M | 1.278 | 46,9 | 1.349 | 48,7 | 923 | 46,3 |
| F | 1.443 | 53,1 | 1.416 | 51,3 | 1.068 | 53,7 |
| Diferenţă +F | 165 | — | 67 | — | 145 | — |
Mortalitatea este ridicată la grupa de vârstă 60-85 de ani, grupă care devine preponderentă în totalul populaţiei. Situaţia ne apare ca fiind firească dacă avem în vedere fenomenul migratoriu ce s-a manifestat în anii anteriori. În anul 1977 în comună au fost 31 de decese, reprezentând un procentaj de 13,37‰ iar în anul 1992 prin cele 38 de decese, procentajul se ridică la 20,2‰ fapt care scade sporul natural cu –4.
Din tabelul indicatorilor demografici observăm că mobilitatea este factorul cel mai important în ceea ce priveşte creşterea sau descreşterea numărului de locuitori din comună. În perioada 1966-1992 sporul migratoriu a fost preponderent negativ: -19 (1966), -75 (1977), -33 (1985), -21 (1992) şi care a influenţat sporul total al populaţie de la 2.790 (1968) la 1.833 (1992), cu o scădere de 917 locuitori în decurs de un sfert de secol. Mobilitatea migratorie a populaţiei evidenţiază deplasarea forţei de muncă în judeţul Vaslui şi în ţară şi care s-a manifestat cu precădere în ultimele trei decenii odată cu dezvoltarea unor întreprinderi industriale în oraşul Huşi: Fabrica de tricotaje „Moldotex“, Filatura de bumbac, Întreprinderea de încălţăminte „Huşana“, Fabrica de conserve (I.P.I.L.F.), şantiere de construcţii ş.a. Această „dezvoltare“ artificială prin politica „repartizării juste“18 a mijloacelor şi forţelor de producţie, a dus la un exod al populaţiei, în special al celor tineri, de la sat la oraş. Apropierea comunei Creţeşti de oraşul Huşi, a favorizat migraţia masivă, cu repercusiuni în dezvoltarea localităţii.
Renunţând pentru o clipă, la registrul cifrelor, amintim că în faza de început a constituirii Asociaţiei economice se stat şi cooperatiste din Creţeşti a funcţionat la această unitate economistul Ioan Marcu.
Fin observator şi cunoscător al vieţii satului, el însuşi fiu de ţăran de la Rânceni – Berezeni, pe lângă activităţile lui cu cifre şi bani, a pătruns poetic în drama oamenilor de la ţară, nevoiţi să-şi părăsească obârşia căutând o viaţă mai bună la oraş, dându-ne poezia „La câinii cu covrigi în coadă“. O situaţie hazlie în aparenţă dar plină de un puternic dramatism – viaţa ţăranului dezrădăcinat.
A fost o vreme, ştiţi şi voi…
De asta pot să fac dovadă
Când chiar şi câinii pe la noi
Aveau înfipţi covrigi în coadă.
Pe străzi, prin parcuri, pe alei,
Precum soldaţii la paradă,
Dulăi voinici sau chiar căţei
Umblau toţi cu covrigi în coadă.
Şi vestea a stârnit emoţii…
Tinerii din sate, o pleiadă,
Către oraş plecau cu toţii,
La câinii cu covrigi în coadă.
Dar, vorba unui mucalit,
(Hingherii când s-au pus pe treabă)
Că traiul bun nu ţine mult;
Rămas-au câinii fără coadă.
Şi orice vis s-a spulberat,
Nici tu covrigi, nici tu salar;
Să plece înapoi în sat
Au spus că-i lucru în zadar.
Aşa cu toţii au rămas…
Şi mulţi din ei sunt anonimi
Fiindcă ei sunt la oraş
Şi taie frunze verzi la câini.
Visând covrigi muiaţi în apă
Mi-e tare milă acum de ei
Că în zadar mereu aşteaptă
Să crească coada la căţei19
După 1989, când sistemul economic centralizat „a căzut“, toate întreprinderile la care lucrau creţeştenii au început să suporte biciul necruţător al economiei de piaţă cu urmări nu din cele mai bune pentru o parte din locuitorii comunei: şomeri, lipsa unui loc de muncă cu un venit asigurat etc. Mişcarea populaţiei a început să se facă în sens invers, către glie, dar aici au găsit părinţii îmbătrâniţi sau nu i-au mai găsit de loc, fiind mutaţi spre cele veşnice, case dărăpănate, fără animalele necesare muncilor agricole, altfel spus, viaţa trebuia luată de la capăt.
Reîntoarcerea nu a fost la fel de masivă încât să recupereze pierderea numerică de populaţie datorată migraţiei. Datele pentru perioada 1965-1992 dovedesc o scădere a numărului gospodăriilor existente în comună, al membrilor din gospodăriile populaţiei cât şi a numărului mediu al membrilor pe o gospodărie.
| Nr. gospodăriilor | Nr. membrilor din gospodăriile populaţiei |
Nr. mediu al membrilor pe o gospodărie |
|||||||
| Anul | 1965 | 1975 | 1992 | 1965 | 1975 | 1992 | 1965 | 1975 | 1992 |
| Total comună | 835 | 898 | 826 | 2.816 | 2.318 | 1.873 | 3,4 | 2,7 | 2,2 |
| Creţeşti de Sus | 345 | 326 | 326 | 1167 | 981 | 740 | 3,3 | 3,0 | 2,2 |
| Creţeşti de Jos | 245 | 258 | 230 | 857 | 633 | 527 | 3,5 | 2,4 | 2,3 |
| Budeşti | 134 | 131 | 130 | 448 | 280 | 229 | 3,3 | 2,1 | 1,7 |
| Satu Nou | 111 | 143 | 140 | 374 | 424 | 377 | 3,4 | 2,9 | 2,6 |
Observăm cât de vertiginos a scăzut numărul membrilor din gospodăriile populaţiei cât şi cel al membrilor în perioada de timp menţionată, deşi numărul gospodăriilor pe ansamblul comunei, nu a cunoscut o fluctuaţie prea mare. Concluzia se impune: populaţia este îmbătrânită. Fiecare gospodărie are, în medie, cu 1,2 membri de familie mai puţin în 1992 faţă de 1965.
 |
Evoluţia numărului membrilor din gospodăriile comunei Creţeşti
|
Pentru ca datele prezentate la Satu Nou să nu contrazică concluzia de mai sus, menţionăm că această localitate, conform planului de dezvoltare rurală, era prevăzut a se extinde datorită poziţiei geografice cât şi al sistemului modern de organizare teritorială a localităţii, spre deosebire de satul Budeşti care nu se bucura de aceeaşi prevedere. Alunecările de teren şi distrugerea a numeroase gospodării din satele vecine, fără a se da locuitorilor autorizaţii de construcţie, a făcut ca cei năpăstuiţi de vitregiile naturii să-şi părăsească locul natal şi agoniseala de o viaţă, luând totul de la capăt în Satu Nou. Creşterea numărului gospodăriilor de la 111 la 143 şi al populaţiei de la 374 la 424 între anii 1965-1977 la Satu Nou, ne apare astfel ca normală.
2. Nume de familie |
Cuprins ^ |
La fel ca numele de botez şi numele de familie au apărut din necesitate, încă din vremuri îndepărtate. Când într-o comunitate au apărut două sau mai multe persoane cu acelaşi nume, pentru a le deosebi s-a simţit nevoia de a găsi un „semn“ distinctiv care să le individualizeze. Primele nume care s-au folosit au fost cele care denumeau obiecte sau fenomene din lumea înconjurătoare, cunoscute vorbitorilor. Apoi au existat şi alte procedee – unele porneau de la rangul social, altele de la locul de origine ocupaţia etc., toate având caracter istoric ce ne dau posibilitatea de a analiza evoluţia acestora în timp.
Începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea şi îndeosebi după legile date de Alexandru Ioan Cuza, în Principatele Unite în toate domeniile vieţii sociale, economice, politice, inclusiv în antroponimie, ne-am aliniat la cerinţele şi modelele europene. În antroponimia românească, sub influenţa limbii latine s-a consacrat schema: prenom (prenume) – nomen (nume) – cognomen (poreclă). Prin şcoală, armată, servicii administrative ale statului iar în ultima perioadă prin instituţii specializate în activitatea de evidenţă a populaţiei, s-a generalizat o regulă valabilă pentru toţi cetăţenii, indiferent de rang social sau tradiţia locală: nume de familie, iniţiala de botez a tatălui, nume de botez. Atât de bine s-a întipărit acest sistem în practica administrativă, încât şi în zilele noastre nu mai surprinde pe nimeni când, cu ocazia diferitelor înregistrări a numelor de persoane, în special al celor mai în vârstă, se foloseşte în mod frecvent expresia: „spune numele aşa cum te striga la şcoală sau în armată“. Introducerea în sistemul de evidenţă a populaţiei a codului numeric personal face ca orice persoană să devină inconfundabilă, evitându-se orice eroare ce se poate strecura prin potrivirea de nume.
În limba română, ca şi în alte limbi unde împrumuturile, mimetismul şi moda nu au lipsit, alături de numele formate neaoş româneşte, au apărut o infinitate de variante, de procedee şi mijloace de formare şi de statornicire în limbă a numelor, încât ele formează, în cadrul lingvisticii, un obiect de studiu de sine stătător.
Deoarece lucrarea de faţă nu-şi propune să facă o prezentare exhaustivă a evoluţiei numelor de familie din comună, vom arăta doar principalele element ale subiectului, privite din punct de vedere istoric, etimologic, lingvistic care au contribuit la formarea lor, pentru ca cititorul să poată avea un cadru general, orientativ, asupra acestui domeniu suficient de vast şi adesea cu aspect ce dau naştere la comentarii contradictorii.
O primă grupă a numelor de familie din localitate este aceea care înglobează nume de profesii. Ocupaţiile care sunt folosite ca nume de familie, s-au practicat şi încă, parte din ele, se mai practică şi astăzi, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că ele au vechime foarte mare deşi, iniţial, multe dintre ele au fost cognome. Menţionăm câteva din această grupă, existente în comuna Creţeşti, arătând în paranteză, frecvenţa unora: Baciu (8), Ciobanu (31), Păduraru (5), Podaru (8), Prisecaru (14), Popa (23), Rotaru (7), Stoleru (4), Teslaru, Croitoru, Haiduc, Mocanu, Şurubaru, Olaru, Hotnog.
O altă grupă de nume de familie ce au o frecvenţă destul de mare şi nu mai necesită nici o explicaţie, deoarece însăşi aceste nume o conţin. O parte însemnat din ele au fost la origine cognome: Orzan, Curcan, Haiduc, Hulubaru, Pară, Biciuşcă, Pruteanu, Robu, Brânză, Bălţatu, Moldovanu, Văleanu, Vrânceanu, Cucu etc.
Cu cât în localitate există un număr mai mare de familii cu acelaşi nume este o dovadă concludentă că acestea au fost statornice şi au o vechime apreciabilă. Acest sistem de apreciere nu exclude alte elemente cu care coexistă: Apostu (17), Ciobanu (31), Corozel (14), Cozma (19), Fălceanu (17), Mocanu (15). Murgoci (20), Popa (23), Tabeică (25), Chirilă (14), Dumitraşcu (27), Pruteanu (14), Grigoraş (27), Orzan (28) ş.a. Din această înşiruire desprindem un alt aspect – vechimea localităţilor din comună. Numele de familie prezentate, care au o frecvenţă mai mare aparţin locuitorilor din satele mai vechi. În Satu Nou, care a luat fiinţă cu aproximativ 400 de ani mai târziu, frecvenţa numelor de familie nu depăşeşte cifra 8, deşi numeric, ca număr de familii, se află apropiat de cel al satului Budeşti. Afirmaţia corespunde realităţii istorice şi are relevanţă, dar în sens invers, şi în ceea ce priveşte frecvenţa poreclelor.
Numele de familie formate cu sufixul -escu sunt slab reprezentate în comună: Ioaniţescu, Ionescu, Folescu, Albescu, Stănescu. Folosirea acestui sufix adăugat la nume de botez sau cognomen, a dat naştere la nume de familie (Ioan + -escu =„Ionescu“, Albu + -escu = „Albescu“etc.) şi a luat o mai largă răspândire în antroponimia românească începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea, perioadă în care în satele comunei Creţeşti numele de familii erau deja consolidate, deci erau cu mult mai vechi.
Există şi câteva nume de familie care arată originea geografică: Grecu, Moldovanu, Vrânceanu, Pruteanu, Olteanu. Astăzi, aceste nume nu mai sunt receptate de către vorbitori cu semnificaţia lor iniţială, de obârşie, aşa cum de altfel se poate observa că încadrarea unui nume poate fi uşor făcută într-o grupă sau alta. Delimitarea aceasta are un caracter general, orientativ şi nu exclusivist, interferenţa realizându-se cu destulă uşurinţă.
Nu este lipsit de importanţă să arătăm că un număr nu prea mare de nume de familie al unor locuitori din comuna Creţeşti, au la origine nume topice aflate pe teritoriul localităţii sau în alte părţi: Bazgan (top. Bazga), Băican (top. Băicani), Corozel (top. Corozelul), Folescu (top. Foleşti), Hanganu (top. Hangu), Hâncu (top. Valea Hâncului), Idriceanu (top. Idric, Idrici), Vicol (top. Vicoleni), precum şi Pârău, Poiană, Văleanu, Fălceanu, Grisaru ş.a.
Fiecare persoană are un nume de botez şi unul de familie dar, cu câteva excepţii prevăzute restrictiv de lege, nu şi le poate alege. Între cele două există o deosebire esenţială: numele de botez este dat noului născut de generaţia anterioară, pe când numele de familie este ereditar, din „moşi-strămoşi“, fiecare îl poartă aşa cum l-a moştenit. Legea actuală admite ca o persoană să-şi schimbe numele în condiţiile unor motive bine întemeiate, în mod deosebit când numele aduce o ofensă persoanei care îl poartă, prin conţinutul său semantic.
În decursul timpului schimbarea numelui de familie s-a făcut şi se mai face şi astăzi, din mai multe motive: pentru împământenirea unor persoane străine de neam, pentru securitatea persoanei, soţul prin căsătorie primeşte numele de familie al soţiei, adesea din motive ce ţin de „estetica“ fonetică sau semantică. Practica ecleziastică a transformat în regulă ca cei călugăriţi să primească un alt nume, de „botez călugăresc“, iar înaltele feţe bisericeşti chiar şi un nou nume „de familie“: Teoctist Arăpaşu, Patriarhul României, Daniel Ciubotea, Mitropolitul Moldovei, Ioachim Vasluianul, Episcopul Huşului, nume cu care rămân în amintirea enoriaşilor şi a istoriei, cele „moştenite“ adesea nu se mai cunosc.
În timpul celui de al doilea război mondial fenomenul a avut un caracter de masă în rândul familiilor evreieşti, care şi-au românizat numele pentru a se putea feri de efectele dezastruoase ale antisemitismului.
Pentru a închei această scurtă prezentare asupra câtorva aspecte pe care le ridică studiul numelor de botez şi de familie, să mai spunem că într-o înşiruire: cataloage, liste, indexuri, bibliografii etc., s-a statornicit ca acestea să fie trecute în ordinea alfabetică a numelui de familie. În celelalte cazuri, în „viaţa civilă“, în mod normal şi corect se procedează invers: numele de botez (prenumele) este antepus numelui de familie: Gheorghe Busuioc sau Mihai Mocanu..
Aşa cum se va observa, între prenomen, nomen şi cognomen există o interferenţă permanentă. Prezentarea acestora pe categorii distincte, în ordine alfabetică, am considerat că este în beneficiul cititorului de a înţelege cu mai multă uşurinţă măcar o parte din multitudinea şi varietatea aspectelor istorice, etnografice, lexicale, sociale, psihologice etice etc. pe care le ridică antroponimia românească –ramură a lingvisticii care studiază numele de persoane.
Albei –„blond“, popular cu părul galben, spălăcit, decolorat de prea multă expunere la soare, dar şi conform substantivului, numeşte o specie de iarbă albicioasă, cu fire tari şi spic ramificat. Adjectivul „albei“ are un pronunţat sens ironic de zeflemea însemnând de cele mai multe ori, „bătrâncios“.
Artene – nume calendaristic mult răspândit sub diverse forme: Artemie, Artenie, Arteni, de origine greacă, venit pe teren românesc prin intermediar slav, sub forma Artemi(s).
Andronache – diminutiv de la Andronic, ambele de origine greacă, cuvânt compus format din andros, „bărbat“ şi nike, „victorie“, cu sensul de „bărbat victorios“, „bun luptător“, „învingător“. Pe tărâm românesc Androni sau Andron a primit sufixul -ache.
Arhire – de la grecul arghiri, „argint“, având iniţial forma de Arhire. Cartea populară cu o largă circulaţie în epocile trecute în toate ţările europene „Arhire şi Anadan“ a contribuit la răspândirea acestui nume.
Apostol – popular Apostu sau Postulache. În religia creştină nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli (apostoli) ai lui Isus Hristos, care i-au răspândit învăţătura în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Numele vine din grecescul apostol, „sol“, „trimis“, „misionar“. Apostol cu „o“ neaccentuat, transformat în „u“ şi prin pierderea lui „l“ simţit ca articol, a devenit Apostu.
Anton – nume de origine greco-latină, Antonius. Numele calendaristic este menţionat iniţial sub forma de Antonie, conform Antonie cel Mare, sărbătorit de creştinii ortodocşi la 17 ianuarie, intrat în lumea laică sub forma de Anton, ca nume de familie sau de botez.
Angheluţă – în limba română cuvântul a intrat pe două căi: latină, angelus care înseamnă „înger“ şi prin intermediar grec, anghelos cu sensul de „trimis“, „sol“, „vestitor“, „mesager al lui Dumnezeu“. A devenit nume calendaristic şi pe teren românesc s-a adăugat sufixul diminutival -uţă, formal femininul lui -uţ,deşi Angheluţă nu este la origine nume de femeie.
Bazgan – nume de familie are la origine numele topic Bazga -localitate din comuna Răducăneni, judeţul Iaşi- cu sufixul -an.
Buliche – tema este, foarte probabil, aceeaşi cu a diminutivului Bulică care are la bază numele Bulă, cu sufixul -iche. Local „e“, aparţinând sufixului a fost înlocuit cu „i“ muiat şi astfel numele se pronunţă Bulichi. Toate aceste derivate fac parte din aceeaşi familie cu faimosul Bulă din bancurile româneşti, ce aveau o largă răspândire cu un deceniu şi ceva în urmă, prin mijlocirea cărora oamenii îşi mai descreţeau frunţile.
Bocancea – Bocan, acţiunea de a bocăni, a ciocăni, a izbi cu un obiect tare, asemenea unui ciocan. De la „boc“ +„-an“ +suf. „-ce“(a), conform Mihalcea sau Neculcea ori „bocanci“ de la maghiarul bokanes, gheată rezistentă pentru militari, sportivi etc, făcută din piele şi talpă groasă, dar şi nume topic, Râpa Bocancei, aflată în satul Budeşti.
Burnuz – nume dat mai multor obiecte de îmbrăcăminte: manta de lână, şiac, postav aspru de lână de culoare închisă, ţesut în casă din care se fac haine ţărăneşti. Regional scurteică pe care o poartă ţărăncile, din turcul burnuz.
Baican – conform numelui toponimic Băicani, Băicanu.
Benea – din ungurescul bene, de la benedictin –călugăr din ordinul întemeiat de Sfântul Benedict în secolul al VI-lea. Origine latină, benedictus, „care binecuvântează“.
Bordea – bordea, „sperietoare“, dar şi de la bordei –locuinţă săpată (pe jumătate) în pământ şi acoperită cu pământ, paie sau stuf, existentă din epoca neoliticului şi până la începutul secolului XX.
Buhlea – de la substantivul grec buhl de unde numele de familie şi nume topic în Creţeşti – Buhlea, cu transformarea fonetică de la „buhnă“, „bufnă“, „bufniţă“ sau popular şi regional „buhniţă“ –cucuvea.
Bălţatu – folosit în localitate ca nume de familie, la origine provine dintr-un cognomen, din latinul bolteatus, care înseamnă „vărgat pe spate“, cu dungi sau cu pete de altă culoare, adjectiv folosit în general pentru animale. Când termenul se referă la oameni acesta are sensul de îmbrăcat fără gust, cu haine de mai multe culori, stridente, distonante.
Baciu – de la bulgărescul bajca, „cioban“, cel care conduce o stână de oi, baci, local cu „-u“ final. Baci are şi sensul de conducător, aşa cum spune Ştefan cel Mare în piesa „Apus de soare“ de Barbu Ştefănescu-Delavrancea: „eu care v-am fost baci“, adică conducător. La Satu Nou numele are semnificaţia de topic: „Salcâmii lui Baciu“.
Cristea –a celaşi cu Hristos care are ca bază de plecare numele Mântuitorului Isus Hristos, nume cu cea mai largă circulaţie în lumea creştină, încă de la începuturile acesteia.
Corozel – deşi pare că numele vine de la coroziune –reacţia chimică sau electrochimică de degradare, exercitată la suprafaţa corpurilor de metal sau procesul de eroziune a unor roci sub acţiunea apelor, a vântului, „apropierea“ lui Corozel de „coroziune“ este numai fonetică nu şi semantică, deoarece termenul de coroziune este nou intrat în limbă, unde exista deja un altul cu sens asemănător –rugină.
Cel mai probabil, legătura este mai apropiată de numele topic Corozelul –afluent al râului Bârlad, care are o vechime suficient de mare pentru ca de la acesta să se formeze nume de familie care să arate obârşi purtătorului.
Cotae – (băn.) cotac, „căldare mare, fără toartă“ (baier) în care se fierbe apă, dar şi cotae, „javră“ –câine slab şi prăpădit, jigodie, potae. Tot atât de bine termenul poate avea la origine cuvântul „cot“ cu sens de unitate de măsură, locul de articulaţie al mâinii, sau „cote“ care, într-o perioadă nu prea îndepărtată, avea sensul de obligaţie de a preda statului anumit cantităţi de produse
Cornea – cornea are sensul de „cel cu coarne“, „numele dracului“, dar, tot atât de bine poate fi derivat de la corn cu sufixul -ea, devenit cognomen. Multe toponime poartă acest nume –cartierul Corni din Huşi sau satul Colţul Cornii din judeţul Iaşi.
Cordaş – termenul este foarte vechi, are la origine grecul kordas.
Cosma – local Cozma, nume biblic de origine greacă, pus în legătură cu tema kosm, de la substantivul kosmos, „ordine“, „ornament“, „podoabă“. Circulă ca nume de familie şi nume de botez. În Satu Nou această dublă ipostază s-a întâlnit la o singură persoană, Cozma, astăzi decedată. Local, toponim – Râpa lui Cozma, Râpa Cozmei.
Ciuntuc – ciuntu, ciunt, cu o mână trunchiată, mutilată prin tăiere sau rupere, nume care iniţial a fost cognomen. Vezi şi Ciolac.
Dragomir – are la origine cuvântul „drag“ şi se adresează celui care este iubit, preţuit, temă de origine slavă şi care stă la baza multor cuvinte formate pe tărâm românesc: Dragoş, Dragoslav ş.a.
Enache – vine de la marea familie a numelui „Ioan“, cunoscută majorităţii popoarelor europene cu forme caracteristice pentru fiecare: Ivan, Iohan, cu origine în ebraicul Jehohanah, de unde grecul şi latinul Ioannes, „Santus Ioanes“, apoi Sânzienele şi derivatul Ene. A trecut prin mai multe forme: Ion, Ioan la fel ca rădăcina greacă Ian, cu derivatele Ianache, Ianacache, Enache, Enăchiţă etc.
Folescu – nume ce nu are o circulaţie prea largă, cu o vechime totuşi destul de mare, fiind purtat de răzeşii din Curteni, Tătărăni şi Olteneşti. Toate au ca bază toponimul Foleşti, fond funciar ce a cunoscut de-a lungul timpului, prin vânzări şi cumpărări, o pendulare de la un stăpân la altul, situaţii menţionate în actele domneşti care amintesc şi de un sat cu asemenea nume, astăzi dispărut.
Grisaru – pare a fi un derivat cu sufixul -ar de la cuvântul gresie (din albanezul gărăsă, „gresie“) care denumeşte piatra formată din grăunţi de nisip, conform grohot –grohotar, nisip – nisipar.
Grecu – nu ridică nici un fel de greutate în înţelegere. Numele arată originea persoanei, obârşie ce astăzi nu mai poate fi descifrată decât prin analogii sau presupuneri – asemenea şi numelor: Moldovanu, Olteanu, Vrânceanu etc.
Comercianţii greci de la nordul Mării Negre care s-au ridicat pe Prut şi Siret până la aceste locuri, aşa cum dovedesc amforele descoperite, ne-au lăsat şi acest nume care s-a transmis până la noi.
Gugulică –de la Gogu, Gugulea, epitet de dezmierdare pentru copii, diminutiv cu sufixul -ică, de la grecescul gogos şi bulgarul gogo.
Hobincu – masculinul femininului Hobincă, Hobina, cu sufixul -ina, adăugat la tema „hob“ care provine din bulgarul hobo. Tot atât de bine antroponimul s-a putut forma de la hobic, „groapă“, „scufundătură“ pe un drum făcut de ape, prin includerea în cuvânt a consoanei „n“, situaţie des întâlnită în formarea de cuvinte noi în limba română, de unde a rezultat „hobinc“ cu femininul „hobincă“.
Hangan(u) – s-a răspândit datorită toponimului Hangul, cunoscut de locuitorii din Moldova, în special de cei din ţinutul Neamţ, Hanganu fiind cel care îşi are originea în aceste locuri. Numele de „hangan“ este dat unui soi de porumb de munte cu ştiuletele mare şi bobul galben-roşcat.
Hâncu – numele este acelaşi, ca origine, cu Honcu, de la bulgarul Hăncov sau cu un derivat greu de recunoscut de la Ioan, probabil sub influenţa fonetismului Iohanu – Han – Hanus.
Holban – i se spune celui care face ochii mari, care deschide mult ochii de mirare, de uimire, de spaimă, de la verbul „a holba“, conform toponimului Holban.
Hotnog – hotnog, un vechi grad militar din Moldova, comandant peste 100 de ostaşi, sutaş, persoană care avea acest grad. Din maghiarul hadnagy, sublocotenent.
Idriceanu – toponimul Idric. Idricul denumeşte un pârâu în comuna Roşieşti din judeţul Vaslui şi satul din preajmă numit Idrici, sat de răzeşi. Toate toponimele îşi au plecarea de la numele unui proprietar, Idriceanu, care stăpânea moşiile din jurul satului. Antroponimul Idriceanu arată locul de origine, cu o frecvenţă însemnată în rândul răzeşilor din comuna Tătărăni, dar „strecurat“ şi în Creţeşti.
Ifteni – variantă de la numele calendaristic Iftemie, forma slavă a grecului euthimos.
Iamandachi – Diamandi, de unde provine antroponimul românesc Iamandi, nume larg răspândit în Moldova în veacurile trecute în familiile boiereşti, la care, cu timpul s-a adăugat sufixul -achi.
Lăstun – numele unei păsări migratoare, cu talie mică, asemănătoare cu rândunica, popular lostum, din latinescul lastunu dar şi conform numelui topic Lăstuni, Lăstunul. Numele de familie folosit astăzi a fost iniţial un cognomen atribuit unui om mic şi iute în mişcări.
Mardarie – în vorbirea locală sunetul „i“ care dădea numelui o sonoritate mai „aleasă“, a fost înlăturat, acceptându-se forma Mardare. Antroponimul are la origine grecul Mardarios, trecut prin ucrainianul Mardary.
Moldovan – moldovan, variantă moldovenească şi ardelenească pentru moldovean –nume care arată originea, locul de unde provine persoana, regiunea unde aceasta îşi are baştina.
Moraru –nume care se dă unui proprietar de moară sau unui muncitor dintr-o moară. Moară + sufixul -ar şi terminaţia u.
Murgoci – de la murg – murgi, despre unele animale, mai ales despre cai sau despre părul lor negru-roşcat, închis la culoare, cenuşiu, pestriţ, în general de culoare închisă, „animal murg“. Iniţial numele a fost atribuit sub formă de cognomen unui om negru la suflet, cătrănit, căruia nimic nu-i aduce mulţumire, dar şi numele topic Murgociul.
Maxim – din latinul maximus, superlativul lui magnus, având sensul de „cel mai mare“, ajuns în româneşte şi prin filieră slavă (bulgară, rusă), Macsinu. Nume purtat de mai mulţi împăraţi romani.
Molocea – nume feminin, oarecum articulat al cuvântului molari, „moale“.
Paraschiv –masculinul cuvântului Parascheva, popular Paraschiva, nume devoţional de origine greacă, este o creaţie onomastică creştină pe baza substantivului paraskeue, cu sensul de „pregătire“. Intermediar slav şi bulgar, Paraskev. Femininul, nume calendaristic, Sfânta cuvioasă Parascheva.
Savin – s-ar putea să fie masculinul de la Savina (Sabina).
Vicol – viscol, variantă regională a lui „viscol“, conform toponimului Vicoleni.
3. Nume de botez |
Cuprins ^ |
Adam –ebr. „om“, „strămoşul omenirii“, primul om creat din lut roşu, cunoscut din cărţile biblice. Are multe variante etimologice: etiopiană, arabă, asiriană. Se apropie de cuvântul adhamah care înseamnă „sol“, „pământ“, „humă“, sau mai apropiat fonetic adham care numeşte omul în general, cu sensul de „bărbat“.
Legenda biblică asupra Facerii spune că Dumnezeu îl plăsmuieşte pe Adam în a şasea zi din lut umed şi îi dă suflarea vieţii, îl aşează în Eden şi îi porunceşte să nu mănânce din pomul oprit, numit şi pomul cunoaşterii. Alături de Adam este Eva, creată din coasta lui, pentru a-i fi de ajutor. Ademenită de şarpe, ea nu respectă interdicţia, mănâncă mărul din pomul oprit şi îl „convinge“ pe Adam să facă acelaşi lucru. Când Dumnezeu descoperă fapta îi alungă din Eden împovărându-i: pe Eva cu chinurile facerii şi pe Adam cu munca pentru a se hrăni din sudoarea feţei.
În antroponimie e întrebuinţată mai des forma masculin Adam, cea feminină Adama, cunoscută în documentele vechi, nu are o largă răspândire. Prin influenţă slavă apar, evident mai rar, formele Adaman, Adămuţ sau mai noi: Adamescu, Adamachi, Adameşteanu, devenite nume de familie. Numele este mai des folosit în folclor decât calendaristic.
Eva, care în faţa lui Dumnezeu se dezvinovăţeşte că şarpele a dus-o în ispită, este, în traducerea Bibliei, numele pe care Adam, după izgonirea din rai, îl dă soţiei sale: ebr. Havva „care dă viaţă“ sau o derivare din Havia „şarpe“. În rai Eva purta numele de Işa.
Adela – corespunde elementului german adal care înseamnă „nobil“, de la care s-a format Adela, Adelaida, Adelina, Ada, Alina, Alinda –nume compuse sau derivate. Deoarece pătrunderea acestora în limba română s-a făcut prin intermediul mai multor limbi – germană, italiană, franceză – etimologia lor este multiplă şi de aceea mai greu de sesizat.
Adrian, Adriana reproduce cognomenul latin Hadrianus, de la forma corectă Adrian. Apare mai rar în documentele vechi unde se găseşte sub forma Andrian, provenită dintr-o transcriere din greacă în latină. Femininul sub forma Andriieana, Andrieana, Adriiana s-a susţinut greşit, adesea, că ar proveni de la Andrei. Formele româneşti vechi, directe sau prin filieră slavă, avem: Andrieana, Udrea, derivatele Udrişte, Udrica, Udriţă.
WAdrian din Nicomidia, mc. U –26 august.
Aglaia (numai feminin). Semnificaţia numelui vine din gr. aglaás „strălucitor“, „luminat“. Nume de inspiraţi religioasă. Diminutiv, Aglăiţa.
WAglaia, mc. (U305), fiica Antipalului Romei –19 decembrie.
Alexandru, Alexandra – este un compus grecesc, alexein „a apăra“ şi aner, andros „bărbat“, „luptător al poporului său“. „Alexăndria“ -romanul lui Alexandru Machedon – carte populară care a circulat la noi prin intermediul culturii slavone, a determinat o largă răspândire a acestui nume în spaţiul românesc şi în întreaga Europă, precum şi în orient. Aşa se explică existenţa acestuia în calendarul creştin ortodox ca nume a unui impresionant număr de mucenici.
Romanii, precum şi alte popoare, preferau pentru numele lor de familie sau de botez derivate sau hipocoristicile acestui nume: Alexandr(u), Alexandrescu, Alexandri, Alexa, Alexie, Alecu, Aleaca, Lec(u), Leca, Alexandru, Lisandru, Lixandra, Sandu, Sandra, Casandra, Sandrin, Sandrina, Sandu, Săndulescu, Sănduleşti, Săndoiu, Săndulache etc.
În calendarul creştin ortodox sunt cuprinşi 53 de mucenici cu numele de Alexandru şi Alexandra, fapt ce dovedeşte larga răspândire a acestor nume.
WAlexandru, patr. Constantinopolului, (U340) –30 august.
Alexe, Alexa – gr. corespunzător lui alexein „a apăra“ şi este considerat un hipocoristic al compuselor greceşti cu alex (ex. Alexandros) la care s-a adăugat şi intermediar slav. Cele mai folosite forme care au circulat şi circulă în limba română: Alexe, Alexa, Alexei, Alexeia, Alexoaie, Alexie, Olexa, Olexina, Alexina, Alex.
Numele este bine reprezentat în calendarul creştin, majoritatea fiind episcopii sau mitropoliţi precum şi Alexei, noul mucenic (1904-1918), fiul ultimului ţar al Rusiei.
WAlexie, omul lui Dumnezeu, cuv. (U411) –17 martie. Pomenirea morţilor.
Alice – este un hipocoristic pentru Adelheidis, Adelheida care înseamnă „nobleţe“. Este apropiat de Alaysin, considerat un derivat al substantivului grec halyké „mare“, „înfăţişare a mării“. În limba română se foloseşte numai pentru genul feminin şi cunoaşte mai multe variante etimologice.
Ana – ebr. Hannah „cea plină de har“, „milă“, „bună“, nume biblic întâlnit în Vechiul şi Nou Testament şi, conform Bibliei, este mama fecioarei Maria. Are forme numai pentru feminin. Potrivit Protoevangheliei (apocrife) a lui Iacov, Ana şi soţul ei Ioachim rămân până la o vârstă înaintată fără copii. În timp ce Ioachim se retrage 40 de zile şi nopţi în pustiu să postească, iar Ana îl imploră pe Dumnezeu să-i dea un copil, un înger le vesteşte naşterea unui prunc, aceasta va fi Maria care, la 12 ani, este dată să slujească în Templu, în urma legământului făcut de părinţii ei. Ana este socotită o sfântă la care se pot ruga mamele sărmane, dar şi minerii şi marinarii. Numele este atestat în documentele moldoveneşti încă din 1419.20 Datorită vechimii acestui nume pe tărâm românesc există un număr impresionant de derivate: Anica, Nica, Anicuţa, Nicuţa, Cuţa, Anişoara, Nuţa, Uţa, Anca, Anuţa, Aniţica, Ani, care circulă ca prenume independente la care se adaugă şi numele de familiei: Aanei, Anuţei, Anuţoiu, Aniţoaiei, Aniţoae.
Numele este bine reprezentat în calendarul creştin ortodox, 20 de muceniţe sau cuvioase.
WAna, mama Preafericitei Fecioare Maria, sec. I, î.H., fiică de preot
–9 septembrie, 9 decembrie, 25 iulie.
–9 septembrie, 9 decembrie, 25 iulie.
Anastasie, Anastasia – nume de origine greacă din epoca precreştină, cu sensul „înviere in moarte“, „învierea lui Hristos“ care, datorită faptului că biserica a răspândit prin calendare acest nume, a cunoscut o largă circulaţie.
În secolele trecute formele împrumutate sau derivate, la care se adaugă şi influenţa slavă, au dat naştere pe tărâm românesc la o multitudine de variante: Anăstăsie, Nastasia, Năstăsoaia, Nastasca, Nasta, Năstica, Năstăsia, Tasia, Tasaia, Sica, Siţa, Sică, precum şi formelor pentru masculin sau numele de familie: Anăstasă, Anastasiu, Anastase, Anastasiu, Anăstase, Năstase, Năstăsescu, Năstăsoiu, Tase, Taşcă, Naste etc.
Din cele 30 de muceniţe şi cuvioase cuprinse în calendar ne-am oprit la:
WAnastasia, izbăvitoare de otravă, mc. U –22 decembrie.
Andrei – gr. Andreas „cel bărbos“ dar însemnând şi „bărbăţie“, „curaj“, este considerat un hipocoristic în as al unui compus cu aner, andros „bărbat “, ceea ce înseamnă „bărbat curajos“. În scrierile biblice Andrei este fratele lui Simion, devenit Petru, ca şi acesta pescar din Betsaida, pe malul nordic al lacului Ghenizaret. Andrei şi Pavel sunt chemaţi de Isus să-i fie apostoli. Despre soarta lui Andrei relatează mai târziu apocrifele (scrieri religioase nerecunoscute între cele numite canonice)21 „Acta Andreae“ (Faptele lui Andrei). Devenit apostol predică Evanghelia la Sciţi, în sudul Rusiei şi în Dobrogea.
După numeroase miracole şi convertiri, datorită lui Andrei se creştinează în Ahaia şi soţia lui Aegeas, guvernatorul roman din Petra. Din acest motiv acesta porunceşte (60 d.H.) răstignirea apostolului pe crucea în formă de X care-i poartă numele, „crucea Sfântului Andrei“.
Cele 25 de nume Andrei cuprinse în calendar arată vechimea acestuia şi răspândirea sa înaintea venirii slavilor, fiind preluat de populaţia daco-romană din latina balcanizată unde existau creştini. Mai târziu, prin filieră daco-slavă se formează pe teren românesc un mare număr de derivate nume de botez şi nume de familie: Andrei, Andrieşanu, Andriaş, Andriţă, Andruţa, Andreoiu*, Andru* (* pot deriva, tot atât de bine, de la Alexandru sau Andronic). Sub influenţă occidentală apar formele de feminin: Andreiana, Andreea.
WAndrei Apostolul, cel dintâi chemat, ocrotitorul României –30 noiembrie. Creştinând pe dacii din Dobrogea, sfântul apostol Andrei este declarat în anul 2001, de Sfântul Sinod al Patriarhiei Române, ocrotitor al ţării noastre.
Anghel – lat. Angelus „înger“ care până la înţelegerea noastră are semnificaţia de „sol al divinităţii“, „vestitor“, popular, „îngerul nostru păzitor“, o legătură dintre divinitate şi muritorul pământean. Cuvântul latin a fost împrumutat din grecul angelos şi prin intermediul bisericii a pătruns în limba română unde, parţial, şi-a pierdut sensul originar. În schimb, onomastica românească cunoaşte multe forme derivate şi hipocoristice ca nume de botez şi nume de familie, trecerea dintr-o parte în alta făcându-se cu deosebită uşurinţă: Anghelache, Anghelina, Anghilina, Anghelica, Angheluşa, Angheluş, Angheluţă (diminutiv divizat în „Anghe“ şi „Luţă“), Anghelache, Anghelescu. Occidentul a preluat aceste nume din latină, dându-le forme care au ajuns până la noi: Angel, Angela, Angelica, Angelina.
Anton, Antonia – lat. Antonius. Semnificaţia acestui nume nu este cunoscută. Din unele studii se constată apropierea de etimologia populară grecească Antonios, care înseamnă „floare“. În calendarul creştin ortodox apare forma de Antonie şi Antonin la cei 47 de mucenici câţi sunt evidenţiaţi. În limba română numele vine prin intermediar slav. Forme create pe teren românesc sau împrumutate: Anton, Antonescu (ca şi în alte cazuri avem de-a face, prin derivare, cu nume noi care sunt folosite ca nume de botez sau ca nume de familie), Antonică, Antonoaie, Antonovici, Antonel, Antonaş, Tone, Tonea. Formele feminine actuale, o parte însemnată din ele, sunt provenite din occident, le-au înlocuit pe cele vechi care sunt folosite tot mai rar: Antonia, Antoneta, Antuaneta, Antonela, Antonia sau hipocoristicul Toni, Tony.
WAntonie cel Mare, cuv (U356) –17 ianuarie.
Atanasie, Atanasia – de la adj. gr althanasas care are sensul de nemuritor şi substantivul athanasia „nemuritoare“, de unde avem forme ca Thanase, Atanasi, Aftanasie, Atanasie, Tanasie, Tănase, Tănăsoiu, Tănăsică, precum şi hipocoristicile: Tăsică, Lică, Tănăsuică, Atanasiu, Atanasescu.
WAtanasie de la Aton, cuv (U980) –5 iulie.
Aurel, Aurelia –numele este legat de divinitatea solară Ausel de la care derivă şi substantivul comun aurum. Şcoala Ardeleană a avut un mare rol în răspândirea numelui pe teritoriul românesc, la început în Transilvania şi apoi în celelalte provincii. De la numele de bază Aurel, Aurelia s-au format derivate ca: Aurelian, Aureliana, Aura, Aurica, Rică, Rica, Aurora, împrumut modern de origine cultă folosit pentru fetele născute în zorii zilei.
Avram – ebr. „tatăl popoarelor“, „tatăl cel înălţat“, este socotit strămoşul neamului lui Israel. Conform tradiţiei iudaice Avram dărâmă idolii strămoşeşti. În temeiul unei motivaţii raţionale el ajunge la concluzia unui Dumnezeu unic, nereprezentabil în imagini. Pentru ospitalitatea sa faţă de solii trimişi de domnul va fi răsplătit, prin binefaceri divine, neamul lui Israel aflat în pustie. În scriptură îl găsim şi sub numele de Abram, nume considerat de etimologia populară ca fiind compus din ab, „tată“ şi ram, „măreţ“, „înălţat“, nume ce sugerează originea nobilă a purtătorului. Filieră greco-slavă: Avra, Avrămescu, Avramescu, Avrămeni.
Nume calendaristic creştin, 20.
WAvram din Arbela, mc. (U353) –4 februarie.
Axente, Axinte –reproduce gr. Auxentios, creaţie onomastică creştină de la verbul „a se înmulţi“, „a se înălţa“, „a creşte“. Dintre formele vechi, care astăzi nu mai sunt folosite, mai circulă, destul de rar, forma de Axinte, mold. Axânte.
Bogdan – numele este un compus din slava veche, de la bog, „Dumnezeu“ şi den, „dăruit“, „dat“, cu sensul general de persoană „dăruită lui Dumnezeu“. Nu este calendaristic. Pentru prima dată este semnalat în Maramureş apoi în Ardeal, după aceea în Moldova prin întemeietorul statului moldovean, cu numele de Bogdan.
Derivate: Bogdăneasa, Bogdănetul, Bogdăneşti, Bogdăniţa. Bogdana (ultimele trei denumesc localităţi în judeţul Vaslui).22
Carp – gr. de la substantivul carpos, cu sensul de „fruct“. Formele derivate, pe tren românesc, sunt foarte rar folosite şi la care se observă „izul“ lor învechit, de aceea au şi o circulaţie redusă: Carpe, Cârpeşti, Carpen, Cărpan (de unde şi „cărpănos“), Cărpeniş.
WCarp, ep. Tiatirei, mc. (U251) –13 octombrie.
Casandra – nume vechi grecesc, Casandra fiica lui Priam sau Kasandros cu semnificaţia de „distins“, „ales“. În limba română numele de Casandra se foloseşte tot mai rar.
Călin – nume ce este frecvent în toate regiunile. Această răspândire se explică, cu siguranţă, mai mult cunoaşterii de timpuriu de majoritatea locuitorilor a personajului Călin din basmul „Călin –file de poveste“ de Mihai Eminescu şi mai puţin probabil numelui de Calinic de la care derivă. Slab reprezentat în calendarul creştin ortodox. Corespunde cu numele personal slav Kalin, Kalina (raportate tot la Kalinic), deşi lingvistic există această legătură, ea nu mai este simţită de vorbitorii actuali.
Cecilia – exclusiv feminin în onomastica românească. Deşi corespunde unor forme preromane Caecilius, Caecilia probabil de origine etruscă, mai poate fi explicat şi prin adjectivul latinesc caecus cu sensul de „orb“ sau prin grecescul kilis cu sensul de „ a fermeca prin incantaţie“. La noi numele este un împrumut modern din occident.
WCecilia din Roma, mc. (U232) –22 noiembrie.
Cezar –lat. Caesar, are probabil o origine mai veche, etruscă, fiind apropiat de cuvântul asion care are semnificaţia de divinitate. Formele Chesar, Chesariu, Chisar se datorează influenţelor greco-slave sau altor influenţe: Chesaru, Chisariu, Chisăr, Chisăroaia, Chisa, Chisarie ş.a. Formele actuale, suficiente de des folosite, sunt moderne, de provenienţă apuseană: Cezar, Cezara.
WCezar, mc. (sec. I, cuprins în rândul celor 70 de Apostoli) – 4 ianuarie.
Chiriac – provine de la numele grec Kyriacos, „duminical“, „omul lui Dumnezeu“, corespunzător latinescului Dominicus. Intermediar slav: Chiru, Chira, Chirica, Chiriachiţa; hipocoristice: Achiţa, Chiţa, Chiriţă. Nume calendaristic bine reprezentat, 17.
WChiriac Anahoretul (sihastrul) din Corint, cuv. (U557) –29 septembrie.
Chiril – gr. kirillos, cu sensul de „dumnezeiesc“, „divin“, de la substantivul kirios. Intermediar slav. Variante: Chirilă, Chirileni, Chirilean, Chirileanu, Chiriloaie, Chirilescu.
Nume calendaristic bine reprezentat, 19.
WSf. Mucenic Chiril, fratele lui Metodiu, apostolii slavilor. –15 iulie.
Ciprian, Cipriana –este un derivat cu sufixul –an de la numele insulei Cipru, cu semnificaţia „din Cipru“. Nume calendaristic bine reprezentat. Influenţă greco-slavă: Chiprian. Influenţă occidentală modernă: Ciprian, Cipriana.
WSf. Mucenic Ciprian –5 iulie.
Constantin – lat. Constantinus, forma cea mai veche atestată la noi este Costea la 139223 urmat de Costan, Coste, Costin, Constandin, Constantin, Constache (Costachi). De la aceste nume s-au format numeroase derivate şi hipocoristice:24 Costăchel, Tache, Tăchel, Tăchiţă, Costăchiţă, Costan, Costel, Costică, Constantinel, Constantinescu, Costaş, Tică, Ticu, Ticuţă etc. multe dintre aceste nume au devenit nume de familie.
WSfinţii împăraţi Constantin şi maica sa Elena –21 mai.
Dimitrie, Dumitru – gr. Demetros, (fem. Demetra). Prima atestare în documentele româneşti este consemnată în anul 139325. La acest nume, suficient de răspândit, domină formele Mitu, Mitru, Mitea, Mitică, Tică, Ticu, Mitruş, Dumitraş, Dumitraşcu, Mitraşcu, Dumitrel, Dumitrică, Dumitrăchel etc. numeroase sunt şi numele de familie care au aceeaşi filiaţie.
WSf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir 26 – octombrie.
Elena – corespunde vechiului nume personal grecesc Heléne, cu etimologie incertă. Totuşi Heléne fiind, probabil la origine o veche divinitate a luminii, cu o explicaţie aproximativă de la grecul heláne, „torţă“, „făclie“ şi hele, heile, „strălucirea soarelui“, „căldura soarelui“.
Numele apare frecvent în documentele moldoveneşti la 146626 cu varianta Oleana, ajuns până în zilele noastre sub diferit forme: Leana, Ileana; Ilina, Lina, Ileana; Ilenuţa, Luţa, Luţica, Lenuţa, Liliana, Ilenuca, Lenuş, Ela, Lili etc.
Nume calendaristic bine reprezentat.
WElena, mama Sf. Constantin cel Mare (U327) –21 mai.
Evelina – împrumut apusean recent, este o adaptare fonetică pentru englezescul Evelin, corespunzător grecescului Avelin, probabil „dorinţă“ sau „mulţumire“.
Filip – reproducere a grecescului Philoppos, nume personal de la phil, „iubitor“ şi hipos, „cal“, generalizat: „cel iubitor de cai“. Filip este unul din cei 12 ucenici ai lui Isus, originar din Betsaida. Numai Filip şi Andrei au nume de origine grecească. Tradiţia creştină „Legenda Aurea“ povesteşte că Filip ar fi propovăduit timp de 20 de ani „în ţara Sciţia“, ca şi Andrei, mai înainte de a ajunge la Hierapolis în Asia Mică, unde a fost crucificat la vârsta de 87 de ani.
Elementele familiei onomastice ale lui Filip au împrumuturi sau creaţii româneşti: Lipan, Filipache, feminin, Filipa.
Nume calendaristic bine reprezentat, 15.
WFilip de la Niculiţel, mc. (sec. IV) –4 iunie.
Florin, Florina –este un nume afectiv dintr-o bogată familie de nume personale de la radicalul italic flo(s), reprezentat de fluor, floris, „floare“. Cele mai frecvente nume din această familie sunt: Florea, Florentin, Florentina, Florica, Florian, Florinel.
Gabriel, Gabriela – nume biblic, reproduce ebraicul Gabri'El, „Dumnezeu a fost puternic“, în altă variantă „omul lui Dumnezeu“, format din radicalul verbului gabar, „a fi puternic“ şi El abreviere pentru Elohim. Vechiul testament ne spune că Daniel zăreşte în vis un om, Gabriel, care se apropie în zbor grăbit de profetul adâncit în rugă şi-i tălmăceşte ce a văzut. În Noul Testament, Gabriel i se arată lui Zaharia ca un sol ce stă înaintea lui Dumnezeu. El vesteşte naşterea lui Ion Botezătorul, iar mai târziu, naşterea lui Isus. Cuvintele îngerului, vestite la naşterea lui Isus păstorilor de pe câmp, sunt atribuite de tradiţia ulterioară tot lui Gabriel (Gavril). Forme mai vechi sau mai noi: Gavril, Gavrilă. Gabur, Gabrea, Gabriel, Gabriela, hipocoristic Gabi.
Nume calendaristic creştin, 12.
WSoborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril – 8 noiembrie.
Gheorghe – nume afectiv, indicând iniţial ocupaţia purtătorului, corespunde numelui personal grec Georgios, format de la substantivul georgos, „agricultor“, „ţăran“. A pătruns la noi prin intermediar slav. Formele mai vechi, atestate documentar, cum ar fi: Giurgi, Jurjea, Jurja ş.a. au fost înlocuite cu altele de dată mai recentă: Gherghieş, Gheorghiţă, Ghiţă, George, Gică, Georgică, Ghiţişor, iar ca feminine: Gheorghiţa, Gherghina, Gica, Gina etc. Multe dintre ele sunt folosite astăzi ca nume de familie. Este cel mai bine reprezentat în calendarul creştin ortodox, 46.
WGheorghe, purtătorul de biruinţă, Mare mc. – 23 aprilie.
Grigore – gr. Grogorios, folosit mai mult în părţile locului încă din secolul al XV-lea, când au fost atestate forme ca: Golea, Gliga, Grigor, Grigorie, Gligor, la care mai recent se adaugă: Grigorescu, Grigoriu, Grigoran, Goran, Gore, Gorcea, Grigoriu, Grigoraş, Grigoraşcu, Grigoruţă, Grigoriţă, Gligorică, Grig. Multe dintre ele le găsim astăzi folosite ca nume de familie.
Ioan, Ioana –nume ebraic Yehohanan, „Yahve a avut milă“, „Yahve este binevoitor“, numele pescarului Zevedeu, chemat de Isus printre apostoli, împreună cu fratele său Iacov. Ioan face parte din cercul restrâns al celor 12 apostoli. Alături de fratele său şi de Petru participă, potrivit Noului Testament, la toate evenimentele importante din viaţa lui Isus, care-i numeşte pe fii lui Zevedeu „fii tunetului“.
Forme ale numelui care circulă: Ion, Ioana, Nelu, Nela, Jan, Jana, Oana, Ionete, Ioanete, Ionea, Ionaşcu, Ionel, Ionela sau derivatele: Ică, Ica, Lica. În calendarul creştin Ioan şi Ioana au o reprezentare deosebit de numeroasă (127), ceea ce explică existenţa acestor nume, derivate şi hipocoristice în majoritatea limbilor europene şi nu numai.
WSf. Ioan Botezătorul, Înainte mergătorul Domnului –7 ianuarie.
Ilie – provine de la vechiul nume ebraic Elijah(u), atestat în Moldova în secolul al XV-lea sub formele: Ilieş,27 Iliaş Ilie, Ileaş sau Ilea. Astăzi este folosit ca nume de botez şi ca nume de familie: Ilie, Lie, Iliescu. Lică, Iliuţă, Iliucă, Iluţă, Iluţ, Ilaşcu.
WSf. Proroc Ilie Tesviteanul –20 iulie.
Irina – nume devoţional şi augural, reproduce vechiul nume personal grecesc Eirene, „pace“. În era creştină numele a pătruns în calendare. Intermediar greco-slav. forme: Irinel, Irinuţa, Irinuca, Irin, Iren.
Numele este bine reprezentat calendaristic, 13.
WIrina din Corint, mc. U – 16 aprilie.
Laura –nume augural latin, corespunde cognomenului roman Laurus, de la substantivul latin laurus, „arbore“, consacrat lui Apollo, crengile lui încununau frunţile împăraţilor, preoţilor, învingătorilor în lupte. Forme vechi de provenienţă greco-slavă: Lavru, Lavric, Laur, Lăurel. Forme şi derivate moderne de provenienţă apuseană: Laurin, Laurita, Lauria, Laurenţiu, Laurenţia, nume afective cu valoare augurală ce sunt puse tot în legătură cu substantivul latin laurus.
Liliana – fem., hipocoristic englez pentru Elisabeth (rom. Elisabeta). Prin etimologie populară, prenumele este apropiat de substantivul românesc liliac şi crin (lat. lilium), care au contribuit doar la popularizarea numelui. Forme curente: Liliana, Lina, Lili.
Liviu, Livia –vechi nume gentilice cumane, cu semnificaţie obscură, probabil de origine etruscă. Numele este pus în legătură cu verbul livere, „a fi livid“, „a avea tenul de culoare albicioasă“. Şcoala Ardeleană a contribuit la răspândirea acestui nume în onomastica românească.
Macarie – nume augural de origine greacă format pe baza adjectivului grecesc makarios cu semnificaţia de „fericit“. Este folosit ca nume de botez şi nume de familie. Deşi este bine reprezentat în calendarul creştin (38), nu are forme pentru feminin decât Măcăroaia, cu sensul de soţia lui Macarie şi un pronunţat înţeles de cognomen. Forma populară: Măcare.
WMacarie din Alexandria, cuv. (U395) –19 ianuarie.
Marcu –după Biblie este numele dat evreului creştinat. Casa mamei sale, Maria, din Ierusalim, serveşte ca loc de adunare a primei comunităţi creştine. Împreună cu vărul sau Barnaba, Marcu îl însoţeşte pe Pavel în prima călătorie misionară în Cipru. După cum menţionează Eusebiu în a sa „Istorie bisericească“, Marcu a fondat biserica din Alexandria şi ar fi murit acolo în anul 62 d.H. ca întâiul ei episcop.
În latină Marcu este un nume teoforic, de la Marcus, derivat de la numele zeului războiului, Marte şi are sensul de „dedicat lui Marte“. Aici găsim denumirea lunii Martie precum şi derivatele de influenţă occidentală: Marcel, Marcela, Marcelina, Marcian, care sunt nume calendaristice creştine.. în onomastica românească, venită pe filieră greco-slavă, întâlnim nume ca Marco, Mărcan, Mărcuş, Marcea, Marcoci, Marcaş, Marcate, Marchitan, Marchidan.
Marcu, alături de derivatele lui, este foarte bine reprezentat în calendarul creştin (63), ocupând locul al doilea, după Ioan. Unele forme ale acestui nume sunt cunoscute astăzi ca nume de familie.
WMarcu Evanghelistul, Apostol din cei 70 (sec. I ) –25 aprilie.
Maria – forma greco-latină a numelui ebraic Miriam „vizionara“, „doamna“, „stăpâna“. Etimologia numelui este controversată: după unele informaţii ar fi, probabil, nume afectiv de origine egipteană. Este numele cel mai răspândit datorită, în parte religiei care, indiferent de ţară, preamăreşte pe Sfânta Fecioară Maria. Potrivit istorisirii copilăriei lui Isus, datorată lui Luca, îngerul Gavril îi vesteşte Mariei naşterea unui fiu care va fi „fiul celui Prea Înalt“ şi va primi tronul lui David.
Prima atestare a acestui nume în Moldova apare în anul 142828. Dintre multitudinea de derivate, variante şi hipocoristice formate sub influenţă slavă pe tărâm românesc sau împrumutate avem formele: Maria, Măria, Marica, Măriuţa, Maia, Marieta, Maricica, Mărioara, Mariţa, Măriuca, Marghioala, Maruşca, Maşa.
Nume calendaristic bine reprezentat, 24.
WMaria, naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie.
Marta – ebr.„stăpâna“, nume biblic afectiv dar şi nume de familie, sora Mariei din Betania. Tradiţia creştină ne arată că Marta este una din femeile aflate la mormântul lui Isus. Părinţii bisericii o identifică, mai târziu, pe Maria din Betania cu Maria Magdalena. Biserica catolică o consideră pe Marta patroana gospodinelor. La noi este intermediar latin, mai des folosit în Transilvania şi Moldova.
WMarta, cuv. – 4 iulie.
Marin, Marina –nume de origine latină, de la adjectivul marinus, „de mare“ care a cunoscut o mare răspândire favorizată de asemănarea fonetică cu Marius şi Maria. Forme care circulă mai des: Marin, Marina sau derivatele: Marinică, Marinaş, Marinel. Recent, de influenţă apuseană, se foloseşte destul de des Marinela.
Nume reprezentat modest în calendar, 8.
WSf. Mucenic Marin, diaconul din muntele Titan (sec. IV) –17 martie.
Maxim, Maxima –au la bază cognomenul latin Maximus, cu valoare afectivă şi augurală, format din adjectivul maximus cu sensul de „mare“. Forme atestate: Maxim, (forme populare: Maxâm, Maxân), Mexana, Maximilian, Maximiliana.
Nume calendaristic bine reprezentat, 34.
WMaxim Mărturisitorul, cuv. –21 ianuarie.
Mihai, Mihail – nume teoforic biblic, continuă ebraicul Miha'El în care se recunosc elementele: mi, „cine“, ke, „ea“ şi El, abreviere pentru Elahim şi semnifică „cine (cel ce) este cu Dumnezeu“. Arhanghel în tradiţia iudaică şi în cea creştină, cel dintâi şi cel mai ales dintre îngeri. O viziune din cartea lui Daniel vorbeşte despre lupta lui Mihail cu forţele întunericului pentru „Daniel cel asuprit“, adică pentru poporul lui Israel. Apocalipsa lui Ioan din Noul Testament revine asupra acestei precizări: Mihail şi ceata lui de îngeri îl izgonesc din cer pe Satana, înfăţişat ca un balaur. Conform tradiţiei iudaice, Mihail devine mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.
Primele forme ale acestui nume apar în documentele din Moldova în anul 1393.29 La noi, numele, atât de botez cât şi de familie, cu derivatele din trecut şi de astăzi, are o largă circulaţie: Mihăilă, Mihailaşcu, Mihu(l), Mihnea, Mihoc, Mihuţ, Mihale, Mihalache, Mihalcea, Misa, Mişu etc.
WSoborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril –8 septembrie.
Mina – la origine nume devoţional grecesc, reproduce masculinul Menas, corespunzător zeiţei Mene, legat de grecescul mene, „bună“. Numele a început să fie folosit şi pentru persoane de sex feminin, fără însă a se schimba forma.
WSf. Mina, mc. –11 noiembrie.
Monica – prezintă o etimologie multiplă, în general necontroversată. Considerăm că cea mai apropiată este originea latină, unde numele personal Monna are la bază substantivul nonna, „mamă“, „soţie“.
Natalia –nume augural latin, corespunde cognomenului Natalis, creat pe baza adjectivului natalis, „referitor la naştere“. În epoca creştină, Natalis sau Natale este sărbătoarea Crăciunului la anumite popoare romanice. Iniţial numele a intrat în antroponimia românească prin intermediar greco-slav iar ulterior prin influenţă occidentală.
Forma: Natalia, Nataşa, Nataliţa, mai nou Nataly.
Nicolae, Niculae – gr. Nicolaos, lat. Nicolas, Nicolaus, compus din nike, „victorie“ şi laos, „popor“. În Moldova primele nume care apar sunt : Nicola,30 Nicoară, Nicula. Numele Neculai este atesta documentar mai târziu. Dintre formele acestui nume, care şi el se bucură de o largă răspândire şi frecvenţă, amintim: Nicoriţă, Nicora, Nicor, Nicorici, Nicolau, Nicoleanu, Nicolescu, Nicula, Nicoliţă, Culai, Culiţă, Niculiţă, Luţă, Niculăiţă, Nicuşor, Nelu, Nică, Nicuţă, Nae, Năică, Lae. Multe din aceste nume circulă şi ca nume de familie având o arie largă de răspândire.
Bine reprezentat în calendarul creştin, 37.
WSf. Ierarh Nicolae –6 decembrie.
Octav, Octavia –nume afectiv latin, indicând ordinea naşterii purtătorului, reproduce vechiul nume Octavius, creat de la numeralul octo, „opt“. Numele personale Octav. Octavia, Octavian, Octaviana pătrund în onomastic românească în secolul al XIX-lea, sub influenţa Şcolii Ardelene.
Olga – nume devoţional rusesc de origine germanică, apropiat de numele personal german Helga, Ilga al cărui radical înseamnă „sfânt“.
Nume calendaristic ortodox, împrumut modern din onomastica rusă.
WOlga, cneaghina Rusiei, binecredincioasă, (U969) –11 iulie.
Onofrei – nume devoţional grecesc de origine egipteană, apropiat de Onnophris, „care este mereu fericit“. În prezent numele Onofrei a devenit, în dese cazuri, nume de familie. S-a impus datorită cuviosului Onufrie cel Mare sau Pustnicul, care a vieţuit în Egipt.
WOnufrie cel Mare egipteanul, cuv. (U400) –12 iunie.
Pavel – formă calendaristică din grecescul Paulus şi latinescul Paul(l)us, cu sens de „mic“. Numele de Paul (Pavel) a fost preluat conform tradiţiei creştine de către Marele Apostol care, iniţial, se numea Saul. Deşi este atesta în limba română de foarte multă vreme, 1438,31 alături de alte nume care au cunoscut o circulaţi şi o frecvenţă apreciabile, numele Pavel are astăzi o răspândire limitată. Forme folosite pentru nume de botez şi pentru nume de familie: Pavăl, Pavelescu, Păvăluş, Păvălăţ, Păvăloiu, Păvălucă, Pavelaş, Pavelică, Pavelicu, Pavelcu ş.a.
WSfinţii Slăviţi Apostoli Petru şi Pavel –29 iunie.
Petru – este cel mai mare Sfânt Apostol al creştinismului, nume ce derivă de la grecescul Petros şi latinescul Petrus, ambele de la ebraicul kepha, care înseamnă „piatră“. Răspândirea lui s-a realizat sub influenţa numelui Apostolului Petru care iniţial se numea Simon şi era frate cu Andrei, ambii chemaţi de Isus să-i fie apostoli. Pentru prima dată numele de Petru, în documentele moldoveneşti, îl găsim atestat în anul 1384,32 dată după care apar şi derivatele: Petrică, Pătru Petrişor, Patraş, Petrilă sau alte forme mai noi care îmbogăţesc această familie: Petra, Petre, Petrescu, Petreanu, Petruş, Petrişor, Petruţ, Petrache, Petrăchel, Petrăchescu, Petrican sau femininele: Petra, Petria, Petrina, Petruţa, Petronela. Multe dintre acestea sunt astăzi folosite ca nume de familie.
Wvezi Pavel.
Petronela – nume cu semnificaţie afectivă, are la origine un derivat al latinescului Patronius, fără a fi în legătură cu etimologia lui Petru.
Rodica – nume afectiv cu implicaţii augurale de origine greacă, este pus în legătură cu Rodion, nume cunoscut în Noul Testament. Forme mai vechi: Erodia, Irodia, Irodica, Rodica.
Samson – nume augural cu implicaţii devoţionale, de origine biblică, formate pe baza unui cuvânt ebraic cu semnificaţia de „soare“, „lumina soarelui“.
Vechiul Testament relatează ca prim indiciu despre forţa supranaturală a lui Samson, cum că el ar fi sfâşiat un leu ca pe un ied. Secretul puterii lui Samson este divulgat de Dalila de care el se îndrăgostise. Dup ce Samson şi-a amăgit de trei ori iubita cu spuse false, „s-a tulburat sufletul său până la moarte“ şi-i mărturiseşte acesteia că trebuie să lase să-i crească părul „ca nazareu (închinat) a lui Dumnezeu“. În timp ce Samson dormea Dalila îi taie părul, luându-i puterea şi filistenii, duşmanii lui, pot astfel să îl încătuşeze. Tot femeia…!
Samson este abundent reprezentat în literatură: „Corabia nebunilor“ sau „Viclenia femeiască“ care dezvoltă complexul tematic al bărbatului învins de amăgeala femeii. Samson şi iubita lui necredincioasă au fost făcuţi cunoscuţi omenirii mai ales prin opera lui Saint-Saens, „Samson şi Dalila“.
În onomastica românească numele a pătruns prin intermediar greco-slav: Samson, Sanson, Son, Sonea, Şona, Şonea.
WSamson, primitorul de străini, cuv. – 27 iulie.
Tudor, Teodor – are la bază grecescul Theodoros, latinul Teodorus. Prima atestare apare în anul 143333 sub forma Tudor, urmat de: Toader, Toder, Todor, Tudora, Tudorică, Tudoran. În perioada mai apropiată circulă forme ca: Teodor, Teodorescu, Teodoreanu, Todică, Toduţă. Feminine menţionăm: Teodora, Tudora, Todora, Todirica, Tudoriţa. Asemeni celorlalte nume şi acestea sunt folosite ca nume de familie având o largă răspândire şi o frecvenţă destul de însemnată.
WSfântul Mare Mucenic Teodor – 17 februarie.
Vasile – nume afectiv şi augural de origine greacă, Basileios, format pe baza adjectivului basileios, „regal“ –derivat de la substantivul basileos, „rege“, „conducător“, precum şi de la latinescul Basilius. Numele este menţionat în documentele moldoveneşti sub forma calendaristică cultă Vasile, în anul 143634 şi femininul Vasilisa în anul 1418.35 Formele cu circulaţie şi frecvenţa cea mai mare, atestate în onomastica românească sunt: Vasilică, Sile, Lică, Licuţă, Vasiluţă, Vasilache, Vasilescu, Vasileanu sau femininele: Vasilica, Vasilia, Vasilina, Vasâlca. Unele dintre acestea şi încă multe altele au devenit nume de familie.
Numele este bine reprezentat în calendarul creştin, se găseşte alături de Gheorghe şi Ioan, 56.
WSfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Capadochiei (U369). Anul nou. –1 ianuarie.
Prin prezentarea doar a câtorva nume de botez ce au o largă circulaţie şi frecvenţă în comuna Creţeşti, s-a evidenţiat faptul că scheletul de bază al acestora îl constituie numele de origine creştină. Multitudinea variantelor, derivatelor şi numelor hipocoristice pe care le-am arătat la fiecare nume ne indică că acestea au o vechime considerabilă, de-a lungul timpului, ele s-au consolidat, au intrat în conştiinţa oamenilor şi astăzi nu pot fi perceput decât ca nume cu un pronunţat caracter românesc şi care conţin o parte din istoria vieţii spirituale a oamenilor locului.
4. Cognomene |
Cuprins ^ |
În lumea satelor folosirea poreclelor (latină cognomen) de către locuitori este o practică aproape curentă şi în cele mai multe cazuri nu este jenantă pentru cei care sunt individualizaţi astfel. Adesea porecla este transmisă, ca şi numele de familie, „din neam în neam“, aşa că cei tinerei se „trezesc“ cu această „etichetă“, care le intră în obişnuinţă şi în care nu văd nimic rău sau denigrator. Dacă porecla nu „vine din neam“, pentru prima dată se foloseşte ca o glumă copilărească în timpul şcolii sau în alte împrejurări în care oamenii duc o viaţă colectivă (în armată, în gaşcă etc.) şi dacă aceasta este bine potrivită de un mehenghi al grupului şi scoate în evidenţă suficient de bine caracteristica principală a aspectului fizic, de vorbire, moral, familial al acelui căruia i se adresează, atunci porecla se „lipeşte“ de persoană, intră în circuitul public şi nu mai scapă de ea toată viaţaAşa de bine se înrădăcinează porecla în memoria locuitorilor unei localităţi că adesea unii rămân surprinşi când descoperă că pe Bocănel, pe care îl cunosc de o viaţă, îl cheamă de fapt Popa.
Folosirea şi atribuirea de porecle nu constituie în esenţă un mod de a fi ironic faţă de cineva sau o modă ci, de cele mai multe ori, o necesitate de comunicare, o redundanţă, pentru a putea distinge indivizii cu nume asemănătoare sau chiar identice. Pentru a-i deosebi pe cei care poartă numele de Popa Gheorghe, fiecare va fi delimitat cu o poreclă: unul va fi Cucoş, celălalt Bocănel şi altul Chişcăreţ. Adesea numele adevărat, datorită unei slabe frecvenţe de întrebuinţare se uită şi porecla se transformă în nume: Gheorghe Bocănel şi Gheorghe Chişcăreţ. În general porecla nu se atribuie cuiva la întâmplare, dar sunt şi excepţii, un rol adesea însemnat joacă complexul fonetic al acesteia: Turel, Uvea, Haba, Cocioleagă etc. Important este ca ea să fie sugestivă, să fie uşor de reţinut prin diferite asocieri şi comparaţii şi pe cât posibil, să aibă puţină tentă ironică.
Fără a merge prea departe cu comentariile asupra acestui subiect, subliniem că poreclele au un caracter istoric, social, colectiv şi individual, precum şi unul local. Astfel, în satele mai vechi ale comunei Creţeşti –de Sus, –de Jos şi Budeşti unde mişcarea populaţiei a fost lentă, numele de familie asemănătoare sunt mai numeroase, de aceea şi numărul poreclelor este mai mare. În schimb, în Satu Nou unde obârşia locuitorilor este eterogenă şi nu găsim multe nume de familie identice, necesitatea existenţei poreclelor nu s-a impus, ele fiind puţine ca număr.
Din motive lesne de înţeles, exemplele prezentate nu le-am individualizat, deşi ele aparţin locuitorilor din comuna Creţeşti. Am urmărit să conturăm elementele caracteristice la o parte din ele, varietatea acestora, spiritul inventiv al oamenilor, adesea plin de umor şi ironie, care întrerupe monotonia de expresie, particularizând pe vorbitor ori pe cel care este „botezat“ într-un fel sau altul.
Merită să facem observaţia că din poreclele pe care le-am prezentat mai pe larg, rezultă că acestea nu au nici pe departe un caracter ofensator care să jignească omul ce „poartă porecla“ ori să îl stigmatizeze cu un epitet sau o comparaţie de care să nu se simtă onorat.
Sintetizând, putem spune că cognomenul are în primul rând rolul de a singulariza. Că aserţiunea corespunde realităţii ne-o dovedeşte faptul că multe porecle au devenit nume de familie şi cei care le poartă nu le mai simt originea: Albei, Bolboceanu, Butuc, Cananău, Ciomaga, Ciuntuc, Curcan, Lungu, Piciu ş.a.
Brânzosu –brânza, produs alimentar alb şi cu o consistenţă moale. Brânzosul este cel care are multă brânză. Cognomenul nu păstrează sensul de bază al acestui termen, îi atribuie un sens peiorativ, ironic, aşa cum rezultă din sintagma: „a nu face nici o brânză“ – a nu face, a nu isprăvi nimic, om care nu este bun de nici o acţiune, moale, nehotărât în tot ceea ce face.
Boboşan –cognomenul se adresează unuia care „se umflă în pene“, „se dă mare“ fără ca posibilităţile reale să-i fie pe măsură.
Bodoagă –varianta populară a lui „a bodogăni“ a spune ceva plin de ciudă sau supărare, ceva de neînţeles, în general fără a lua în seamă prezenţa celor din jur. Cognomen atribuit cu predilecţie persoanelor în vârstă care merg pe drum vorbind singure: „ce boscorodeşti (bodogăneşti) acolo, măi bodoagă?“
Budăi –trunchi scobit întrebuinţat la fântâni puţin adânci, din maghiarul bödöny. Oamenii cărora li se atribuie un asemenea cognomen sunt asemănaţi cu butucii –groşi, grosolani, neciopliţi. În localitate cuvântul este folosit şi ca nume de familie fără ca vorbitorii să-i mai sesizeze astăzi sensul pe care îl conferea porecla.
Bumbu –denumire moldovenească a nasturelui din metal, din maghiarul gomb. Bumbu se spune despre un om mic şi rotofei.
Capra –animal domestic care a stat întotdeauna pe lângă casa omului, mai ales a celor săraci, de aceea a mai fost numită şi „vaca săracului“. În vorbirea curentă termenul are o largă utilizare şi frecvenţă. Cognomenul destinat oamenilor are în vedere în primul rând caracteristicile acestui animal: vioi, neastâmpărat, plin de viaţă şi de mişcare, nu stă niciodată locului, agăţându-se de orice.
Ciolac –ciunt, ciung, schilod. Termenul are aceeaşi temă cu numele de familie Ciuntuc, derivat de la „ciunt“ + sufixul „uc“. Deosebirea dintre cei doi termeni constă în originea lor: „ciolac“ vine de la turcul čulak, pe când „ciuntuc“ s-a format pe tărâm românesc. Ambii termeni se folosesc astăzi ca nume de familie, pierzându-şi semnificaţia de început.
Chisăliţă –amestec din care nu se mai alege nimic, terci, talmeş-balmeş. În expresia „a face pe cineva chisăliţă“ înseamnă a-l bate zdravăn, a-l zdrobi, de la bulgarul kiselica. Cognomenul atribuit unei persoane are sensul că din vorbirea sau activitatea acestuia nu se înţelege nimic, toate-i sunt amestecate în cap, iar ceea ce face este fără nici un fel de ordine, fără noimă –toate-s chisăliţă.
Ciureanu –are la bază cuvântul „ciur“ de la care s-a format o întreagă familie de cuvinte: Ciurea, Ciurăscu, Ciurescu, Ciuraru, Ciurovici. Cuvântul „ciurar“ denumeşte pe cel care face ciururi dar, pe lângă cognomen, mai are şi un alt sens, cel de ţigan. Contaminarea are o explicaţie: unii ţigani, pentru a câştiga un ban, până la cel de al doilea război mondial, umblau prin sate cu ursul pe care îl puneau să joace sau să „calce“ pe cei cu dureri de şale. Pentru ca animalul să-şi facă „numărul în spectacol“, ursarul trebuia să bată într-un ciur şi cum „toboşarul“ era ţigan, transferul de înţeles pe care îl găsim şi astăzi în cognomen, s-a realizat cu uşurinţă.
Crac –un asemenea cognomen se atribuie celui care merge cu picioarele desfăcute, crăcănate, are picioarele în formă de paranteză, se spune că l-a uitat maică-sa neînfăşat când era mic iar, când s-a făcut mare, că îi trece porcul cu jugul printre picioare.
Chilug –formă populară pentru cuvântul „pilug“ –obiectul cu care se bate în piuă pentru a zdrobi boabele de porumb, grâu sau bulgării de sare. Forma acestuia seamănă cu un cap de om tuns până la piele –chilug.
Covrig –om sărac lipit pământului, ajuns în această stare din nepricepere, lipsă de chibzuinţă sau din lene, care a pierdut ori risipit toată averea şi „a ajuns la covrigi“. Cu acelaşi sens, dar cu alţi termeni astăzi se foloseşte sintagma „a da faliment“. Nu peste mult timp expresia va deveni cognomenul „faliment“, aşa cum într-un timp nu prea îndepărtat, când inflaţia era „sub control“, celor care acumulau mulţi bani li se spunea „milion“ sau „la milion“.
Codău –un nehotărât care se îndoieşte de orice, niciodată nu spune răspicat ce are în cuget, „se codeşte“, îl bate întotdeauna gândul „să facă… să nu facă…“ E un Hamlet autohton căruia speculaţiile filozofice îi „scapă“, însă are experienţa dureroasă a vieţii care nu iartă, căci e mai bine, aşa cum spune înţelepciunea străbunilor „să măsori de două ori şi să tai o dată“.
Calancea –de la calangiu, spoitor de vase de aramă (Dan Ravaru). Datorită modificărilor fonetice care au avut loc, astăzi puţini vorbitori mai percep termenul nume de familie Calancea ca având la origine pe cel de „calangiu“. Cei care se ocupau cu spoitul vaselor de aramă erau ţigani şi faptul că unii dintre aceşti meseriaşi se mai ocupau şi cu alte „activităţi lăturalnice“, înşelătorii, mici hoţii, ciordeli, ciupeli, acest termen are astăzi un înţeles peiorativ, ca în expresia:„Nu fi calangiu!“
Creţu –cuvântul are folosinţe multiple –ca eponim, aspect care însă mai solicită argumente, stă la originea numelui localităţii Creţeşti; este folosit ca nume de familie la un mare număr de locuitori (12) şi cognomen atribuit celui cu părul creţ, notă de frumuseţe în mediul rural. (Dan Ravaru). Datorită multitudinii sensurilor acceptate de vorbitori, în cele mai dese situaţii nici nu se poate face o distincţie netă între nume de familie sau porecle.
Chişcău –chişcă, chişte (s.f.). Un fel de caltaboş făcut din stomacul sau intestinele porcului, umplute cu carne tocată, păsat (orez). Are sensul de „plin de chişcă“, „îndesat până la refuz“, de la ucrainianul kyška. Cognomenul are ca bază comparaţia care ne arată un om scurt, îndesat, umflat chişcă (nu de boală), gata să crape.
Chelbosu –este cel care are chelie, o boală care provoacă căderea părului de pe cap. Cognomenul Chelbosu s-a folosit pentru a putea deosebi doi oameni care purtau acelaşi nume –prin precizarea că unul din ei are chelie, este chelbos. Asemenea caracterizare nu are caracter ofensator sau un scop de jignire.
Ceţa –are la origine o greşeală de exprimare şi care s-a transformat în poreclă.
Cosorel –diminutivul lui „cosor“ instrument folosit la tăiat mlaja când se leagă la vie. Porecla nu are ca origine cuvântul cosor ci vine de la întâmplare, ivită din cauza precipitării în exprimare. Un băiat ce purta numele Corozel ia pentru prima dată drumul şcolii. Învăţătorul, ca la fiecare început de ciclu, îl întreabă cum se numeşte. Copilul, plin de emoţie şi grăbit să nu întârzie cu răspunsul, spune repede: Cosorel. Şi aşa i-a rămas porecla.
Cocioleagă –mama a trimis copilul la o vecină să-i ceară cu împrumut o corciovă. Copilul, mic fiind şi uitând numele obiectului, a zis vecinei:
— M-a trimis mama să-i împrumuţi cocioleaga.
— Bine, măi cocioleagă, îţi dau corciova. Şi aşa a mai apărut o poreclă.
Cioabă –ciob de la oală spartă, femininul acestuia.
Floacă –este forma de feminin a substantivului „floc“, un smoc mic de păr. Cel căruia i s-a atribuit cognomenul „floacă“ avea părul des, bogat, creţ şi miţos, cel mai adesea zburlit.
Fluieraş –avea un obicei: fluiera din gură, oriunde se găsea, cântece de dor, de bucurie sau de jale, în toate locurile prin care umbla mânat de interese –pe drum, la muncă, la clacă etc.
Făluţă –se lăuda faţă de toţi că are mai mult decât în realitate. Dacă oaia îi făta un miel, vecinului îi spunea că oaia, de fapt, fătase doi. Mândru, fudul, îngâmfat ca el nu mai era nimeni. Diminutivul lui „fălos“.
Haba –căscat, neatent la ceia ce se întâmplă în jurul său.
Hârzob –de la bulgărescul vurzopp, „legătură“, funie groasă folosită la coborârea sau ridicarea greutăţilor din adâncime, termen ce se găseşte în formula consacrată, „a se crede coborât cu hârzobul din cer“ –cu sensul de a se socoti de viţă nobilă; a se crede mult superior celor din jur; a fi mândru, îngâmfat. Acest cognomen se potriveşte de minune celor încrezuţi care se socotesc „a fi cineva“ dar în realitate, situaţia materială şi socială a lor nu confirmă atitudinea lor plină de sine.
Hodoroagă –femininul lui „hodorog“. Vehicul învechit, stricat, hodorogit, care produce zgomote la deplasare. Aici, are sensul de om în vârstă, bătrân, neputincios, care face mai multă gălăgie decât treabă – hodorogeşte.
Jidanu –se spune aceluia care are „în sânge spirit (simţ) comercial, negustoresc, negociază orice afacere, cât de mică ar fi ea, până îşi atinge scopul, „să-i iasă ceva“.
Jumară –resturile rămase după topirea slăninii şi scurgerea unturii şi care se folosesc la prepararea diferitelor feluri de mâncare, dându-le un gust deosebit. Transformarea acestui cuvânt în cognomen este legată doar de o întâmplare hazlie
Mucegai –numeşte o „pâslă“ de culoare cenuşie ce se formează pe suprafaţa obiectelor umede, lipsite de lumină şi de aer proaspăt. Cognomenul caracterizează persoana ca fiind retrasă, necomunicativă, închisă în sine, lipsită de vioiciune. Lipsa unei „aerisiri“ în societate face să prindă „mucegai“.
Moscu –la trei ani a avut scarlatină şi era gata …gata să moară. a fost dus cu căruţa la spital cu căruţa lui Moscu şi până la urmă s-a însănătoşit, rămânând însă cu porecla.
Ochoiosu –cel cu ochii mari, strălucitori. Cognomenul are sensul de frumos, chipeş, arător; din „ochi“ +suf. „-os“, atribuit cu predilecţie celor cu pielea mai închisă la culoare, fără a avea sens ofensator. Dacă-i bărbat, place femeilor deoarece este vioi, arzos, focos în dragoste.
Potloagă –femininul de la „potlog“ – o bucată de piele sau de pânză care se foloseşte la cârpitul încălţămintei ori al hainelor, astfel mai pot fi folosite o bucată de timp. De aici „potlogar“ cu sensul de şarlatan, pungaş, care-şi „cârpeşte“ nevoile cu diferite ciupeli pentru a o mai duce de azi pe mâine. Cognomen având sens peiorativ, de la bulgarul potlog, cu mai multe derivate –„potlogărie“, „a potlogări“ etc.
Suharu –om foarte slab, de la „suhar“, pesemne dar, posibil şi de la „suhat“ –un teren pentru păşune, aproape de malul unei ape. Sub forma Suhariu este folosit şi ca nume de familie.
Scurmaci –de la verbul „a scurma“ -a zgândări pământul cu râtul, cu ciocul, cu ghearele, pentru a scoate ceva la iveală sau a face o gaură. Cognomenul are sensul figurat al cuvântului şi se atribuie aceluia care „scurmă“ în modul de viaţă şi comportament al cuiva pentru a-i găsi fapte care să-l compromită moral sau social, pentru a-l irita, a nu-i da pace să trăiască în linişte.
Turel –probabil un derivat popular al verbului „a turui“ care se spune celui care vorbeşte mult şi multe, îi merge gura „ca o moară hodorogită fără însă a comunica idei importante, demne de luat în seamă, turuie într-una.
Uzbecu (Ceacâru) –cel care are ochi de culori diferite sau suferă de strabism, drept urmare are privirea încrucişată. Cognomen pe care îl primeşte cel care are uitătura în „stil“ asiatic japonez, uzbec.
Zgăroi –om negricios la piele şi la suflet, rău, nesupus, ţigănos.
Cu aceasta nu am epuizat nici pe departe cognomenele folosite în satele comunei. Unele dintre ele denumesc animale de la care, în general oamenilor le scot în evidenţă caracteristicile negative: Lupu (hrăpăreţ, crud, hulpav, hămesit); Iepure(fricos, atent, prudent); Vulpe (şiret); Şoarece (roade, strică totul); Răţoi (preferă apa); Cucoş (mândru, fălos); Purcel (gras, rotofei) sau Terhei, Uvea, Luşcă, Dorogan ş.a. sunt folosite fără a avea un corespondent semantic dar cu circulaţie datorită „noutăţii“, „originalităţii“ sonore, fonetice.
5. Ocrotirea sănătăţii |
Cuprins ^ |
Sănătatea depinde de echilibrul dintre alimentaţie şi activitatea fizică.
Hipocrat (460-375 î.H.)
Părintele medicinii antice, medic grec celebru
Existenţa omului ca persoană fizică este strâns legată de sănătatea acestuia. Nu există perioadă istorică în care sănătatea individului şi a societăţii să nu fie o preocupare de primă importanţă alături de asigurarea hranei şi a condiţiilor de locuit. Încă de la începuturi, omul a simţit că fără sănătate nici o activitate umană nu este posibilă. Zicala sănătatea-i mai bună decât toate nu s-a născut din experienţa milenară a omenirii. Sănătatea unui popor dovedeşte gradul de civilizaţie al acestuia, nivelul lui de cultură la care a ajuns.
La început aceste preocupări au fost empirice, legate de experienţa generaţiilor care, acumulate de-a lungul timpului, au dat naştere medicinii populare. Dacă medicii apar în ţările româneşti abia în secolul al XVI-lea, cu mult înainte poporul nostru a practicat metode străvechi de îngrijire a sănătăţii. Cercetările efectuate pe această temă au scos în evidenţă preocupări multi-milenară pentru sănătate şi îngrijirea corpului uman. Printre acestea sunt anumite figurine de vechime pre-dacică descoperite cu ocazia săpăturilor arheologice; truse medicale din epoca dacilor şi a romanilor precum şi din evul mediu care, într-o anumită măsură, ne dau indicii despre nivelul atins de medicina ce s-a practicat pe teritoriul românesc.
Ştiinţa şi practica medicală la geto-daci era exercitată de tagma sihastrilor numiţi ctisti sau polistai. În fruntea acestora stătea cu autoritatea supremă, regele şi marele preot, ambii medici, aşa cum fusese odinioară Zamolxe, urmat mai târziu de Deceneu, sfătuitorul şi urmaşul lui Burebista.
Preocuparea deosebită în ale medicinii pe care au avut-o strămoşii noştri a fost recunoscută de Platon care, în „Carmide“, spunea că Socrate învăţase unele taine de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxe. Medicii traci, zice Socrate, cunoşteau bine corpul omenesc, văzut de ei ca un tot, medicul fiind obligat de a înţelege deopotrivă atât trupul cât şi sufletul pacientului. Deducem de aici că încă de pe vremea tracilor exista concepţia că în tratarea unui bolnav trebuie să se ţină seama de o lege a interdependenţei fenomenelor, fără de care evoluţia nu ar fi posibilă.
Însuşi marele Hipocrat,36 părintele medicinii antichităţii, a fost în tinereţea lui iniţiat în medicină de un medic trac, Herodicus din Selimbria37. Medicina cultă a dacilor îşi avea obârşia în empirismul popular, perfecţionată de sihastrii medici cu mijloacele de observaţie şi experimentare acumulate în timp. Odată cu venirea romanilor, peste experienţa existentă s-a adăugat cea a cuceritorilor, de la care s-au împrumutat mijloace şi metode de tratament considerate superioare deoarece aveau în spate o însemnată influenţă greacă.
Apreciem utilă o grabnică şi scurtă privire asupra evoluţiei medicinii româneşti, pentru a cunoaşte meandrele prin care ea a trecut până să ajungă astăzi la un sistem cu scopuri şi metode bine definite.
După plecarea romanilor în anul 271, medicul, deşi se găsea numai în mediul urban, a dispărut. În locul vieţii urbane s-a consolidat cea sătească. Datorită invaziei popoarelor migratoare băştinaşii pendulau între aşezările lor şi păduri, căpătând noi obiceiuri şi deprinderi. Până în secolele IX-X limba strămoşilor a fost influenţată de limba slavă în termenii ce privesc corpul omenesc, numele diferitelor boli şi plante folosite în anumite tratamente. Din fondul dacic de cuvinte au ajuns până la noi: a ameţi, a gălbează, a se întrema, a lepăda, a leşina, a răbda, strănut, a vătăma, beregată, burtă, buză, grumaz, rânză etc., la care se adaugă altele deorigine slavă: obraz, gât, cârcă, crac, gleznă, plete, chică sau nume de plante: măgheran, podbal, pelin, la acestea adăugându-se şi cuvintele provenite din limba latină.. Existenţa în limba română a unor cuvinte de origini diferite care se referă, în general, la sănătate dovedeşte influenţa reciprocă care s-a manifestat în decursul unei convieţuiri comune, transmiţându-se, implicit, şi experienţa în ceea ce priveşte bolile şi vindecarea lor.
Poporul român trăind în mijlocul naturii, generoasă şi bogată în plante, le-a cunoscut şi le-a folosit pentru îngrijirea sănătăţii. S-au priceput de minune să-şi găsească leacurile în natura înconjurătoare şi în acelaşi timp să păstreze ceea ce experienţa milenară a strămoşilor a lăsat ca zestre spirituală.
Bogdan Petriceicu Haşdeu38 atrăgea atenţia puţinilor medici din vremea sa asupra similitudinii dintre multe medicamente vegetale folosite de romani şi descrise de Plinius, şi mijloacele de tratament ale moldovenilor:
Plinius
|
moldovenii
|
| – recomanda varza contra durerilor de cap; – pentru a îmbunătăţi vederea să miroşi ceapă şi să te freci la ochi cu zeama ei; – pentru tuse, hrean şi miere; – grăunţe de rosmarin, luate în vin, aduc lapte mai mult femeilor care alăptează. |
– moldovenii se oblojesc cu foi de varză, la frunte şi la ceafă; – ţăranul nostru recurge la sucul de ceapă; – idem; – babele noastre se pricepeau să facă a li se întoarce femeilor laptele, dându-le rosmarin. |
Observăm că între medicina romană şi cea popular românească este o asemănare evidentă. Medicina naturistă, atât în trecut cât şi astăzi, a avut o largă întrebuinţare. Spre deosebire de medicina alopată care, în cazul nesupravegherii unor tratamente sau folosirea unor medicamente fără supravegherea medicului, poate produce efecte secundare neplăcute, în medicina naturistă riscul producerii unor asemenea situaţii este foarte redus.
Doar câteva exemple sunt suficiente pentru a ne arăta cât de multe suferinţe ale omului pot fi ameliorate sau chiar înlăturate prin folosirea medicinii naturiste în tratarea celor mai diverse afecţiuni:
- cornul – diaree, dizenterie, febră, miopie, guşă cu hipotirioidie ;
- măceşul – alergie, fragilitate capilară, crize de ficat, pietre la rinichi, rezistenţă la frig, diaree, febră;
- păducelul – hipertensiune, dureri de inimă, zgomote în urechi, nevroză, insomnie, leucoree, fragilitate vasculară, circulaţie slabă la extremităţi;
- morcovul – cancer, carii dentare, tulburări de creştere, întărirea vederii (inclusiv a celei nocturne), boli de plămâni, colită de putrefacţie, diaree la sugari, pete care apar pe faţă odată cu vârsta, dispariţia ridurilor;
- ţelina – sterilitate, ciclu menstrual neregulat, psoriazis, boli de piele grave, afecţiuni însoţite de febră, diabet, degerături, tumori, cură de slăbire;
- sfecla roşie – anemie, cancer, convalescenţă, boli hepatice etc.39
Lista plantelor care pot fi folosite în tratarea diferitelor afecţiuni este inepuizabilă.
Ţăranii moldoveni au recurs şi la medicamente de origine animală. Un produs des întrebuinţat, datorită înaltei lui purităţi, a fost laptele uman –folosit altădată în combaterea bolilor de ochi: albeaţă, conjunctivită40. În Moldova se mai aplică pe buboaie, ca să grăbească coacerea, o pastă frământată din făină cu lapte de femeie. Exemplificările pot continua, concluzia rămâne aceeaşi: după ce au trecut două milenii, aceleaşi tratamente pe care le-au folosit daco-romanii le folosesc şi ţăranii noştri astăzi.41
Sunt incluse în cadrul medicinii populare şi unele practici care nu au, în general, de-a face cu sănătatea –descântecele sau vrăjile. Totuşi, pe lângă existenţa unor prejudecăţi care sunt dăunătoare sănătăţii, nu e mai puţin adevărat că sunt o comoară de mare valoare pentru etnografia poporului român.42
Diagnosticul propus de doftoroaiele satului este confuz, fals şi plin de prejudecăţi. De acest lucru s-au convins şi pacienţii, de unde şi înţepăturile satirice din unele creaţii populare:
Leacul fie, ori nu fie
Colacul babei îl ştie.
sau:
Babele nici nu-l scoală de pe boală,
Nici nu-lasă ca să moară.
Charles Hyppolyte Laugier (1875-1930), medic igienist român de origine franceză, spunea că nu trebuie să ne grăbim a azvârli dispreţul nostru tratamentelor empirice populare, nu trebuie să le condamnăm în bloc cu prea multă uşurinţă şi fără a le cerceta; trebuie ca în cercetarea lor să facem partea superstiţiilor şi practicilor năroade, izvorâte din ignoranţa bolnavă a unei vrăjitoare şi să putem desprinde din complexul practicii elementul care vindecă.
Opinia francezului-român este îmbrăţişată şi de alţi cercetători şi oameni de cultură, aducând în acest scop argumente de care trebuie să se ţină seama atunci când sunt puse în discuţie diferitele aspecte privind folosirea tratamentelor propuse de medicina tradiţională. O carte în acest sens a publicat poetul-medic Vasile Voiculescu43 care se constituie într-un dicţionar de leacuri, de remedii propuse de medicina populară, o zestre a trecutului dar şi tendinţa mărturisită de a dezvălui obiceiuri greşite, eresuri şi credinţe în ceea ce priveşte multe leacuri dăunătoare sănătăţii omului.
Aceeaşi părere este exprimată şi de George Coşbuc, opinie care este valabilă şi astăzi şi de care mulţi dintre medicii de ţară din zilele noastre s-ar cuveni să ţină seama: doctorul ar trebui să se intereseze mai mult de ceea ce ştiu ţăranii, fiindcă ei îşi au stabilite diagnozele, cauzele boalelor, tratamentelor lor, false sau adevărate, ar trebui să le cunoască, altfel degeaba e toată truda de a se apropia de ţărani.
Nici locuitorii din Creţeşti nu s-au putut abate de la practicile populare privind îngrijirea sănătăţii. Şi aici s-au folosit diferite leacuri, cu rezultate mai bune sau mai rele în tratarea diferitelor afecţiuni. În decursul timpului în această zonă au existat epidemii de holeră sau de ciumă: 1712, 1773, 1788, 1809 şi 1813 care au bântuit prin sate, pierind din această cauză multe familii. La Biblioteca Academiei s-a păstrat o scrisoare particulară datată 26 februarie 1816, în care se spune: Eu aş fi mers la Eş, dacă nu s-ar fi iscat boala ciumei la Huş.44
O altă mărturisire: după 1802, Mânăstirea Dimitrie Cantemir din Grumezoaia a funcţionat ca mănăstire de maici. Din nenumăratele vitregii care s-au abătut asupra sfântului locaş, amintim epidemia de holeră din 1855 care a scurtat vieţile mai multor călugăriţe – nu mult timp după aceea mănăstirea s-a desfiinţat.45
Asemenea epidemii, ca şi cea care a rămas în memoria locuitorilor, intrând în folclor, ciuma din vremea lui Caragea Vodă, nu mai puteau fi eradicate cu leacuri băbeşti sau cu alte remedii din medicina populară. S–a impus necesitatea organizării de către stat a asistenţei medicale dar şi ca urmare a marilor descoperiri: introducerea narcozei pentru chirurgie (Marton şi Wels –1846-1848); antisepsia (Lister –1867); precizarea existenţei microbilor patogeni (Pasteur şi colaboratorii –1878) ş.a.
Aceste descoperiri, la început, au fost acceptate cu dificultate de lumea medicală. Tratamentul suferinţelor interne nu se schimbase cu mult faţă de epoca precedentă. Cei cu „friguri“ se tratau tot cu praf de coajă din China, reumaticilor li se dădea ceai de salcie şi frecţii, diareele se tratau cu dietă hidrică în care se includeau ceaiurile de coajă ori ghindă de stejar şi picături de opiu, celor cu „apă la plămâni“ li se aplicau puncte de foc pe spate. Purgativele şi lăsarea de sânge erau şi ele în uz iar sifilisul se trata cu săruri mercurice.
Acum este perioada când la Huşi, centrul urban cel mai apropiat de comuna Creţeşti, după îndelungate tergiversări, se pun bazele primului spital, ctitor fiind Dimitrie Castroian (1863). Deoarece spitalul avea doar 15 paturi nu exista nici o speranţă ca ţăranii din satele limitrofe, bolnavi şi pauperi, să poată beneficia de un tratament adecvat. „Salvarea“ era tot la medicina populară practicată de babele doftoroaie şi la bărbierii chirurgi. Doctorul Radu Chernbach, directorul spitalului din Huşi, făcea o precizare, suficient de elocventă pentru a arăta starea îngrijirii sănătăţii la începutul secolului XX, arătând46 că se vor extinde consultaţiile gratuite, deoarece lupta ce se duce împotriva babelor doftoroaie şi a şarlatanismului este foarte anevoioasă, căci deşi ştiinţa medicinii a făcut progrese mari şi necontenite, aceste progrese înseamnă mai mult partea teoretică sau propriu-zis terapeutică, este însă plină de decepţii şi adesea trebuie să declarăm unor bolnavi că nu avem un medicament sigur, lecuitor pentru suferinţele lor şi că suntem nevoiţi a încerca fără a făgădui vindecarea. Se înţelege că în asemenea cazuri nenorocite suferinzii vor fi uşor ademeniţi de laudele unor şarlatani sau ale babelor doftoroaie de a se lăsa să fie trataţi de ei.
În activitatea sa dr. Radu Chernbach nu s–a lăsat copleşit de stadiul precar în care se afla îngrijirea medicală. A considerat că şi ridicarea culturală a pacienţilor constituie un mijloc de îmbunătăţire a stării lor de sănătate şi a fost primul medic din ţară care a avut iniţiativa de a constitui biblioteca publică de spital, exemplu urmat la recomandarea Ministerului Sănătăţii şi de alte unităţi spitaliceşti.47
Cu mijloace modeste, însoţite de dăruire totală, doctorul Chernbach reuşeşte să obţină rezultate adesea greu de imaginat la acea dată – 1899. Iată un caz: la 18 octombrie 1899 se prezintă la spital, Toma Filip, de 49 de ani, cârciumar din comuna Creţeşti, satul Budeşti, prezentând o stare febrilă cu o temperatură de 400 seara şi 380 dimineaţa; sputa extrem de fetidă, sudori abundente şi stare de slăbiciune înaintată. Se intervine cu piopneumotorax drept, rezecţie costală spălături ale cavităţii focarului cangrenos pulmonar. La 20 noiembrie se externează din spital, orificiul pleural al abcesului fiind vindecat şi rămânând numai plaga conturată cu muguri cărnoşi.48 Revăzut în august 1900, Toma Filip era perfect sănătos. Cazul este fericit: a intrat pe „mâna“ dr. Chernbach, pacientul fiind cârciumar avea şi o oarecare putere economică ce i–a dat posibilitatea „să se caute“. Dar cei mai mulţi? Dumnezeu ştie!
Legea sanitară (1885)49 însărcinează Ministerul de Interne cu administrarea şi îndeplinirea măsurilor sanitare pe întreg cuprinsul ţării cu organele sanitare de pe lângă prefecturi, subprefecturi (plase) şi primării. Dar medicii erau puţini pentru a ajunge la comune, de aceea legea prevedea că în comunele rurale care nu au medic plătit din casa comunală, atribuţiile erau îndeplinite de către medicul de plasă. Legea mai stipula: Fiecare comună, dacă mijloacele bugetare îi vor permite, va avea un agent sanitar, recrutat, de preferinţă, din foştii sanitari militari, sub ordinele medicului de plasă.
Cum la Creţeşti „mijloacele bugetare nu au permis“, agentul sanitar, organ oficial cu sediu propriu pentru infirmerie, a apărut abia după primul război mondial.
Aceeaşi situaţie a avut-o şi moaşa comunală. În articolul 79 din lege se specifica: Consiliile judeţene vor plăti, împreună cu ajutorul comunelor rurale, după puterea lor (s.n.) moaşe. Şi cum „puterea“ comunei Creţeşti era slabă, la bază se găsea tot „moşălica“ specializată în asistarea naşterilor.
În anul 190750 asistenţa sanitară în judeţul Fălciu era organizată pe 6 circumscripţii medicale: Răducăneni, Podoleni, Crasna, Sărata, Mălăeşti, Fălciu. Comuna Creţeşti făcea parte din Circumscripţia Crasna. Medici de plasă se găseau la Drânceni, Olteneşti, Grumezoaia şi la spitalele existente în Fălciu, Mălăeşti şi Răducăneni. Medicul de plasă de la Olteneşti avea o rază mare de activitate care cuprindea comunele: Creţeşti, Târzii, Olteneşti, Vineţeşti-Cordeni, Corni-Albeşti şi Tătărăni, cu toate satele aparţinătoare. O asemenea arie de cuprindere a unui medic, oricâtă bunăvoinţă ar fi avut acesta, cu greu reuşea să cunoască şi să înlăture cauzele anumitor maladii.
În 1907 la Creţeşti exista o infirmerie într-un local închiriat. Încadrarea acesteia cu un infirmier calificat era un deziderat greu de atins. Şcoala de la Bucureşti care pregătea infirmierei, deşi avea rezultate bune, nu putea acoperi necesarul de personal. S-a recurs şi la Creţeşti, aşa cum recomanda legea sanitară, la foştii sanitari militari care aveau câteva cunoştinţe elementare privind sănătatea. În această situaţie este explicabil că la infirmeria din Creţeşti 10% din cei internaţi cu febră tifoidă au murit, iar procentajul decedaţilor la domiciliu a fost de 13,2%. Din cei bolnavi de scarlatină, 12% au murit la infirmerie şi 25% au decedat la domiciliu. Deşi mortalitatea este mai mică la infirmerie, sătenii acceptă tratamentul la infirmerie în locul celui de la spital, fiind mai aproape de casă, existând şi conceptul împământenit: „să mor pe perna (patul) meu.“
În anul 1907 a bântuit scarlatina care a continuat şi în anul următor. Greutăţile urmăririi şi îngrijirii bolnavilor veneau şi din faptul că un agent sanitar răspundea de 2 –3 comune cu satele aparţinătoare, iar cel de la Creţeşti trebuia să îngrijească şi bolnavii din propria infirmerie. Şi descoperirea bolnavilor prin preoţi şi învăţători era greoaie deoarece ei însuşi nu ştiau cum se manifestă o boală sau alta. Pelagra era o maladie larg răspândită. Circumscripţia sanitară Crasna avea înregistraţi 316 pelagroşi, o bună parte din aceştia fiind din comuna Creţeşti. Realitatea era mult mai gravă, deoarece mulţi dintre cei bolnavi nu se prezentau la medic. Această boală a apărut datorită folosirii porumbului care nu ajunsese la maturitate sau păstrării făinii în condiţii proaste.
Peste toate acestea s–au adăugat războaiele. Cele două războaie balcanice, dar mai cu seamă primul război mondial, au cerut multe jertfe materiale şi de sânge din partea poporului român. Armata germană, sub conducerea generalilor Falkenhayn şi Makensen, ocupă cea mai mare parte a teritoriului ţării, presând armata română şi toate instituţiile statului să se retragă în Moldova. Armata rusă angajată în această încleştare trădează România, dând în dihonia comunismului. Retragerea ei în dezordine către Rusia, produce greutăţi în plus administraţiei româneşti, mai ales populaţiei din Moldova care trebuia să suporte această aglomeraţie de oameni.
Hrana insuficientă, lipsa locuinţelor şi a slabelor posibilităţi de cartiruire a armatei, mizeria şi necazurile de tot felul au creat un teren propice pentru generalizarea şi răspândirea bolilor, în primul rând a tifosului exantematic. Ravagiile tifosului erau simţite de armată şi de populaţia de la sate, unde autorităţile guvernamentale şi locale, chiar dacă ar fi avut bunăvoinţa necesară nu puteau să acorde suficient ajutor sanitar –fapt care a dat posibilitatea extinderii acestei epidemii.
Înfăţişând situaţia dramatică creată la sate, un senator al timpului arăta:
Sunt case în care bărbatul a murit pe front, la acel cămin într-o cameră oropsită stau mama şi copii mistuiţi de boli şi de lipsă totală de hrană. Sunt cazuri când mama stă pe laviţă întinsă, moartă de tifos iar copii răcnesc în jurul trupului, flămânzi şi goi, aşteptându-i şi pe ei o soartă tragică.
Valea Lohanului a fost drumul cel mai scurt pentru retragerea armatei ruse, situaţie care pentru populaţia locului a constituit o năpastă în plus: cartiruirea militarilor, asigurarea hranei oamenilor şi animalelor şi multe alte obligaţii, toate pe spatele bieţilor ţărani storşi de vlagă de sărăcie şi de boli.
La Huşi s-au construit în grabă barăci pentru armată. Unele şcoli au fost transformate în spitale –Gimnaziul „Anastasie Panu“, Şcoala profesională de fete (de lângă episcopie). În şcoala primară nr. 1 de băieţi s-a instalat secţia de chirurgie condusă de dr. N. Naumescu, medic colonel în rezervă. În cazarma de dincolo de calea ferată a funcţionat un spital de contagioşi, condus de dr. Bălteanu. Un spital pentru bolnavii de tifos exantematic era în barăcile din pădurea Dobrina.51
Cu toate aceste măsuri speciale de organizare a activităţii medicale din oraşul Huşi, pentru a face faţă unei situaţii grave, fără precedent, spaţiul de cazare nu a fost suficient. În acest context şcoala din Creţeşti de Sus şi câteva locuinţe din sat au fost transformate în spital de campanie. Îngrijirea celor suferinzi era asigurată în cea mai mare parte de către infirmieri. Pentru cazuri deosebite, coordonarea şi îndrumarea activităţii sanitare la centrul de la Creţeşti, se deplasau medicii de la spitalul de campanie din Huşi. Lipsa de medicamente, a condiţiilor de igienă, a unui personal medical calificat care să supravegheze permanent bolnavii, cu toate eforturile depuse a lăsat moartea să se strecoare şi prin aceste locuri. La spitalul de campanie de la Creţeşti, şi-au găsit sfârşitul 19 ostaşi români din judeţele Vlaşca, Teleorman, Tecuci, Romanaţi, Olt, Vâlcea, Argeş, Tutova, Dâmboviţa. Au fost înmormântaţi în cimitirul de la Satu Nou, fără ca cei dragi lor să-i mai ştie, să-i bocească şi să-i pomenească. (Anexa nr. 24).
Abia după primul război mondial la Creţeşti s-a construit un local pentru infirmerie, cu locuinţă pentru infirmier, pe locul unde în prezent se află clădirea postului de poliţie. În perioada interbelică clădirea infirmeriei a ars. S-a închiriat o casă din sat în care s-a desfăşurat activitatea sanitară.
Primul agent sanitar din comună cu pregătire de specialitate a fost Ion Băduleţ, gospodar din satul Creţeşti de Jos care s-a îngrijit şi de ridicarea prin carte a propriilor copii: N. Băduleţ, preot şi Aurica Băduleţ, moaşă comunală. În grija lui a fost starea de sănătate şi de igienă a locuitorilor o bună bucată de vreme, până la pensionare. I-a urmat Gheorghe Cărare, apoi între 1939–1948 a funcţionat ca agent oficiant sanitar calificat în 1930, Ştefan Bordea, fire blândă şi înţelegătoare făcută să asculte suferinţele şi durerile oamenilor şi să se îngrijească de înlăturarea lor.
Neculai Olteanu, de loc din comuna Tătărăni, s-a „măritat“ la Creţeşti, şi-a întemeiat o familie şi o gospodărie, comunitatea l-a recunoscut ca fiu adoptiv al ei şi a rămas pe aceste locuri ca oficiant sanitar sau asistent de igienă, o viaţă de om, 35 de ani, din 1949 până în 1984, când s-a pensionat. Medicii de la circumscripţiile sanitare de la Olteneşti sau Creţeşti au venit, au stat cât au stat şi au plecat. Neculai Olteanu a rămas veşnic locului, prezent mereu la datorie, iubit şi respectat de concetăţenii cărora, în caz de nevoie, le readucea sănătatea în case, în trup şi un zâmbet pe buze.
O lungă activitate, de 38 de ani, în calitate de moaşă comunală, a desfăşurat în comuna Creţeşti Ioana D. Cornea (Eleonora 1908-1997), primul cadru calificat din comună la Şcoala sanitară din Bucureşti. Avea în grijă 9 sate şi oricâtă bunăvoinţă ar fi avut nu putea asigura asistenţa calificată la toate naşterile. Cu unele „îngăduinţe legale“, în cazurile de urgenţă, moaşa era suplinită de femei cu experienţă în ale naşterii, moşălica cum îi spuneau sătenii, care îşi cunoştea bine meseria şi cazuri tragice aproape că nu existau.
Încă de la constituirea circumscripţiilor sanitare, comuna Creţeşti a făcut parte din raza de competenţă a dispensarului Olteneşti, care a avut permanent încadrat un medic. Au activat în această calitate Gheorghe Bocearov, Iorgu Penişoară (devenit medic internist la spitalul din Huşi), Gheorghe Poliacu, I. Rehler, A. Şaia sau Emilian Ionescu (devenit medic specialist cardiolog şi director al Direcţiei sanitare a judeţului Bistriţa-Năsăud.
Oficianţi sanitari la Dispensarul din Olteneşti au fost Dumitru Darie, Ioan Chitic şi Gheorghe Pandelea, alături de moaşele Maria Darie şi Elena Vânătoru.
În anul 1968, la Creţeşti, în premieră în istoria localităţii, a luat fiinţă un dispensar uman, cu o schemă de funcţionare completă. Primul medic a fost Crăiţa Ionescu – astăzi medic specialist psihiatru, şef de secţie la Spitalul judeţean Bistriţa -Năsăud. Angela Niţă a profesat cea mai lungă perioadă de timp, 6 ani, între 1980 -1986, urmată de Sonia Niţu, 4 ani, ceilalţi 14 medici care s-au perindat pe aceste meleaguri au acoperit nevoile de sănătate ale comunei mai puţin de 20 de ani. Dintre aceştia amintim pe Doina Sfredel, Mihaela Mincu-Stoica, Doina Mocanu, Liliana Balan, Gabriela Moroşanu, Elena Buric, Maria Horvat, Eduard Văraru, Ion Dumitrel, Alexandru Buşu, Stela-Tatiana Bârsan.
 |
Creţeşti – dispensarul medical uman
|
Fluctuaţia de cadre medicale, exagerat de mare, a dus la o slabă cunoaştere de către medic a stării de sănătate a populaţiei, lipsa de încredere a populaţiei faţă de prestaţiile medicale. Lipsa medicului, în general navetist, a fost suplinită de celelalte cadre din schema dispensarului în frunte cu „veteranul“ Neculai Olteanu, alături de care au fost: Elena Bujoreanu, Maria Iancu, Rodica Paraschiv, Veronica Vrânceanu, Elena Dima, Corina Codreanu, Neli Apostol, Marcela Tomozei ş.a.
Iniţial noua unitate sanitară a funcţionat în imobilul ce a aparţinut Ocolului Silvic Creţeşti. În anul 1975 a fost dat în folosinţă un local nou pentru dispensar construit în satul Creţeşti de Jos cu subvenţii de la Ministerul Sănătăţii şi contribuţia bănească a locuitorilor comunei, având următoarea încadrare cu personal:
| Specialitatea | Funcţia | Numele şi prenumele | Retribuţia | Gradaţia |
| medicină gen. | medic | dr. Niţu Sonia | 1950 | 1/16 |
| obstr. ginecologie | moaşă | Iancu Maria | 1620 | B |
| pediatrie | soră pediatră | Paraschiv Rodica | 1620 | B |
| igienă | asistent igienă | Olteanu Neculai | 1785 | B |
| medicală | soră medicală | post vacant finanţat | ||
| stomatologie | dezinfecţie | Ţabără Eugenia | 1455 | B |
| medicală | stomatolog | post vacant nefinanţat |
Pentru deplasarea personalului în satele comunei, la dispensar exista o căruţă, un cal şi un îngrijitor (vizitiu), Gheorghe Avram.
Dacă avem în vedere că localul nou construit avea asigurat spaţiul necesar pentru desfăşurarea tuturor activităţilor, inclusiv locuinţă pentru medic, încadrarea cu personal era adecvată în raport cu populaţia din localitate, se poate afirma că asistenţa sanitară era asigurată în mod corespunzător. Numai scurte perioade de timp dispensarul de la Creţeşti nu a avut schema completă de încadrare. Lipsa medicului a fost suplinită în dese rânduri, prin cumul de activitate de către medicul de la dispensarul Olteneşti – dr. Elena Hosu.
Personalul medical al dispensarului din Creţeşti a urmărit ca în raza sa de activitate să existe o permanentă preocupare pentru prevenirea bolilor, depistarea şi combaterea factorilor de risc, o mai completă analiză a stării de sănătate a populaţiei, depistarea bolnavilor cu afecţiuni cronice etc., printr-un program elastic care să îmbine armonios asistenţa medicală la domiciliu cu cea de la dispensar.
Am ales întâmplător anul 1989 pentru a avea oglinda muncii depuse de personalul de la dispensarul Creţeşti. Deşi acest demers ar putea produce iritare, facem sublinierea că în spatele acestor cifre au stat bolnavi care s-au prezentat la medic cu speranţa că suferinţele lor vor fi îndepărtate. Pentru unii bolnavi prezenţa la medic constituia o certitudine a vindecării iar pentru alţii o ultimă speranţă, un ultim popas pe un drum fără întoarcere. Asupra fiecărui pacient în parte, cu gravitatea maladiei, vârsta şi concepţia lui despre boală şi tratament, medicul, personalul auxiliar, s-au aplecat cu grijă şi înţelegere, cu un cuvânt de îndrumare şi îmbărbătare, transformând actul medical într-o relaţie umană indispensabilă apropierii dintre doctor şi pacient, ca împreună, printr-un efort comun să iasă învingători. Oricare izbândă în această luptă cu suferinţa, adesea absurdă şi nemiloasă, a adus pe chipurile multor oameni lacrimile bucuriei.
Fiecare cifră, în aparenţă rece şi neutră, reprezintă un om, o durere, o speranţă şi nu numai atât. Aruncând o privire fugară asupra cifrelor putem constata care sunt cele mai frecvente boli din localitate, specifice fiecărei categorii de vârstă descoperim principalele cauze ale mortalităţii şi în funcţie de aceste date fiecare să aibă în vedere înlăturarea lor, fiindcă, aşa cum spune zicala amintită la începutul acestui capitol sănătatea-i mai bună decât toate şi o preţuieşti cel mai mult atunci când nu o mai ai.
Iată care era tabloul morbidităţii locuitorilor din Creţeşti în anul 1989:
| Diagnostic | Total | Vârsta | |||
| 0-1 | 1-14 | 15-44 | 45-64 | ||
| ascarioză | 13 | — | 12 | — | 1 |
| oxiureză | 5 | — | 4 | — | 1 |
| scabia | 18 | — | 14 | 3 | 1 |
| afecţiuni nervoase | 10 | — | — | 9 | 1 |
| conjunctivită | 15 | 2 | 9 | — | 4 |
| otită medie | 51 | 1 | 24 | 12 | 14 |
| angină, amigdalită | 154 | 25 | 103 | 26 | — |
| laringită | 6 | — | — | — | 6 |
| alte infecţii ale căilor respiratorii | 235 | 45 | 103 | 46 | 41 |
| bronşită şi bronşită acută | 58 | 4 | 10 | 8 | 36 |
| pneumonie | 45 | — | 25 | 8 | 12 |
| gastrită, duodenită | 5 | — | — | — | 5 |
| enterite | 49 | 12 | 26 | 6 | 5 |
| cistită | 8 | — | — | — | 8 |
| alte boli ale aparatului urinar | 12 | — | — | 6 | 6 |
| traumatisme interne | 6 | — | — | — | 6 |
| accidente datorate agenţilor fizici | 13 | — | — | 8 | 5 |
| boli diareice | 3 | 3 | — | — | — |
| laringită | 18 | 18 | — | — | — |
| urticarie | 16 | — | 12 | 4 | — |
| infecţii ale pielii | 9 | — | 9 | — | — |
Boli specifice vârstei cuprinse între 65 de ani şi peste: T.B.C. (10), tumori maligne (13), guşă simplă şi nodulară (3), diabet zaharat (5), distrofie (4), rahitism evolutiv (4), tulburări mintale (16), epilepsie (7), reumatism articular acut (24), boli hipertensive (46), cardiopatii ischemice (24), cord pulmonar cronic (8), boli pulmonare (14), boală ulceroasă (25), ciroză (4).
Câteva date statistice evidenţiază munca personalului sanitar de la dispensarul Creţeşti pentru întreţinerea stării de sănătate a populaţiei din localitate:
| 1976 | 1991 | Asistenţa la naşteri în anul 1968 | ||||
| tratamente | adulţi | 1.133 | 1.857 | total născuţi | 83 | |
| copii | 166 | 956 | –din care neasistaţi | — | ||
| < 1 an | 26 | 223 | născuţi vii | 81 | ||
| consultaţii | adulţi | 2.425 | 1.669 | născuţi morţi | 2 | |
| copii | 2.290 | 57 | –din care în spital | 2 | ||
| < 1 an | 499 | 7 | născuţi vii sub 2.500 g | 4 | ||
| Evidenţa gravidelor la 30 mai 1988 | |||||||||||
| vârsta gravidei | 20 | 21 | 22 | 24 | 34 | 37 | 39 | total | |||
| nr. gravidelor | 1 | 2 | 2 | 2 | 2 | 1 | 1 | 11 | |||
| Creţeşti de Sus | Creţeşti de Jos | Satu Nou | Budeşti | ||||||||
| 5 | 2 | 3 | 1 | ||||||||
Ocrotirea mamei şi a copilului a fost şi este o altă latură importantă a muncii personalului medical: asistenţa medicală a femeii gravide, evidenţa acestora, evitarea naşterilor la domiciliu, sectorizarea terenului pentru urmărirea cât mai eficientă a stării de sănătate a mamei şi copilului, popularizarea metodelor de planificare familială şi a celor contraceptive, intensificarea activităţii de educare sanitară prin evidenţierea riscului avortului provocat.
În ultima perioadă pentru îngrijirea copilului a apărut o nouă profesie, cea de asistent maternal. Cea care a avut „curajul“ să desfăşoare o asemenea muncă de pionierat în comună a fost Adela Tudoran în vârstă de 52 de ani din satul Creţeşti de Sus, angajată de Comisia pentru protecţia copilului Vaslui, în anul 1999. A urmat cursuri de iniţiere, informare, pregătire şi perfecţionare a asistenţei maternale sub deviza „Împreună vom reuşi.“
Prima serie de copii daţi spre îngrijire au fost: Boboc Alexandru–Ionuţ, în vârstă de un an, care a fost înfiat de familia Tudoran şi Alexandra Lungoci în vârstă de 2 ani, înfiată de o familie din comuna Pungeşti, judeţul Vaslui. Cea de a II-a serie a fost formată din gemenii Răducanu Alexandra –Mihaela şi Răducanu Mădălin –Ionuţ, care aveau vârsta de 2 ani şi patru luni (12 ianuarie 2001), bucurându-se de cele mai bune condiţii de îngrijire sub stricta supraveghere a Comisiei judeţene pentru protecţia copilului.
Cauzele principale ale deceselor în anul 1991 au fost: arteroscleroză sistemică, neoplasm gastric, cardiopatie ischemică, infarct miocardic acut, neoplasm cap pancreas, neoplasm bronşic, neoplasm rinichi, stenoză mitrală. Pe sate şi vârste situaţia în acelaşi an este următoarea:
| Anul naşterii | ||||||||||
| Satul | 1900 | 1901 | 1902 | 1904 | 1905 | 1906 | 1907 | 1908 | 1910 | 1911 |
| Creţeşti de Jos | — | — | — | — | 2 | — | — | — | — | — |
| Budeşti | — | — | — | — | — | — | — | — | — | — |
| Creţeşti de Sus | — | 1 | 1 | 2 | — | — | 1 | 2 | 2 | 1 |
| Satu Nou | 1 | — | 1 | — | — | 1 | — | — | — | — |
| Total | 1 | 1 | 2 | 2 | — | 1 | 1 | 2 | 2 | 1 |
| Vârsta la deces | 91 | 90 | 89 | 87 | 86 | 85 | 84 | 83 | 81 | 80 |
| 1912 | 1915 | 1917 | 1918 | 1919 | 1920 | 1924 | 1925 | 1927 | 1928 | 1937 | 1939 | 1940 | 1944 | Total |
| — | 1 | — | — | — | — | — | 1 | — | 1 | 1 | — | 1 | 1 | 8 |
| 1 | — | — | 1 | — | 1 | — | — | — | — | — | 1 | — | — | 4 |
| — | — | 2 | — | 1 | — | 2 | — | 1 | — | — | — | — | — | 16 |
| — | — | — | 1 | — | — | — | — | — | — | — | — | — | — | 4 |
| 1 | — | 2 | 2 | 1 | 1 | 2 | 1 | 1 | 1 | 1 | 1 | 1 | 1 | 32 |
| 79 | 76 | 74 | 73 | 72 | 71 | 67 | 66 | 64 | 63 | 54 | 52 | 51 | 47 |
Cei decedaţi au peste 47 de ani şi, un fapt deosebit de îmbucurător este că printre ei nu se află nici un copil. Găsim aici şi o parte a efortului personalului sanitar al comunei privind ocrotirea mamei şi copilului.
Un arc peste timp ne oferă posibilitatea unui bilanţ sumar dar suficient de grăitor. La început de secol medici care îşi desfăşurau activitatea în mediul rural existau numai la cele câteva spitale din judeţ. De vizite medicale făcute în sate de un personal calificat nici nu putea fi vorba. Medicul de circumscripţie, oricâtă dragoste de profesie ar fi avut, nu putea cuprinde în mod real numărul mare de localităţi pe care le avea în supraveghere. De sănătatea oamenilor satului ocupându-se doar infirmierii şi moaşele doftoroaie.
Caracterizând perioada de înainte şi de după primul război mondial se poate spune că măsurile de ocrotire a sănătăţii în mediul rural au fost pe un plan secund, lipsind minimul necesar de mijloace de combatere şi profilaxie a bolilor infecţioase. Singura salvare a locuitorilor din Creţeşti, când erau loviţi de boli necruţătoare, a fost spitalul din Huşi unde mulţi dintre suferinzi şi-au găsit alinarea durerilor trupeşti.
Pe măsură ce personalul medical specializat nu a mai fost o raritate, îngrijirea sănătăţii a devenit mai lesnicioasă, educaţia sanitară sub diverse forme s-a bucurat de o mai mare atenţie în cadrul căminului cultural, a dispensarului, a şcolii şi prin vizite la domiciliu. A existat o comisie comunală de cruce roşie formată din Constantin Păsăreanu (preşedinte), Neculai Olteanu (secretar) şi Crăiţa Ionescu, Veronica Vartolomei, Paul Popovici, Vasile Hobincu, Constanţa Ciolpan şi Maria Cozma (membri), care alături de cadrele medicale, a făcut front comun în munca de ocrotire a sănătăţii.
Acţiunea de imunizare a populaţiei a dus la efectuarea unui număr sporit de vaccinări împotriva îmbolnăvirilor de tetanos, poliomielită, angină difterică. Nu s-a înregistrat nici un caz din aceste boli, aşa cum se poate constata şi din tabelul prezentat privind morbiditatea. Au avut loc campanii antituberculoase, testări P.P.D. şi testări I.D.R., depistându-se copii posibil de îmbolnăviri cu T.B.C., majorităţii făcându-li-se chimio-terapie.
S-au luat măsuri de igienă comunală prin igienizarea gospodăriilor personale şi a fântânilor, analiza bacteriologică a apei, clorurarea resurselor de apă, înfiinţarea platformelor de gunoi în fiecare sat etc.
 |
Doctorul Ion Constandachi
|
Gratuitatea medicamentelor şi a materialelor sanitare pe timpul internării sau tratamentului ambulatoriu al membrilor cooperatori, acordarea de ajutoare pentru incapacitate temporară de muncă determinată de boli sau accidente, acordarea de ajutoare plătite pentru femeile gravide, membre ale C.A.P., alocaţii băneşti pentru copii, titluri de mamă eroină şi alte măsuri au avut ca efect îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, reducerea morbidităţii şi în consecinţă creşterea duratei medii de viaţă. Dispensarul comunal are punct farmaceutic şi de curând s-a deschis o farmacie particulară Camil Farm S.R.L., proprietar Marghioala Carp.
Grija pentru a continua acest proces, sub multiplele lui aspecte, o are medicul dispensarului uman din Creţeşti, dr. Gilda Lascăr, ajutată în complexitatea acestui travaliu de Elena Bujoreanu care, cu răbdare şi profesionalism veghează ca tradiţia în bine a sănătăţii publice să fie o direcţie călăuzitoare în respectarea jurământului lui Hipocrat.
Încă din anii tinereţii mulţi creţeşteni au plecat în diferite colţuri de ţară, au făcut studii de specialitate devenind slujitori devotaşi apărării sănătăţii omului şi care, atunci când s-au întors mânaţi de dor pe plaiurile natale, au împărţit cu generozitate consătenilor lor din cunoştinţele şi experienţa acumulate, pentru a le îndepărta suferinţele trupeşti. Printre aceştia amintim pe dr. Ion Constandachi, dr. Adina Popa (născută Sbârnea), dr. Emilian Ionescu, precum şi personalul mediu: Aurica Băduleţ, Ileana Harnagea (născută Ionescu), Safta Dragoslav (născută Ionescu), Elena Baciu, Zamfira Moraru, Elena Bobu, Gheorghe Chirilă, Elena Tănase, Veronica Droahnă, Elena Vârnă. O scurtă perioadă de timp a locuit la Creţeşti Mihai Şelaru, astăzi un renumit medic neuropsihiatru în Iaşi.52
6. Graiul, sau cum vorbesc creţeştenii |
Cuprins ↑ |
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul.
Acesta era întru început la Dumnezeu
Toate prin El s-au făcut şi fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
În el era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
Cuvântul era lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul.
Sfânta Evanghelie de la Ioan (I; 1-5, 9)
Într-adevăr, tot ce ne înconjoară, tot ce există material în această lume, pământ, apă, plante, vieţuitoare, aştri pe bolta cerească, a fost creat de Dumnezeu doar cu ajutorul cuvântului.
Dintre toate creaţiile Sale, doar una a fost înzestrată cu darul de a folosi cuvântul, întrucât doar unul singur, omul, are chipul şi asemănarea Domnului.
În felul său, şi omul creează cu ajutorul cuvântului. Gândurile, ideile visurile, trăirile sufleteşti etc. nu ar putea lua formă materială pentru a fi comunicate semenilor dacă nu ar exista cuvintele.
Deşi există şi alte forme de comunicare între fiinţele umane, acestea nu au puterea magică, am putea zice, a cuvintelor de a exprima tot ce trece prin mintea unui om.
Cu această formă superioară, sublimă parcă, de comunicare interumană a fost binecuvântat şi neamul nostru românesc, blagoslovit – vorba cuiva – de către Dumnezeu.
Noi românii, avem o limbă bogată, armonioasă, melodioasă şi unitară. Un român, oriunde s-ar duce acolo unde locuiesc tot români, s-ar înţelege foarte bine cu oamenii locului, chiar dacă există unele mici deosebiri de pronunţie a unor cuvinte. Cauze independente de voinţa românilor au determinat apariţia unor diferenţieri în pronunţarea unor termeni, dar în esenţa ei, limba noastră e vorbită identic în toate spaţiile geografice locuite de români, aflate sau nu între graniţele de astăzi ale României. Căci, după cum spunea marele poet Nichita Stănescu, acolo unde se vorbeşte româneşte este patria noastră.
Astăzi, în ţara românilor, se vorbesc mai multe idiomuri (deosebiri doar de pronunţie), care se numesc după regiunea geografică respectivă: graiul muntean, graiul moldovean, graiul bănăţean, graiul crişean şi cel maramureşean. Ultimele trei sunt folosit în arii geografice mai restrânse, însă graiul moldovean este folosit pe o întindere ce depăşeşte cu mult ceea ce numim istoric Moldova. Acest dialect îl folosesc nu numai românii ce vieţuiesc între Carpaţii Orientali şi Nistru, ci şi la vest de Carpaţii Răsăriteni, în Ardeal pe un spaţiu destul de mare, precum şi mult în nord, în Ucraina.
Faţă de celelalte graiuri, cel moldovenesc are câteva trăsături specifice, pe care le vom prezenta pe înţelesul tuturor, având în vedere că lucrarea de faţă se adresează unei mase eterogene de cititori. Caracteristicile acestea sunt şi ale vorbitorilor din comuna Creţeşti.
Iată câteva dintre ele:
- înlocuirea sunetelor ă şi i în unele cuvinte cu â (î) şi a lui e cu i (sî mergi, broascî, masî, salî, dacî, vacî, multî, verdi, peni, merì, fetì, pìsti, mulgì, fugì, fimei, păreţ);
- grupul de sunete ea, mai ales la sfârşitul cuvintelor, devine e accentuat ori a (vindè – vindea, vinè – venea, mergè – mergea, apărè –apărea, sară – seară îngrijască –îngrijească etc.);
- grupurile de sunete ce, ci, ge, gi au o pronunţie specifică în cuvinte ca: cinci, merge, orice, margine, mărgele etc.;
- grupul pi în multe cuvinte se pronunţă chi (chiatră –piatră, chicior –picior, chept – piept, ochinci – opinci etc);
- grupul vi devine ghi ori apropiat de acesta (ghişânì – vişine, ghiţăl –viţel, ghiţâcî – viţică ş.a.);
- sunetul format de i se transformă în h (hiarî – fiară, hiarbî – fiarbă hier – fier, sî hie – să fie etc.);
Alte caracteristici ale graiului moldovean le găsim şi la folosirea unor cuvinte. Precizăm câteva situaţii:
- formulele de adresare: mamî-hăi, fatî-hăi, tatî-hăi, fa Marie, fa Ioanî, uoi Ghiorghi, bădii Vasâli, moş Costachi ş.a.
- cuvintele al, a, ai, ale apar în forma invariabilă a: (copchii a Ioanii, frate a Marghioalii, fete a lu Petrache, părinţi a noştri etc. Observăm aici şi folosirea incompletă a cuvântului lui;
- lipsa sunetului l de la sfârşitul unor cuvinte (omu, lupu, băetu, boú, moşu, plugu, tractoru, învăţătoru ş.a.
- unele cuvinte au aceeaşi formă la singular şi la plural (o uşî – două uşî́, o perjî – două perjî́, o casî – două casî́;
- unele pronume demonstrative au formele: ista, iasta, iştea, iestea, celant, aistlant, aiastalantă etc.
- unele verbe la viitor se formează astfel:
– oi vidè, ăi vidè, ăţ vidè, or vidè;
– am să vin, ai să vii, ari sî sî ducî etc.
Desigur, că şi în graiul moldovean se găsesc numeroase regionalisme: bortă –gaură, bostan –dovleac, brozban –căpăţână de varză, burcut –vas metalic pentru lichide, cofăel –vas de lemn pentru apă, chelbos –cu chelie, curechi –varză, colb –praf, cori –pojar, hulubi –porumbei, harbuz –pepene verde, mai –ficat, oghial –plapumă, oleacă –puţin, perjă –prună, popuşoi –porumb, mâţî –pisică, rărunchi –rinichi, zămos –pepene galbenetc.
Ilustrăm specificul vorbirii locuitorilor din Creţeşti cu câteva texte culese chiar din această comună. Nu s-a făcut transcrierea total fonetică din motive lesne de înţeles: nu ne adresăm unor specialişti, ci unui spectru foarte larg de cititori cu un nivel divers de pregătire culturală. Citirea, însă, corect moldovenească o va putea face numai cine aparţine acestei regiuni prin naştere şi formaţie intelectuală.
Cum sî călcau strugurii
Cân' ieram mititel, ţân minti cum făcè tata cu poama. După ce stâlcè strugurii cu mustuitoriu în ciubăr, îi răsturna într-o cadî mari şî ăi lăsa sî hiarbâ. După câtiva zâli, pune călcătoriu. Aista i-on fel di teicî di lemn, liberî la un capât, la nijloc avè un opritoriu tot di lemn. Câlcâtoriu iera pus cu un capât mai gios ca să potî curgi mustu. Tata pregătè un sac di pânzî rarî di cânipî. Ol umplè cu mustuialî din dejî, ol lega la gurî şî-l punè în călcători. Apăi sî spăla ghini pi chicioari, îş sufleca izmenili şî începè să calci sacu, parcî ar hi giucat. Făcè asta pânî nu mai curgè mustu. Apăi dişărta sacu într-on poloboc di-alături ş-o lua di la capât pânî mântuiè tot ce avè în cadî. Mustul curs ăl căra cu cofa în zâmnic, ăl turna în polobocu pregătit ca sî hiarbî di tot, ca să hii ghinul bun, nu trebu să s-atingî di ceva din hier.
Aşa iera pi-atunci, da acu nu sî mai faci aşa. Acu sunt zdrobitori şî teasc. Pi aieste li folosesc oaminii.
V.M. 70 de ani, 4 clase primare)
Cârnat di porc
Aiştia ăi facem aşă: spălăm ghini maţâli subţâri di la porc, li radim şî li întoarcim pi partea ceilantă cu agiutorul furcii di tors şî li punem în strachinî cu sari şî cu cimbru. Alegem carni pintru cârnat, mai ales di la pânticili porcului, cî esti mai macrî şî cu grăsâmi, di la gât şî din alti părţ. O tăiem în bucăţ mai mititeli, apăi hăcuim cu satâru pi un fund di lemn, o amestecăm cu mult chiper iute, iute, cu mult usturoi chisat, cu cimbru. O lăsăm vro douî zâli în covatî ca să zacî şî cu agiutoru unii pâlnii di făcut cârnat, cî aiasta-i specialî şî umplim maţâli cari să nu hii lungi di un cot şî ceva, şî-i punim în cuhnii pi o culmi di lemn, adică un hărag, sî sî zvânti. Pi unii din cârnaţ-ăi afumăm, pi alţîi-ăi prăjim şî-i punim în unturî într-on chiup ca să ţâì mai mult timp.
(I.P. 55 de ani, 7 clase)
Ghilitul pânzâi di cânipî
Pânza di cânip-în cânipî, adicî şi urzala şi bătiala sunt di cânipî nu ari culoari albî cum ni placi şî trebui sî hie ghilitî, adicî făcutî albî. Luăm o alghiì mari în care punim toatî pânza ţăsutâ, ni ducim la vali la pârâu, o băgăm în apă curatî ş-o şmotrocim ghini, o scoatim şî o punim pi iarbî la uscat şî trebui hî hii o zî cu soari. Cân pânza i-aproapi uscatî, adicî jîlavî, o băgăm iar în apî, iar o punim la uscat. Aiasta o facim cătiva zâli la rând, până ci pânza s-albeşti ca omătu. Aghe acu putem croi din ie cămeşî şî izmeni, cî acu-i albî şî aratî cî gospodina-i gospodinî.
(I.P. 55 ani, 7 clase)
Minunea pământului
Nu-ş cum sî încep. Da povestea aiasta-i adivăratâ. Ieram ia aşa o copchiliţî şî ni-aduc aminti di-o întâmplari din timpu războiului. Mulţ flăcăi din satu nost fusăsă luaţ în armatî şî duşî sî lupti înpotriva bolşovicilor di ruş cî ni luasî Basarabia. După nu-şcât timp o vinit acasî di la război un băet a lu moş Vasâli, megieş cu noi. Iera sărbătoari, iera cald şî soari afarî. Diodatî moş Vasâli strigî la baba lui: Ieş, fă, afarî di vez minunea pământului. Ci sî vezi? În mijlocu ogrăzâi sî găsă o lădiţî cu o pâlniì şî o-nceput sî cânti. S-o adunat lumi ca la iarmaroc. Băetu lu moş Vasâli viind din război o adus un gramofon, aşa am auzât cî sî chiamî cutia ceè. Şî chiar o fost-o ninune, cî pi la noi nu sî mai auzâsî di-aşa ceva, o cutiì sî cânti. Avè popa din sat un radiu da îl asculta numai cu învăţătoriu din sat.
(F.P. 82 de ani, nu ştie carte)
Cu buhaiu la urat
Pintru sara cân sî umblî cu uratu, eu cu doi baeţi pregătim buhaiu. Scoatim fundu di la putinicî şî în locu lui punim mai multi straturi di celofan, apoi batem cercu la loc la fundu putinicii şî în nijlocu celofanului facim o gaurî ca sî băgăm săcăluşu făcut din păr di coadă di cal. Păru trebui spălat ghini cu cenuşî ca sî zbârnîi. În ziua cân sî umblî cu uratu, spri sarî pornim şî noi cu uratu. Eu ţîn buhaiu ghini lichit di cercevica giamului, unu tragi buhaiu şi urî, iar al triilea ni apârî di câni şî pocneşti din ghici. Sunetu făcut di buhai faci sî tremuri şî sî zdrăngăneascî stecla di la fereastrî. Incî am văzut cân o chicat un bebelou di pi telivizor la o casî. Noi mai ghini umblăm cu buhaiu fincî primim colaci mai mari şi bani, nu ca ceilanţi cari sî duc şî urî cu clopoţălu; ei capatî doar colăcei, nuci sau altceva.
(I.S. 13 ani, în clasa a VI-a)
Un gioc di dimult – poarca
Cân ieram copchil, ni giucam multe giocuri cari acu nu se mai giocî copchiii. Ni-aduc aminte di ţâca-n patru sau ţâca-n opt, moş Motoc, oalili, nijâtul, gugărita, hoina, poarca şi multi altili, di cari nu-ni-aduc aminti. Da noi ni giucam numai cîn ni puneu părinţâî̀ la treabî, cî altfeli iera di rău intru noi. Da sî vă spun dispri poarcî. Aista iera un goic la cari sî giucau douî tabiri, douî echipi cunm şî zîci. Giocu şî giuca cu o mingi făcutî din cîrpî̀, adicî facem un feli di boţ di cârpi pi cari ol legam cu şfarâ-npletitî ochiuri. Fiecari băet cari giuca poarca avè un băţ, un giomag mai scurt cu cari pălé mingea aşa cum am văzut io la tilivizor la giocul acela pi ghiaţî, cari şî chiamî hochii. Mergèm pi şăs, pi malu pârăului, cî acolo iera locul drept. Stabilem cât de lung şî cât di lat sî hii terenu. La captul terenului, la mijloc, facem câte-o bortî în cari sî vâră mingea. Fiecari grupî ducè cu băţu mingea la bortaceilante echipe, dar n-o putè uneori s-o bagi-n gaurî pintru cî un giucător di acolo ori punè băţul, ori călcăiul şî astupa borta, şî giocul şî lua di la nijloc.Cari echipî băga di mai multi ori mingea în bortî câştiga giocul.
(A.N. 60 de ani, 7 clase)
Citind cu atenţie textele prezentate mai sus constatăm că prin trăsăturile specifice aparţin graiului moldovean, vorbit în Podişul central al Moldovei.53
1. Melchisedec Ştefănescu – Chronica Huşilor… p. 92.
2. Melchisedec Ştefănescu, op. cit. p. 55. Notele a) şi b) au fost extrase din Chronica Huşilor:
a) silişte – zicere slavonă de la selo –sat, înseamnă loc de sat .
b) de la Slobozia, sau libertatea de dări de care se bucurau coloniştii la început. Zicerea Slobozie la moldoveni este sinonimă cu colonia şi a devenit nume propriu la o mulţime de sate formate în acest fel de Colonişti sau Slobozeni.
a) silişte – zicere slavonă de la selo –sat, înseamnă loc de sat .
b) de la Slobozia, sau libertatea de dări de care se bucurau coloniştii la început. Zicerea Slobozie la moldoveni este sinonimă cu colonia şi a devenit nume propriu la o mulţime de sate formate în acest fel de Colonişti sau Slobozeni.
3. Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938. Tipografia şi librăria Gheorghe Cerchez, Huşi, 1938.
4. Costin Clit – Istoria Huşilor în sec. XV-XVIII, în :C.E.H. IV, 1998, pp. 93-116.<
5. Anuarul Eparhiei Huşilor, 1938, p. 230.
6. B.P. Haşdeu – Istoria toleranţei religioase în România. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1968, p. 28.
7. Manuscris, Arhiva Naţională Iaşi, fond Visteria Moldovei 1644, tr. 644 op. 708 şi tr. 805, op. 1011.
8. Vezi: Pe Odaie, capitolul Cadrul natural – Toponimia, p. 34
9. Hera Steimberg, profesor Huşi, manuscris.
10. Chiriţă Constantin –op. cit.
11. Marele Dicţionar Geografic al României alcătuit şi prelucrat de George Ioan Lahovary, general, C.I. Brătianu şi Grigore Tocilescu, Bucureşti, 1899. Stab. Grafice J.V. Socec, Vol. II, fasc. IV-a, pp. 721-727.
12. Recensământul populaţiei din 1930.
13 . I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican – Dicţionar geografic al judeţului Vaslui. Iaşi, 1988 (litografiat).
14. Judeţul Vaslui File de monografie . Iaşi, 1972.
15. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale – Sfatul Popular al comunei Creţeşti. Dosar nr. 13/1966, pachet 37.
16. Costică Pencu – Populaţia judeţului Vaslui. Vaslui, 1992.
17. Costică Pencu, op. cit.
18. Aneta Slivneanu – Oraşul Huşi. Cifre şi fapte. Broşură, 1980.
19. Ioan Marcu – Boabe de piper. Editura Pan Europe, Iaşi, 2003, pp. 64-65>
20. Documenta Romaniae Historica (D.R.H.), A, Moldova. Vol. I (1384-1448); vol. II (1449-1486); vol. III (1487-1504), documentul nr. 46.
21. DEX p. 45.
22. Dan Ravaru – Comuna Alexandru Vlahuţă - (istorie, cultură, economie). Vaslui, 2000.
23. D.R.H., A, doc. 2.
24. hipocoristic – despre cuvinte care exprimă mângâiere, dezmierdare, sentimente de afecţiune, alinare. (DEX, p. 402).
25. D.R.H., A, doc 4.
26. ibidem, II, A, doc. 20.
27. D.R.H., I, A, doc. 20.
28. D.R.H., I, A, doc. 78.
29. D.R.H., I, A, doc. 4.
30. ibidem, doc. 75.
31. D.R.H., I, A, doc. 124.
32. ibidem, doc. 1.
33. D.R.H., I, A, doc. 4.
34. ibidem, doc. 46.
35. ibidem, doc. 23.
36. Hipocrat din Kos (c. 460-375 î.H), celebru medic grec, supranumit părintele medicinii . A pus bazele medicinii raţionale.
3726. Nicolae Iorga – Istoria Românilor, Bucureşti, 1936.
38. Bogdan Petriceicu Haşdeu – O schiţă istorică medicală, în Revista ştiinţifică , III, 1872, nr. 21. p. 324.
39. Revista Formula AS, anul X, nr. 432-438, septembrie-noiembrie 2000, p. 8.
40. A. Candrea – Folclorul medical român comparat, Bucureşti, 1944, p. 84.
41. N. Vătămanu – Medicina veche românească. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970
42. N. Leon – Istoria naturală medicală a poporului român. Bucureşti, 1903.
43. Vasile Voiculescu – Toate leacurile la îndemână. Bucureşti, Ediţia a V-a, 1947.
44. Corneliu Adameşteanu – Istoricul spitalului Huşi. Manuscris, dosar nr. 5 din arhiva spitalului.
45. Cronicar – op. cit., p. 624.
46. Dr. Radu Chernbach, directorul Spitalului comunal din Huşi – Dare de seamă asupra serviciului medical al spitalului şi al corturilor de pelagroşi pe anul 1905. Bucureşti, p. 17.
47. Vasile Folescu – Dr. Radu Chernbach – precursor al bibliotecilor publice de spital, în Prutul , anul I, nr. 9, decembrie 2001, p. 6.
48. Dr. Radu Chernbach, op. cit. pp. 18 –21.
49. Legea sanitară promulgată la 3 aprilie 1885 cu modificările prin legea sancţionată cu Decretul regal sub nr. 2435 din 11 iunie 1893, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 18 iunie 1893.
50. Dr. N. Lapteş, medic primar – Raport general de starea sanitară şi igienică a judeţului Fălciu pe anul 1907, Bârlad, 1908.
51. Theodor Codreanu – op. cit., p. 123.
52. Comunicare – Neculai Olteanu, asistent igienă, pensionar.
53. Vasile Macarie, profesor, Huşi, manuscris: Creţeşti – Anchete dialectale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu