Şcoala nu e numai un institut de învăţătură, ci şcoala este un templu ai căror profeţi sunt profesorii.
Regele Carol al II-lea
În secolele XV-XVII nu este atestată documentar existenţa vreunei şcoli clericale pe teritoriul Moldovei. Primele şcoli de pe lângă instituţiile bisericeşti, pomenite de documentele vremii, datează din secolul al XVIII-lea. Gh. Ghibănescu semnalează că sub Grigore Ghica, în 1727, exista la Huşi o şcoală cu predarea în limbile slavonă şi română, cea dintâi din ţinutul Fălciului.1
Este totuşi de presupus că slujitorii bisericii – psalţii, ipodiaconii, diaconii şi preoţii – aveau o oarecare pregătire pe care să o fi primit într-o anumită formă de organizare a învăţământului. Ei trebuiau să cunoască psaltirea, rânduielile liturgice, pravilele şi adevărurile de credinţă ale ortodoxiei. Dacă nu funcţiona o şcoală bisericească, în sensul clasic al cuvântului, erau negreşit „şcoli de chilie“ sau „şcoli de ucenicie“ în care clericii cu ştiinţă de carte şi cunoscători ai regulilor bisericii pregăteau pe cei care voiau să slujească biserica, de la care tinerii căpătau şi alte cunoştinţe care ulterior puteau fi folosite în administraţie.
Existenţa acestui învăţământ, fără pretenţia de a fi oficial, era o formă de cultură, completată, desigur, cu cea transmisă prin viu grai, din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Nu trebuie pierdut din vedere că în tradiţia românească şi a omenirii în general, a existat întotdeauna o formă orală de învăţământ, bazată pe observaţie şi transmiterea experienţei în procesul muncii, cunoştinţele trecând astfel de la o generaţie la alta. Aşa s-au transmis arta populară şi meşteşugurile, creaţiile folclorice, înţelepciunea populară acumulată de veacuri şi comentată în paremiologie.
Deşi în secolele XV-XVII nu existau şcoli publice, o anumită cultură se făcea pe lângă biserici şi episcopii. Istoria reţine că la Huşi a fost curte domnească dar, spune Melchisedec, casele domneşti de la Huşi s-au desfiinţat, devenind ruine, de care spune dascălul Simion, căci nu mai găsim domni petrecându-se la Huşi. Nu târziu după aceasta, la 1592, localul curţii domneşti din Huşi este ocupat de Episcopie, înfiinţată atunci acolo. De la acel timp istoria târgului Huşilor se contopeşte cu istoria Episcopiei
Din hrisovul lui Irimia Movilă aflăm că acesta dăruieşte Episcopiei de Huşi mai multe sate din ţinuturile Fălciului şi Lăpuşnei, printre care se află şi siliştea Creţeşti; aşadar şi istoria Creţeştilor este strâns legată de cea a Episcopiei, cum spune Melchisedec.
Nu putem admite că Episcopia Huşilor, care se întindea pe mai multe ţinuturi pe o parte şi alta a Prutului şi care avea o reţea întinsă de schituri, mănăstiri şi biserici, cu slujitori de toate categoriile, să nu aibă o preocupare majoră pentru pregătirea acestora. Iată cum aprecia Melchisedec această situaţie: Ceea ce este fără îndoială, de la timpurile acestea la Episcopia de Huşi totdeauna a fiinţat o şcoală, precum se vede în planul acestei Episcopii, făcut de Sorest Danfoe, în care se arată la nr. 15 casa de şcoală, în preajma Episcopie, despre răsărit. Acolo totdeauna a existat şcoală, precum ţin minte chiar contimporanii, până la incendiul din 1847, când împreună cu oraşul au ars şi casele cele de la şcoală.2
Afirmaţiile pertinente ale episcopului cărturar sunt însoţite şi de documente. Între anii 1741-1743, Constantin Mavrocordat hotărăşte să fie la episcopii şi la toate mănăstirile dascăli şi copii de învăţătură, fiecăruia după putinţa sa – hotărâre care nu s-a putut realiza deoarece nu întotdeauna exista „putinţa“.
Cel dintâi document în care este vorba de înfiinţarea de şcoli „slavoneşti şi româneşti“, subscris de Grigore Ghica, de ierarhii Moldovei şi de boierii din Divan, poartă data de 25 decembrie 1747. Printr-o metaforă iscusită, şcoala este numită în documentul respectiv, fântâna din care se adapă obştescul norod cu îndestularea învăţăturii şi a înţelepciunii. Documentul maiprecizează că, alături de şcolile din capitală (Iaşi), luau fiinţă trei şcoli pe lângă Episcopiile din Roman, Rădăuţi şi Huşi. Deasemenea, şi Alexandru Moruzi a avut în intenţie înfiinţarea a câte unei şcoli în limbile „elenească şi moldovenească“ pe lângă Episcopiile Romanului şi Huşului.
Deşi nu există multe ştiri despre funcţionarea şcolilor în perioada următoare, fără îndoială, episcopii cărturari s-au ocupat de bunul mers al acestor noi instituţii.
La Creţeşti, în această perioadă exista un schit de călugări atestat documentar înainte de 1748, în care, aşa cum arată recensământul din 1772-1774, se găseau în slujba Domnului 12 preoţi şi călugări. Fără a avea documentele la îndemână, putem spune că aceşti slujitori ai bisericii, pe lângă serviciul la strană şi muncile gospodăreşti cerute de cultivarea pământului ce-l avea schitul în proprietate, găseau răgazul pentru a împărtăşi şi altora cunoştinţele lor din tainele cărţilor în „şcoala din chilie“.
Câţi tineri vor fi fost atraşi de frumuseţea slujbelor religioase, de îndemnul sufletesc de a cânta şi ei la strană şi împinşi de dragostea de a dezlega misterul buchiilor din ceaslov, astăzi nu ştim, dar au existat. De aici şi până la a îndeplini funcţii administrative în localitate sau de a înlocui pe călugării duşi spre cele veşnice, nu era decât un pas. Era un început, un act de cultură, prin care cartea şi ştiinţa de carte încep să capete o tot mai mare însemnătate pentru învăţăcei şi pentru societate.
Un amănunt cu o semnificaţie deosebită şi care nu trebuie pierdut din vedere este că schitul din Creţeşti se afla amplasat în sat, făcea parte din viaţa cotidiană a acestuia. Relaţiile dintre slujitorii schitului şi oamenii din localitate fiind dintre cele mai strânse sub raport religios, creştinesc şi de întrajutorare gospodărească. Apropierea unor tineri de biserică şi de carte în general, a fost mai lesnicioasă. „Şcoala din chilie“ a putut funcţiona având toate condiţiile pentru conducerea unei asemenea activităţi cu copii dornici de învăţătură. Episcopia Huşilor a sprijinit şi a încurajat astfel de începuturi organizate în schituri, ca cele de la Creţeşti, privind luminarea minţii prin carte. Exemple au existat: În satul Băseşti se adunau băieţii din satele vecine: Viltoteşti, Văleni şi Dodeşti unde învăţau ceaslovul şi cântările bisericeşti sub conducerea dascălului Gheorghe Balaur iar, mai târziu, sub conducerea foştilor lui elevi, Anton Buză şi Gheorghe Codrescu.3
Situaţie asemănătoare este semnalată şi la Brădiceşti, unde exista un schit vechi, datând din 1692. Putem spune că sistemul de învăţământ numit „şcoala din chilie“ era generalizat, el funcţionând ca o activitate în firea lucrurilor pe lângă schituri şi mănăstiri. În istoricul şcolii din Tăcuta, judeţul Vaslui, găsim următoarele însemnări: …înainte de a se înfiinţa şcoala, era în satul Tăcuta un cântăreţ, dascălul Sava, care învăţase tipicul şi cartea bisericească de la călugării din mănăstirea Dobrovăţ şi, la rândul lui, încerca şi el acasă să înveţe pe unii care aveau dorinţă de a şti carte.4
După intrarea în vigoare a Regulamentului Organic încep să apară şcoli în mediul rural şi urban. În anul 1832 se înfiinţează Şcoala nr. 1 de băieţi din Huşi – prima unitate şcolară publică. Revoluţia de la 1848 a dat drum liber ideilor de libertate, egalitate, fraternitate. Au început să apară publicaţii periodice cu caracter militant, s-a lucrat pentru afirmarea limbii române şi a alfabetului latin.
Înmulţirea şcolilor publice solicita constituirea unor foruri centrale de coordonare şi conducere: mai întâi Epitropia învăţăturilor publice din Moldova, apoi Departamentul averilor bisericeşti şi al învăţăturilor publice şi, mai târziu, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
După statisticile vremii putem socoti Şcoala din Creţeşti printre primele înfiinţate în mediul rural în judeţul Fălciu. În 1859 funcţionau în judeţ un număr de trei şcoli cu un singur post: Scoposeni, Buneşti şi Stănileşti. În 1860 ia fiinţă şcoala din Creţeşti de Jos.5 Referitor la anul înfiinţării şcolii din Creţeşti, Costin Clit în articolul „Date inedite despre şcolile rurale din judeţul Fălciu (1866-1870)“6 afirmă: Făcând o comparaţie a şcolilor din anii 1858-1865 şi 1866 putem observa apariţia unor şcoli noi, probabil înfiinţate în 1866, între care apare şi şcoala din Creţeşti. Sursa de informarea domnului Clit o constituie dosarul 12/1866, fond Episcopia Huşilor de la Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor statului. Constantin Lascăr, inspector şcolar al judeţului Fălciu, ca reprezentant al învăţământului, era mai avizat în a afirma că şcoala de la Creţeşti a luat fiinţă în anul 1860. Stabilirea anului 1866 ca an al înfiinţării şcolii din Creţeşti este o presupunere bazată pe existenţa unor tabele întocmite de clerici, membri ai comitetelor şcolare din şcolile judeţului Fălciu care, considerăm noi, nu întotdeauna erau „apropiaţi“ de arhiva şcolară. În articolul menţionat se arată: Nu apar şcolile Oţeleni şi Hurdugi, ceea ce nu înseamnă că ele nu existau la cea dată. Constantin Lascăr arată că şcoala din Oţeleni funcţiona din 1866. Marin Benghiuş, autor al „Monografiei creţeştilor“, consideră ca an de înfiinţare a şcolii din Creţeşti tot anul 1860, dată care va fi susţinută şi în 1972 când cu ocazia inaugurării noului local de şcoală se sărbătoresc şi 112 ani de existenţă a şcolii. Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că stabilirea anului 1866 ca dată a înfiinţării şcolii din Creţeşti estre inexactă.
Şcoala din Creţeşti, începând cu anul 1860 şi un lung interval de timp după aceea, a fost singura unitate şcolară de pe Valea Lohanului, Elanului şi Crasnei care a răspândit lumina cărţi şi a dat localităţilor din zonă oameni ce au ocupat funcţii în administraţia locală, precum şi ţărani deprinşi cu învăţătura. Aceştia au devenit fruntaşi ai satelor, s-au bucurau de stimă şi respect, precum au fost: I. Droahnă, Gheorghe Constandachi, Gr. Berehoi, V. Orzan, A. Cornea, T. Dumitraşcu, N. Chirica, Gh. Benghiuş ş.a.7
Pentru a ne da seama de ritmul rapid cu care învăţătura de carte pătrundea în mediul rural prin intermediul şcolii, amintim că în judeţul Fălciu existau: în 1870 –31 şcoli primare; 1880 –38 şcoli primare; 1900 –63 de şcoli primare iar între anii 1900-1916 s-au mai înfiinţat 37 de şcoli în mediul rural. Sunt anii când Spiru Haret a desfăşurat cunoscuta ofensivă împotriva anafalbetismului.
Şcoala din Budeşti ia fiinţă în 1905, cea din Creţeşti de Sus în 1907,8 iar Satu Nou are unitate şcolară începând cu anul 1919.
Creşterea numărului de şcoli în mediul urban şi în cel rural a impus sporirea an de an a numărului de învăţători. Înainte de 1864 şi mult după aceea, învăţătorii se recrutau dintre preoţii şi cântăreţii bisericeşti, dintre feciorii preoţilor sau chiar dintre sătenii pregătiţi sumar într-o şcoală primară.9
Prin legea din 1864 învăţătorilor li se cereau cunoştinţe superioare faţă de cele ce trebuiau să fie predate elevilor, fără însă să li se impună şi o pregătire didactică. Numirea se obţinea pe baza unui examen, aşa cum consemnează într-un proces-verbal şi Mihai Eminescu – revizor şcolar între 1 iuie 1875 şi 4 iunie 1876 pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În această calitate se adresează ministrului rugându-l să dispună publicarea la concurs a postului de învăţător din cătunul Tăcuta –Vaslui.
Lipsa de cultură şi de pregătire didactică s-a resimţit în calitatea învăţământului, fapt ce a impus înfiinţarea de şcoli speciale (normale) pentru învăţători.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pregătirea specială pentru învăţământ se făcea prin cursuri de două luni, în perioada de vară, cu cântăreţii, ţârcovnici şi fii de preoţi, deprinzându-i cu citirea, scrierea şi cele patru operaţi matematice, îndrumându-i în predarea după metoda lancasteriană, trimiţându-i apoi la şcolile nou înfiinţate.10Această situaţie se găsea şi în judeţele Vaslui şi Fălciu care nu aveau o şcoală normală pentru pregătirea învăţătorilor. Şcoala normală „Principele Ferdinand“ din Bârlad ia fiinţă în anul 1870. Prima promoţie de 52 de învăţători absolvind cursurile în 1874.11 O parte a acestora alături de unii absolvenţi ai şcolii normale „Vasile Lupu“ din Iaşi au devenit dascăli la şcolile din judeţul Fălciu care au început, treptat-treptat să fie conduse de învăţători calificaţi. Pentru a acoperi necesarul de cadre didactice în judeţul Fălciu, în anul 1919 ia fiinţă la Huşi Şcoala normală de învăţători care va funcţiona până în anul 1930, când se desfiinţează, probabil din lipsa mijloacelor financiare. Din anul şcolar 1919-1920 funcţionează la Vaslui Şcoala normală de băieţi „Ştefan ce Mare“.
În anul şcolar 1863-1864 în şcolile rurale din judeţul Fălciu predau 8 învăţători cu studii corespunzătoare, printre care şi Nicolae Constantinescu,12 primul învăţător din istoria şcolii din Creţeşti de Jos. Din 9 noiembrie 1875 îl găsim pe Ştefan Iliescu,13 seminarist, definitiv, urmat în anul şcolar 1882-1883 de Teodor Borş, apoi în 1889-1890, la Creţeşti a profesat ca învăţător Gheorghe Pascal.
În acest interval, de sfârşit de secol XIX, probabil că la şcoala din Creţeşti au fost şi învăţători fără studii de specialitate, am reţinut doar pe cei care au fost pionierii învăţământului creţeştean, oameni cu pregătire de specialitate în raport cu situaţia generală din învăţământ. Pentru judeţele Fălciu şi Vaslui, încă din anul şcolar 1864-1865 exista un revizor şcolar, N. Vişinescu14 ceea ce arată preocupările statului pentru organizarea învăţământului conform „Legii instrucţiunii publice“, votată la 5 decembrie 1864.
Iniţial şcoala de la Creţeşti avea două clase. Treptat numărul anilor se studii şi al claselor a crescut. În anul şcolar 1885-1886, şcoala avea şase ani de studiu, însă ultimele clase erau slab frecventate. Dintr-o statistică a anului şcolar 1889-1890 la şcoala din Creţeşti de Jos se înregistrată următoarea situaţie: numărul posturilor 1; populaţia şcolară: recenzaţi 47, prezenţi la examen 37, promovaţi 12, absolvenţi–.
Această situaţie nu era specifică numai comunei Creţeşti ci întregului judeţ Fălciu. În acelaşi an şcolar pe judeţ sunt recenzaţi 5594 de copii din care 1636 au fost înscrişi la şcoală 977 au fost declaraţi promovaţi şi numai 31 absolvenţi
Vina pentru existenţa acestei surse de analfabeţi nu o poartă numai ţăranul cu concepţia lui insuficient luminată asupra rolului şcolii şi binefacerilor ei, ci şi statul care, deşi legiferase obligativitatea învăţământului nu avea spaţiile necesare şi nici cadre suficiente şi corespunzător instruite. Pentru cei 141 de copii recenzaţi la Creţeşti erau necesare patru posturi de învăţători şi nu unul singur aşa cum era prevăzut să funcţioneze.
În perioada 1864-1898 Legea lui Cuza a suferit 34 de corecturi pentru a nu deveni o piedică în dezvoltarea învăţământului.
La sfârşit de secol vine ca ministru al învăţământului Spiru Haret, matematician, pedagog şi om politic liberal. Şi-a propus şi a realizat restructurarea fundamentală a învăţământului românesc printr-o lege, devenită „Legea Haret“, în martie 1898. S-a extins reţeaua şcolilor primare, a şcolilor de meserii şi profesionale. Învăţământul a fost fundamentat pe baze ştiinţifice şi realiste, ponderea acordându-se obiectelor cu conţinut ştiinţific. Mai târziu, în 1903, această lege este completată cu elemente de cultivare a gândirii, a inimii şi a sentimentelor, de formare a caracterului. Acum se acordă o mai mare atenţie educaţiei fizice şi artistice. Această lege a avut o viaţă lungă, de peste 20 de ani.
 |
Şcoala Creţeşti de Sus, localul vechi
|
Prin legea din mai 1925 obligativitatea învăţământului s-a prelungit până la vârsta de 16 ani, iar anii de studiu la 7, astfel că şcoala primară să funcţioneze cu 7 clase pe două cicluri: cel elementar, cu clasele I-IV, având rolul de a forma cunoştinţele de bază şi temelia celorlalte grade de învăţământ şi ciclul complementar, cu clasele V-VII, prin care se urmărea pregătirea practică.
Prin aceste reglementări şi altele care s-au succedat s-a urmărit ridicarea nivelului cultural şi unificarea cunoştinţelor predate în şcolile primare, corespunzător noilor condiţii socio-economice. Scopul a fost realizat doar parţial deoarece în majoritatea localităţilor frecvenţa era foarte slabă.
Începând cu toamna anului 1907 şcoala din Creţeşti de Sus a funcţionat sub conducerea învăţătorului I. Cotae, în casa oferită gratuit de I. Droahnă. Se simţea nevoia unui local de şcoală propriu. În 1907 primăria cumpără de la I. Constandache suprafaţa de 1.500 mp cu suma de 800 lei, teren pe care se afla o casă veche, terenul urmând a fi folosit pentru noul local de şcoală.15
Construcţia localului şcolii din satul Creţeşti de Sus a început la 2 mai 1908 şi a fost dat în folosinţă la 25 iulie 1909. Construcţia, evaluată la 6.636 de lei era din cărămidă, formată dintr-o sală de clasă şi cancelarie. În timpul primului război mondial, localul a fost folosit ca spital militar de campanie pentru regimentul 49 Caracal în care erau trataţi ostaşii răniţi. Şcoala nu şi-a întrerupt cursurile funcţionând în casa închiriată de la T. Constandache şi Gheorghe Ichim, Activitatea desfăşurându-se pe jumătăţi de zile.16
Abia în anul 1926 s-a început o nouă construcţie, din chirpici, pentru două săli de clasă, în prelungirea localului existent. Cu toate neajunsurile materialului folosit construcţia a fost solidă, asigurând condiţii bune de funcţionare lumină şi spaţiu. La festivitatea de inaugurare a noii clădiri, care a avut loc la 31 iulie 1927, au participat directorul Şcolii normale din Huşi, profesor Ion D. David, revizorul şcolar I. Chelaru, directorul şcolii Marin Benghiuş, preoţii Anton Popescu şi Nicolae Pavlov, învăţători, oficialităţile comunei, localnici.
În anul şcolar 1927-1928, şcoala din Creţeşti de Sus avea local propriu cu trei săli de clasă, spaţiu insuficient pentru cei 157 de elevi şi 4 învăţători: Eugenia Dabija (cl. I), Eugenia Benghiuş (cls. II-III), Ruxandra Pavlov (cls. III-V), Marin Benghiuş (cls. VI-VII).
De la o perioadă la alta numărul elevilor a crescut continuu. La o distanţă de numai 10 ani efectivul de elevi s-a dublat, spaţiul de şcolarizare devenind o problemă de primă importanţă.
| Clasa | 1918-1919 | 1929-1930 | ||
| Înscrişi | Promovaţi | Înscrişi | Promovaţi | |
| I | 53 | 39 | 42 | 26 |
| II | 5 | 4 | 32 | 27 |
| III | 11 | 7 | 17 | 13 |
| IV | 12 | 8 | 25 | 19 |
| V | — | — | 21 | 13 |
| VI | — | — | 26 | 12 |
| VII | — | — | 11 | — |
| Total | 81 | 58 | 174 | 110 |
O situaţie clară asupra ştiinţei de carte din Creţeşti aflăm din Recensământul populaţiei ce a fost organizat în anul 1930, unde acest subiect formează un capitol distinct:
| Total populaţie |
Sex | Populaţie peste 7 ani |
Ştiutori de carte după gradul de instruire | ||||||
| Cifre absolute | % | Extraşcolară | Primară | Secundară | Profesională | Universitară | |||
| 1080 | M | 414 | 243 | 47,4 | — | 222 | 13 | 7 | 1 |
| F | 442 | 162 | 1 | 154 | 2 | 4 | 1 | ||
| 1080 | 856 | 47,4 | 1 | 376 | 15 | 11 | 2 | ||
| Neştiutori de carte după grupe de vârstă | ||||||
| Total | Sex | 7-12 ani | 13-19 ani | 20-64 ani | 65 ani şi peste | Știinţa de carte nedeclarată |
| 170 | M | 6 | 20 | 129 | 15 | 1 |
| 279 | F | 5 | 33 | 233 | 8 | 1 |
| 449 | 11 | 53 | 332 | 23 | 2 | |
Făcând o privire sumară asupra datelor cuprinse în recensământ se poate observa că mai mult de jumătate din locuitorii satului erau neştiutori de carte, numărul cel mai mare fiind al femeilor. Cauzele izvorului de analfabeţi erau multiple, dintre care două aveau întâietate: concepţia ţăranului privind foloasele ştiinţei de carte şi starea economică precară în care acesta se afla. Baza instrucţiei o constituia învăţământul primar. După 70 de ani de şcoală creţeşteană doar două persoane erau cu studii superioare.
Anul şcolar 1933-1934 găseşte la Creţeşti de Sus două familii de învăţători: familia Octav şi Ruxandra Agapi (născută Pavlov), (ambii având gradul didactic II) şi familia Eugenia şi Marin Benghiuş care deţinea şi funcţia de director. În locul lui Marin Benghiuş, numit subrevizor şcolar al comitetelor şcolare, activează Gheorghe Caţachi, învăţător normalist, căruia, pe acelaşi post îi urmează Ion Dumitraşcu, învăţător, localnic, detaşat de la Şcoala Broscoşeşti – Fălciu. Pentru cursul complementar, în 1934, ia fiinţă un post de maestră, cu profil ţesătorie, croitorie, cusături, ocupat de Maria Albescu. Din 1932, când s-a introdus obligativitatea predării religiei în şcoală şi până în anul 1935, predarea acestui obiect a fost făcută de preotul paroh Nicolae Pavlov. În urma pensionării sale, a fost numit preotul Gheorghe Năstasă.
 |
Învăţătorul Panainte Chitic în excursie cu elevii la Huşi
|
Prin plecarea familiei Agapi la Huşi, cele două posturi de învăţători rămase vacante sunt ocupate de o altă familie: Ecaterina şi Panainte Chitic, detaşaţi de la Şcoala Corni – Albeşti. Panainte Chitic este numit director al şcolii în locul lui Marin Benghiuş, care deţinea în continuare postul de revizor şcolar. Amestecul familiei Benghiuş în treburile şcolare ale noului director – cum sugerează revizorul şcolar Constantin Lascăr într-un proces verbal – produce neînţelegeri care se vor întinde pe mai mulţi ani.
Acelaşi revizor şcolar, Constantin Lascăr, face inspecţie soţilor Chitic pentru a examenul de gradul II, găseşte o situaţie şcolară foarte bună, însă cu subtilitate, recomandă învăţătoarei Ecaterina Chitic să aibă mai multă înţelegere şi mai mult tact în relaţiile cu autorităţile locale şi cu colegii. Cu toate acestea animozităţile continuă. Având gradul de căpitan, Panainte Chitic, în 1939, este concentrat pe loc, la construcţia unor barăci în pădurea Vlăcineasa. Fiind în această situaţie „nu se îndură“ să predea direcţia şcolii, cu inventarul respectiv, lui Marin Benghiuş – numit din nou director. Inspectoratul şcolar cere sprijinul autorităţilor locale. Primarul Ion Onofrei şi subofiţerul de jandarmi formând autoritatea locală, au predat bunurile şcolii lui Marin Benghiuş, încheind astfel un conflict care, pe lângă altele, a avut şi un aspect pozitiv: a mobilizat părţile beligerante ca una să desfăşoare o activitate mai bună decât cealaltă şi astfel şcoala, procesul de învăţământ, nu au avut decât de câştigat.
O statistică cuprinzătoare, din 31 martie 1936 ne prezintă o imagine de ansamblu asupra situaţiei învăţământului din comuna Creţeşti:
| Şcoala | |||||
| Indicatori | Creţeşti de Sus | Creţeşti de Jos | I. Gh. Duca (Satu Nou) | Budeşti | Total comună |
| local propriu | 1 | 2 | 1 | 1 | 5 |
| nr. săli de clasă | 3 | 3 | 1 | 1 | 8 |
| nr. învăţători | 4 | 3 | 2 | 2 | 11 |
| elevi înscrişi, total | 226 | 122 | 58 | 98 | 504 |
| recenzaţi | 276 | 146 | 70 | 112 | 594 |
| curs elementar | 159 | 98 | 42 | 78 | 377 |
| curs supraelementar | 67 | 24 | 16 | 20 | 127 |
| frecvenţi total | 140 | 81 | 54 | 65 | 340 |
| curs elementar | 113 | 71 | 41 | 55 | 280 |
| curs supraelementar | 27 | 10 | 13 | 10 | 60 |
Fără a intra în amănunte, facem câteva observaţii: în satul Creţeşti de Jos existau două localuri de şcoală; unul în centrul satului, cu două săli de clasă, clădire care este funcţională şi în prezent şi un alt local, format dintr-o sală de clasă şi cancelarie, demolat în anul 1940, care se afla pe locul unde în prezent este Căminul cultural. Acesta a fost primul local cu destinaţie de şcoală, construit în comună înainte de anul 1882, folosit o vreme de ambele sate, de Sus şi de Jos şi de care puţini localnici îşi mai amintesc.
Cât priveşte situaţia şcolară, la toate şcolile din comună, ea nu era dintre cele mai bune: din 594 de copii recenzaţi numai 504 sunt înscrişi pentru a urma cursurile şcolare, iar dintre aceştia doar 340 le frecventează. Numărul celor care au îngroşat marea masă a analfabeţilor este de 254, procentajul reprezentând 42% din numărul copiilor recenzaţi. La cursul complementar situaţia este asemănătoare anilor anteriori: doar 50% din cei înscrişi frecventau aceste cursuri. Situaţia, departe de a fi specifică numai comunei Creţeşti, are o explicaţie: copii erau la vârsta când puteau fi folosiţi la muncile agricole, activitate mai importantă în concepţia majorităţii ţăranilor, unde stăruia ideea că „îi ajunge să scrie şi să citească, doar n-o să-l fac popă.“
Cei care reuşeau să termine cursul complementar, deşi puţini la număr, participau la un examen de absolvire. Şcoala din Creţeşti de Sus a fost în dese rânduri unitatea care a organizat susţinerea acestor examene cu elevii din alte localităţi. Pentru a sublinia amploarea unei asemenea activităţi, ce stătea în grija cadrelor didactice şi a conducerii şcolii, precum şi alte aspecte ale învăţământului complementar la şcolile din această zonă, este edificatoare situaţia unui asemenea examen ce a avut loc pe data de 3 iunie 1940. Încredinţarea şcolii din Creţeşti de Sus, de către inspectoratul şcolar al judeţului, organizarea unei acţiuni de o asemenea amploare şi importanţă, arată că această şcoală şi cadrele ei didactice se bucurau de un prestigiu deosebit.
| Şcoala | Învăţători | Grade didactice | Număr elevi | Calificativ c.d. |
||
| înscrişi | prezenţi | absolvenţi | ||||
| Albeşti | Lucreţia Teletin | def. | 15 | 12 | 7 | bine |
| Albeşti II | Ştefan Balaur | I | 22 | 20 | 10 | bine |
| Crasna* | Grămăticu Vera | def. | 3 | 2 | 2 | bine |
| Tătărăni de Jos | Ana Popa | def | 7 | 3 | 3 | bine |
| Tătărăni de Sus | Ion Chirilă | def. | 2 | 2 | 2 | bine |
| Pâhna | Gh. Goian | def. | 3 | 3 | 3 | bine |
| Târzii | Gh. Goian | def. | 6 | 5** | 1 | bine |
| Crăsnăşeni | Natalia Chirilă | def. | 5 | 5** | — | — |
| Leoşti | Pr. Ioan Chirilă | — | 12 | 10** | — | — |
| Zgura | Paraschiva Melinte | prov. | 5 | 3 | 3 | bine |
| Olteneşti | I. Popa | II | 6 | 5 | 5 | bine |
| Curteni | Aurelia Melinte | def. | 4 | 4 | 4 | f.b. |
| Budeşti | Emilia Ionescu | prov. | 5 | 4 | 4 | bine |
| Creţeşti de Jos | Maria Andriescu | I | 10 | 9 | 8 | f.b. |
| I. Gh. Duca | Emil Lovin | II | 3 | 3 | 3 | f.b |
| Creţeşti de Sus | Ecaterina Chitic | def. | 12 | 11 | 11 | f.b |
| Cordeni | Maria Chitic | def. | 6 | 6** | — | — |
| Vineţeşti | Zoe Lovin | — | 3 | 3 | 3 | bine |
__________________________
* un post la 7 clase
** elevi care nu au frecventat cursurile clase a VII-a
Din cei 30 de elevi înscrişi în clasa a VII-a la şcoala din comuna Creţeşti, 26 din ei, în urma susţinerii examenului, au fost declaraţi absolvenţi, procentul fiind de 86%. Toate cadrele didactice care au pregătit aceşti elevi au primit calificativul „foarte bine“. Pentru învăţătorul Emil Lovin din satul I. Gh. Duca (Satu Nou), în documentele şcolare încheiate cu acel prilej se face menţiunea: elevii acestei şcoli au rezolvat cu foarte multă uşurinţă toate chestiunile date, dând dovadă că stăpânesc cu prisosinţă cunoştinţele primite în şcoală. În domeniul practic aceşti elevi au demonstrat că sunt excelenţi pregătiţi şi vor şti a face faţă greutăţilor vieţii de mai târziu.
Natalia Iliescu, maestra titulară la şcoala din Creţeşti a organizat o frumoasă expoziţie cu cusături naţionale. Primeşte şi ea calificativul „foarte bine“.
Asemenea sesiuni de examene pentru absolvirea clasei a VII se organizau anual la şcoala din Creţeşti de Sus. Demn de remarcat este că aceleaşi şcoli cuprinse în tabelul de mai sus, participaseră cu elevii la uni examen similar cu doar patru zile (16 august 1944) înaintea declanşării acţiunii pe frontul Iaşi – Chişinău. Personalul didactic era prezent „pe frontul şcolii“ cu toate grijile şi nenorocirile pe care avea să le aducă roata istoriei. Şi la acest examen şcolile din Creţeşti au obţinut rezultate notabile:
| Şcoala | Învăţător | Elevi | ||
| înscrişi | prezenţi | reuşiţi | ||
| Creţeşti de Sus Satu Nou Budeşti |
Marin Benghiuş Emil Lovin Alexandru Cotae |
21 8 4 |
18 7 4 |
18 7 4 |
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a fost o năpastă pentru şcoală. Sala mare, cea din cărămidă, s-a deteriorat complet. Celelalte două săli de clasă, construcţie mai nouă din chirpici, avea crăpături pronunţate. Pe timp frumos cursurile se făceau în curtea şcolii, sub cerul liber. Urmare a revizuirii tehnice, făcută de un specialist în construcţii, s-a dispus proptirea cu stâlpi în exterior a pereţilor şi repararea celor două săli de clasă. La îndemnul directorului Marin Benghiuş, tinere fete, sub îndrumarea maestrei Natalia Iliescu, au reparat şi dat în folosinţă cele două săli de clasă. Timpul nu aştepta, iarna era aproape. În locul sălii mari, care nu mai putea fi folosită, directorul a cedat pentru cursuri o cameră din propria locuinţă.
Toamna anului 1940 aduce în şcoală o altă familie: pe învăţătoarea Zenobia Grigoraş, definitivă, şi pe soţul ei, preotul Petru Grigoraş care preda religia, fiind şi paroh în locul lui Gheorghe Năstasă. Posturile învăţătorilor concentraţi, Panainte Chitic şi Gheorghe Iancu venit de la Ţărăncuţa, judeţul Cahul, erau suplinite prin rotaţie de învăţătorii rămaşi în activitate. Situaţia nou creată prin izbucnirea celui de al II-lea război mondial, a impus personalului didactic activităţi în consecinţă. Soţii Benghiuş şi cu Ecaterina Chitic au adunat, prin subscripţie suma de 6.500 lei pe care au depus-o la bancă în contul Ministerului Apărării Naţionale, ca ajutor pentru front. S-au mai adunat păsări, ouă, lapte, brânză, unt, plante medicinale, ţigări. Elevii din şcoală şi cu fetele din sat, în cadrul atelierului şcolar au confecţionat mănuşi, ciorapi, perne, şervete etc., toate fiind pentru răniţii de la spitalul din Huşi, unde au fost predate aceste obiecte. În mai 1943, învăţătoarea Zenobia Grigoraş este detaşată ca secretară la Consiliul de patronaj, asociaţie care se ocupa cu strângerea şi expedierea colectelor pentru război.
După doi ani de la cutremurul din 1940, sub directoratul lui Marin Benghiuş, sala de clasă deteriorată este reparată şi adusă în stare de funcţionare iar camera din locuinţa directorului a fost eliberată. Gestul filantropic al acestei familii de învăţători, care a pus la dispoziţie propia locuinţă pentru a servi interesele şcolii, nu a fost recompensată pe măsură ci, contrariu, Marin Benghiuş a fost eliberat din funcţia de director.
În urma situaţiei create de război, frecvenţa elevilor la şcoală era slabă. Iată cum se prezenta aceasta pe data de 7 octombrie 1942:
| Elevi | Clasa | |||||||
| I | II | III | V | V | VI | VII | Total | |
| înscrişi | 45 | 32 | 35 | 34 | 28 | 32 | 16 | 222 |
| frecvenţi | 35 | 25 | 22 | 26 | 13 | 7 | 2 | 130 |
| prezenţi | 26 | 19 | 13 | 13 | 3 | 4 | 1 | 79 |
Observăm că din cei înscrişi numai ⅓ din elevi erau prezenţi la cursuri, aproape jumătate din cei înscrişi nici nu frecventau şcoala. Cu toate acestea în şcoală era organizat un colţ al eroilor, cu icoană şi candelă, precum şi acţiunea intitulată „Darul ostaşului“. Toate activităţile şcolare şi extraşcolare se desfăşurau sub îndemnul „Muncă pentru război“.
La 3 iunie 1943 a fost o frumoasă serbare şcolară la care a participat prefectul judeţului, preotul Anton Popescu, referent şi director al căminelor din judeţ, oficialităţi ale comunei în frunte cu primarul Gheorghe Paraschiv. În aceeaşi zi s-a pus piatra de temelie la o nouă sală de clasă, s- asfinţit islazul comunei şi s-a pus la monumentul din faţa şcolii o placă comemorativă cu numele eroilor căzuţi în al II-lea război mondial. În anii „socialismului victorios“ monumentul a fost mutat în cimitirul satului. Pentru construcţia noii săli de clasă, Ministerul Învăţământului a acordat 500.000 de lei, iar Casa Şcoalelor 200.000 de lei. Înainte de venirea iernii construcţia era terminată.
Continuăm prezentarea noastră cu câteva aspecte de muncă şi iniţiativă din cadrul Şcolii Creţeşti de Sus în perioada interbelică, care pot să contribuie la formarea unei viziuni de ansamblu asupra acestei unităţi şcolare şi a oamenilor care au servit-o.
Revizorul şcolar G. Chelariu, la 6 mai 1928, aduce mulţumiri familiei Eugenia şi Marin Benghiuş, care, prin stăruinţă personală şi efort financiar propriu, în sumă de 40.000 de lei, reuşeşte să inaugureze monumentul eroilor din satul Creţeşti de Sus. Construcţie durabilă, de o frumuseţe şi o semnificaţie deosebite, care vor dura peste timp, amintind urmaşilor numele eroilor creţeşteni şi al altora din diferite localităţi din ţară, care şi-au jertfit viaţa pentru integritatea patriei (vezi coperta I).
Acelaşi revizor şcolar consemnează câteva luni mai târziu: tot astăzi, cu ocazia acestei inspecţiuni, am anchetat şi reclamaţia făcută de o parte din membrii comitetului „Cultul eroilor“, domnii: Cotae, notar; C. Andriescu şi Emil Lovin, învăţători; d-l Gheorghe Paraschiv, perceptor şi alţii, reclamă contra preotului Nicolae Pavlov şi lui Marin Benghiuş că venitul serbării de 6 mai 1928 (data când s-a inaugurat monumentul), în loc să fie împărţit în două şi să fie luată o parte de Comitetul din Creţeşti de Sus şi o altă parte de cel din Creţeşti de Jos, a fost luat în întregime de Societatea din Creţeşti de Sus. Am găsit dreaptă reclamaţia şi am sfătuit comitetul din Creţeşti de Sus să restituie celui din Creţeşti de Jos suma de 3.000 de lei. M. Benghiuş, secretar, recunoaşte că Societatea din Creţeşti de Jos are dreptate, dar preotul Pavlov nu vrea să cedeze.
Acest episod, banal în felul lui, arată cu câtă îndârjire, cu câtă înverşunare, reprezentanţi celor două părţi intrate în conflict doreau să aducă venituri societăţii din care făceau parte – un „patriotism local“, dealtfel susţinut cu demnitate.
Intrase în obişnuinţa învăţătorilor de la Şcoala din Creţeşti de Sus să organizeze săptămânal cu elevii care frecventau cursurile, şezători culturale cuprinzând recitări, ghicitori, snoave, cântece populare, povestiri uşoare şi hazlii, toate având un pronunţat conţinut instructiv şi educativ totodată. La astfel de şezători luau parte şi adulţii din sat, reînviindu-se unele tradiţii pe cale de dispariţie.
 |
Sfatul Căminului Cultural Creţeşti, la serbarea din 3 iunie 1943
|
Învăţătoarea Eugenia Benghiuş avea în grijă cooperativa şcolară „Făgădău“ care, în 1942 avea 230 de membri, un capital de 13.000 de lei şi un beneficiu de 3.672 de lei. Scopul principal al acestei acţiuni – ca de altfel şi cel al farmaciei, al muzeului şcolar sau participarea în mod organizat cu elevii în zilele de sărbătoare la slujbele religioase – era cel educativ, de formare la şcolari a deprinderilor utile pentru viaţă. Experienţă căpătau elevii şi în atelierul şcolar dotat cu un modern război de ţesut. Pentru folosirea acestuia în cele mai bune condiţii, maestra Zamfira David este trimisă pentru instruire practică la Ciorani, în judeţul Prahova.
Între anii 1914-1939 activitatea cercetăşească cunoaşte o amplă dezvoltare, cuprinzând toate judeţele ţării. Urmând curentul general, la 11 ianuarie 1914, la Creţeşti de Sus, sub conducerea învăţătorului Grigore N. Pavlov, ia fiinţă o cohortă de cercetaşi. Încă de la înfiinţare, cercetăşia a avut un scop bine definit, sugestiv prezentat mai târziu de Marin Benghiuş: …cercetaşul trebuie să utilizeze cu maximă eficienţă toate darurile cu care l-a înzestrat natura şi Dumnezeu, deoarece, scopul acestuia este de a-şi ajuta semenii, de a contribui la bunăstarea sa şi a celorlalţi. Cercetăşia are scopul de a forma tânăra generaţie în spiritul dragostei faţă de patrie, de natură şi de Dumnezeu, sub deviza „Gata oricând“.
În timpul războiului din 1916-1918, cercetaşii din zonă au prestat numeroase servicii la primării, gări, spitale, poştă, iar cei cu vârsta de peste 18 ani au fost pe front.
 |
1932 – Jamboreea naţională de la Sibiu.
În centru (x), Eugenia şi Marin Benghiuş. |
La 9 mai 1930, de Ziua Eroilor, s-a reînfiinţat cohorta de cercetaşi de la Creţeşti, sub comanda lui Marin Benghiuş, alături de învăţătorii Octavian Agapi, Constantin Andriescu şi Emil Lovin – comandanţi de centurii. Cohorta de la Creţeşti purta numele învăţătorului Grigore Pavlov care, în 1914, avusese iniţiativa de înfiinţa prima cohortă de cercetaşi din comună, devenit erou al primului război mondial, un exemplu de dăruire pentru tinerii cercetaşi. Pe steagul tricolor al cohortei de cercetaşi din Creţeşti stătea scris:
Asociaţia „Cercetaşii României“
GATA ORICÂND
Cohorta „Căpitan Grigore N. Pavlov“
Creţeşti de Sus – Fălciu
Era aplicată şi stema cercetăşiei: rotundă, în mijloc un vultur cu buzduganul în cioc, iar pe contur înscrisul – „Gata oricând“ (sus) şi „Cercetaşii României“ (jos).
Pentru a ilustra mai bine activitatea cercetaşilor amintim că duminică, 5 aprilie 1934, oraşul Huşi a avut oaspeţi de seamă, cu ocazia depunerii legământului de către cohorta „Mihail Kogălniceanu“ din Huşi şi de cohorta din Creţeşti, pe A.S. Regală Principele Carol al II-lea, însoţit de Principele Nicolae. Un alt moment important pentru mişcarea cercetăşească l-a constituit organizarea în pădurea Dobrina a unei jamboree (tabără) naţionale. Pentru a marca acest eveniment deosebit, cercetaşii din Huşi, Bârlad şi Creţeşti au ridicat pe culmea dealului din halta Dobrina, în iunie-iulie 1933, o frumoasă troiţă de lemn, care putea fi văzută din depărtări.
A rămas ca un moment memorabil raportul prezentat A.S. Regale Carol al II-lea de către comandantul cohortei din Creţeşti, Marin Benghiuş, cu ocazia ceremoniilor de la jamboreea naţională, organizate la Mamaia, în iulie 1934.
 |
Jamboreea naţională, Mamaia 1934
Marin Benghiuş şi A.S. Regele Carol al II-lea |
În luna octombrie a aceluiaşi an, la Bârlad funcţiona întâia şcoală regională de îndrumare a comandanţilor de cercetaşi din judeţele Tutova, Vaslui, Fălciu şi Tecuci. Secretarul şcolii era Marin Benghiuş, revizor şcolar şi comandant al cohortelor de cercetaşi din judeţul Fălciu, apoi din 1935 şi al regiunii Iaşi. Redăm un fragment dintr-o scrisoare adresată comandanţilor de cohorte din judeţele Moldovei de către Marin Benghiuş, în calitate de instructor regional: Cu ocazia sfintelor sărbători, vă rugăm să dovediţi sătenilor existenţa cercetăşiei în satul dvs. prin participarea cercetaşilor la slujbele de la sfânta biserică, îndemnul către faptă bună, ajutând pe cei săraci ca şi aceştia să simtă bucuria sfintelor sărbători. Îndemnaţi cercetaşii să execute cu tot sufletul obiceiurile noastre de sărbători.
Un asemenea îndemn, făcut de un creţeştean printr-un document oficial, care are aceeaşi semnificaţie şi după peste jumătate de secol, nu poate constitui decât un sentiment de mândrie pentru urmaşi.
Pe lângă activităţile cu caracter utilitar, cum a fost construcţia digului de la iazul Creţeşti de Sus, cohortele de cercetaşi organizau şi ample acţiuni culturale. S-a păstrat în original afişul tipărit al unei astfel de manifestări:
1. Cohorta Bogdan Voievod – Bârlad
2. Cohorta Căpitan Grigore Pavlov – Creţeşti, Fălciu
3. Cohorta Maior Polcovnicu – Mânjeşti, Vaslui
4. Cohorta Valea Racovei – Opriştea, Vaslui
vor desfăşura o
MARE DEMONSTRAŢIE
Cultural cercetăşească urmată de bal în saloanele Şcolii din Stănileşti, judeţul Fălciu, duminică 13 august [1933], sub patronajul domnilor Traian Mardare, directorul Prefecturii judeţului Fălciu şi doctorului Hristache Vlasie, medicul circumscripţiei Stănileşti–Fălciu.
Serbarea va începe la ora 4 p.m., cu următorul program: coruri, recitări, dialoage, monoloage, exerciţii cercetăşeşti.
Doamna şi Domnul Popescu“, comedie într-un act de Ranete, jucată de cercetaşii…
Comandanţi organizatori: Mihai Penişoară, Marin Benghiuş, Ştefan Ghica, Iancu Rotaru.
Manifestări similare, de asemenea amploare, au mai avut loc la Şişcani, Creţeşti, Curteni, Mânjeşti şi în alte localităţi.
Cercetaţii huşeni, alături de care au fost întotdeauna şi cei din Creţeşti, au participat la tabere naţionale (jamboreele) de la Mamaia, Dobrina Huşi sau la cele internaţionale din Cehoslovacia, Anglia, Danemarca, Austria – ocazii de a cunoaşte locuri din ţară şi de peste hotare. Certitudinea acestor deplasări o dovedeşte următoarea adresă:
Către Comandantul Cohortei de cercetaşi Căpitan Grigore N. Pavlov, comuna Creţeşti, judeţul Fălciu:
La adresa dvs. cu nr. 142/1936, Avem onoarea a vă înainta certificatul de reducere cu 75% pe C.F.R. pentru 24 cercetaşi, clasa a II-a, seria A.12449/1936, pe distanţa Huşi – Bârlad – Braşov şi retur, rugându-vă să binevoiţi a ne confirma primirea.
Perioada de glorie a cercetăşiei s-a manifestat pe aproximativ întreaga perioadă interbelică. În anul 1939 cohortele de cercetaşi s-au desfiinţat, locul lor fiind luat de unităţile de străjeri, dar, în timpul războiului vor dispărea şi acestea.
 |
Troiţa din lemn de la Dobrina
|
Pădurea de la Dobrina, alături de un peisaj încântător, a îndemnat mereu la organizarea unor activităţi recreative cu elevii. Astfel înainte de cel de al doilea război mondial, la kilometrul 24, cum spun localnicii, a luat fiinţă tabăra de vară pentru străjeri, unde erau desfăşurate activităţi specifice vârstei.
Abia în deceniul opt, Casa pionierilor din Huşi a luat iniţiativa de a organiza, în extremitatea nordică a comunei Creţeşti, la Dobrina, o tabără pentru copii, la activităţile căreia participau elevi din Huşi, din comunele limitrofe şi din ţară. Noua unitate era cotată ca un centru de referinţă care organiza activităţi extraşcolare de recreire şi divertisment. Baza materială era constituită din opt pavilioane şi o cantină cu o capacitate de 200 de locuri, în serii de 12 zile.
Bucuria copiilor şi a părinţilor nu a durat decât trei ani, 1975-1978, după care, din motive rămase obscure, această frumoasă şi utilă modalitate de petrecere a timpului liber a fost abandonată.
Înainte de a arăta câte pierderi a suferit şcoala din Creţeşti de Sus în urma războiului, trebuie să subliniem că, încă de la înfiinţare şi mai ales în perioada interbelică, şcoala a fost slujită de oameni dăruiţi misiunii de a fi apostoli, purtători ai făcliei pentru luminarea minţii a zeci de generaţii. Familiile de învăţători Benghiuş, Chitic, Agapi, Iancu, au constituit în condiţii mai bune sau mai vitrege, nucleul de oameni devotaţi şcolii şi intereselor ei. În munca la catedră nu s-au mulţumit numai cu cunoştinţele căpătate pe băncile şcolii normale. Acumularea an de an a experienţei s-a concretizat prin obţinerea celor mai înalte grade didactice. Recunoscându-li-se pregătirea şi experienţa didactică, Marin Benghiuş şi Ion Dumitraşcu,, fii ai satului, apoi Octavian Agapi şi preotul Anton Popescu, fii adoptivi prin căsătorie cu fiicele preotului N. Pavlov, ani în şir au dus munca de revizori şcolari ai judeţului Fălciu. Reamintim că preotul Anton I. Popescu (1896-1971) a lăsat pentru posteritate în manuscris o lucrare intitulată „Istoria oraşului Huşi“, studiu care a fost integrat în „Istoria Huşilor“, coordonată de profesorul Theodor Codreanu şi la care am făcut trimiteri în dese rânduri.
Când frontul celui de al II-lea război mondial se afla pe linia Huşi – Chişinău, s-a primit ordin de evacuare şi pentru luarea de măsuri în vederea adăpostirii bunurilor şcolii. O parte din inventar a fost încredinţat spre păstrare lui Toma Benghiuş, alta a fost depozitată în localul şcolii sub cheie.
După ce a trecut frontul, noul director Ioan Ionescu a putut recupera numai o parte din bunuri. În retragere nemţii au jefuit şi distrus aproape totul. Într-un proces-verbal încheiat de membrii căminului cultural, semnat şi de inspectorul Ştefan Balaur, se arată că soldaţii germani au forţat uşile, au intrat în şcoală şi au distrus şi risipit totul. Inventarul cantinei a fost luat de Regimentul 32 infanterie, care l-a folosit la popota ofiţerilor şi de unde nu a mai putut fi recuperat. Toma Benghiuş arată că prin luna martie 1944, în localitate a venit o unitate germană care s-a cantonat la şcoală, aglomerând curtea cu maşini şi cai şi căreia nu i s-a putut opune. Averea şcolii – mobilier, material didactic, biblioteca, arhiva şcolii, toate adunate cu grijă într-o viaţă de om, au fost distruse, făcute scrum, iar pe uliţele satului foi din documentele şcolare erau purtate de vânt.
Când vremurile s-au mai liniştit şi tăvălugul războiului era în celălalt capăt de ţară, oamenii şcolii, asemenea lui Sisif, au luat totul de la capăt. În alte condiţii şi cu alte concepţii privind învăţământul şi rolul lui în viaţa unei comunităţi.
Din decembrie 1944 şcoala este condusă de Ion Ionescu, învăţător gradul II, venit de la Sărata Galbenă, judeţul Lăpuşna. Titularul postului, Marin Benghiuş, este trecut în controlul învăţământului primar ca inspector şcolar regional. Pe postul II de învăţător funcţionează Anastasia Ionescu.
În calitate de inspector şcolar regional, Marin Benghiuş se deplasează în dese rânduri la Creţeşti. Constată în septembrie 1945 că la Creţeşti de Sus sunt 4 învăţători şi localul este îngrijit; la Creţeşti de Jos sunt 3 posturi şi localul este în curs de reparare; la Budeşti localul este neterminat, şcoala funcţionează în clădire închiriată; la Satu Nou , 2 posturi, localul în curs de reparare. Are loc adunarea generală a comitetului şcolar – preşedinte Gheorghe Paraschiv, secretar Emil Lovin. Se stabilesc măsurile necesare pentru terminarea reparaţiilor. Marin Benghiuş, ca om al locului, nu vine „cu mâna goală“:
– 268.000 de lei de la Ministerul Educaţiei, prin prefectura judeţului Fălciu;
– 60.000 de la Casa Şcoalelor, pentru mobilier;
– 250.000 de lei urmează să fie ridicaţi de la Inspectoratul şcolar judeţean;
– din „Fondul pentru refacerea Moldovei“, 5 m3 lemn de stejar şi 1,5 m3 lemn de tei pentru refacerea gardului şcolii.
Greutăţilor materiale produse şcolii de trecerea războiului li s-au adăugat altele impuse de noul regim instalat la putere. Dacă până atunci fiecare cadru didactic se bucura de stabilitate pe post, după 1945 a început „rotirea“ lor de la o şcoală la alta, fără a avea ca justificare creşterea calităţii învăţământului, doar pentru a produce derută morală, ştirbindu-le autoritatea în comună. A început „vânătoarea“ cadrelor didactice considerate ostile noului regim, mergându-se până la înlăturarea lor din învăţământ.
Lui Marin Benghiuş, care în cei mai frumoşi ani ai vieţii a slujit cu dăruit şi devotament Şcoala din Creţeşti aproape un sfert de secol, i s-a adus acuza că a fost legionar. Simţind primejdia „stafiei roşii“ ce începuse să-l urmărească, a lăsat în urmă o gospodărie ca o floare şi a luat drumul pribegiei. Mai târziu, când apele au început să se mai limpezească, a trebuit să facă dovada apartenenţei sale politice, adunând documente de la Nicolae Lupu, Gheorghe Iancu şi Primăria Creţeşti.
A urmat o altă dureroasă măsură, „epurarea“ cărţilor vechi din bibliotecile şcolare, conform Ordinului Ministrului Educaţiei Naţionale nr. 4640/1946, prin care se dispunea scoaterea din biblioteci a tuturor cărţilor ce se refereau la Basarabia. După ce bibliotecile fuseseră devastate de război, ce a mai rămas a fost ars în curtea şcolii: dicţionare, reviste, ziare, opere ale clasicilor, cărţi de istorie, orice document cu conţinut care nu convenea regimului. Era arsă adevărata istorie a poporului şi culturii române.
În septembrie 1948 a intrat în vigoare Legea Reformei învăţământului, după un model care nu corespundea spiritului şi tradiţiei şcolii româneşti, fapt ce a constituit un regres: învăţământul s-a despărţit de religie, devenind laic, structura i-a fost modificată radical, fără a se ţine seama de continuitate, au fost introduse programe şi manuale şcolare unice. Punerea în practică a reformei, în bună parte, a avut şi un alt neajuns. Un hâtru, bun de glume, spunea că „s-a pus carul înaintea boilor“ – şi avea dreptate. Parte din cadrele vechi erau îndepărtate, fără a exista altele care să le înlocuiască, de aceea s-a recurs la un artificiu pentru o perioadă. Învăţătorii care aveau o oarecare înclinare pentru anumite obiecte de învăţământ, în general pentru limba română şi matematică, au făcut cursuri „rapide“ de calificare în timpul vacanţelor de vară şi au fost încadraţi ca profesori pentru clasele V-VII. Asemenea situaţii au fost şi la Creţeşti: învăţătoarea Georgeta Stoica (căsătorită Chiratcu) a predat limba română, învăţătorii Panainte Chitic şi Emil Chiratcu, matematica, iar învăţătoarea Anastasia Ionescu limba rusă – înlocuită abia în 1958 de Rodica Vintilă din Huşi, profesoară calificată. Singura profesoară calificată la Şcoala Creţeşti de Sus în anul şcolar 1948/1949 a fost Aurelia Radoveanu, venită şi ea de la Huşi. La celelalte obiecte erau încadraţi ca suplinitori absolvenţi de liceu. Pe măsură ce au apărut absolvenţi ai învăţământului pedagogic de 2 şi apoi de 3 ani, situaţia asigurării şcolii cu cadre calificate s-a îmbunătăţit.
Pe toată Valea Lohanului, de la Crasna până la Huşi, în urma reformei învăţământului din 1948, exista o singură unitate şcolară cu clasele V-VII (ciclul II), şi aceasta era şcoala de la Creţeşti de Sus. Cursurile erau frecventate de elevii din Târzii, Olteneşti şi din satele Leoşti şi Crăsnăşeni ai comunei Tătărăni. Situaţia s-a menţinut până la generalizarea învăţământului de 7 ani.
Încet şi cu greutate, datorită unor personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei româneşti care s-au aflat la cârma destinelor şcolii s-a reuşit ca învăţământul să revină pe făgaşul lui firesc. În anul şcolar 1958/1959, învăţământul de 7 ani a devenit obligatoriu, acest proces de generalizare s-a încheiat în anul şcolar 1961/1962. S-a trecut apoi la învăţământul de 8 ani, generalizat în 1964/1965, manuale şcolare gratuite, transmisibile, programe şcolare adaptate cerinţelor şi concepţiilor promovate de ideologia timpului, învăţământ cu o structură impusă de industrializarea socialistă.
Generalizarea învăţământului de 7 ani şi apoi al celui de 8 ani a constituit un pas înainte în învăţământul românesc, însă şi aici, ca de altfel în toate domeniile de activitate, pentru a arăta românilor şi străinilor superioritatea orânduirii socialiste, s-a recurs la statistici fictive, „umflate“. A fost lansată campania de creştere a indicelui de promovabilitate. Aşa se face că ani în şir şcoala din Creţeşti a avut un indice de promovare între 90 şi 95%. Această „sarcină de plan“ a adus învăţământului unele deservicii dintre cele mai grave: absolvenţi ai 7 sau 8 clase cu un bagaj de cunoştinţe care nu se ridica la nivelul cerut de programa şcolară. Că o parte din aceşti elevi reuşeau la şcolile de nivel superior, justificarea nu este concludentă. Şi acolo exista un plan de şcolarizare care trebuia realizat, şi acolo erau cadre didactice ce „ţineau de-o catedră“ şi aşa lanţul slăbiciunilor continua an de an.
La sfârşitul anului şcolar 1958/1959 situaţia elevilor la şcoala din Creţeşti de Sus se prezenta astfel:
| Indicatori | Total | Clasa | ||||||
| I | II | III | IV | V | VI | VI | ||
| numărul elevilor înscrişi | 198 | 35 | 31 | 27 | 23 | 29 | 24 | 29 |
| rămaşi la sfârşitul anului | 198 | 34 | 30 | 27 | 23 | 29 | 21 | 27 |
| promovaţi | 173 | 31 | 28 | 21 | 21 | 24 | 20 | 22 |
| numărul absolvenţilor | 21 | — | — | — | — | — | — | 21 |
| procentaj de promovare % | 90 | 91 | 100 | 91 | 91 | 82 | 95 | 81 |
| promovare în 1960/1961 % | 95 | 93 | 93 | 96 | 100 | 92 | 91 | 100 |
Când cerinţele de la „centru“ impuneau creşterea procentului de promovare fără a se tine seama de situaţia reală a fiecărei unităţi şcolare (spaţiu de şcolarizare, înzestrarea şcolii cu material didactic, stabilitatea şi calificarea cadrelor, depărtarea copiilor de şcoală, starea materială a părinţilor ş.a.) se face un fel de întrecere în absurd a şcolilor de a avea un procent de promovare cât mai mare. Deoarece tendinţa aceasta a avut o lungă perioadă de manifestare, nu numai în domeniul învăţământului, cineva de la „centru“ sesizând situaţia făcea următoarea atenţionare: …acolo unde este vorba de cifre să se lucreze cu atenţie, pentru a nu depăşi numărul populaţiei existente. Realitatea de atunci ne apare astăzi o ironie.
Şi la Creţeşti de Sus, aşa cum se constată în toate satele comunei, numărul copiilor de vârstă şcolară scade an de an. Pentru comparaţie notăm situaţia la clasele I-IV:
| Clasa | Anul | ||
| 1940 | 1959 | 2001 | |
| I | 39 | 35 | 8 |
| II | 40 | 31 | 8 |
| III | 33 | 27 | 10 |
| IV | 28 | 23 | 16 |
| Total | 140 | 116 | 42 |
În anii următori această situaţie se va reflecta şi la clasele V-VIII, deşi acestea sunt formate din elevi proveniţi de la toate şcolile din comună.
Datorită poziţiei sale geografice, la numai 12 km de centrul urban Huşi, cu două căi de comunicaţii, cu mijloace de transport ca în suburbiile marilor oraşe, şcoala de la Creţeşti s-a bucurat întotdeauna de încadrare cu personal calificat. Sub acest aspect învăţământul a avut de câştigat, cu toate consecinţele reversului: apariţia navetiştilor cu orar şcolar în funcţie de mijloacele de transport, în dese cazuri şcoala de la Creţeşti a constituit o „trambulină“ pentru ocuparea de catedre în oraşul Huşi. Cu toate aceste inconveniente şcoala a avut mereu un nucleu de cadre de bază, statornice o perioadă îndelungată, ceea ce a dat continuitate procesului instructiv-educativ. Familiile Ecaterina şi Panainte Chitic, Anastasia şi Ioan Ionescu, Georgeta şi Emil Chiratcu, Elena şi Vasile Dascălu, Demetra şi Ioan Croitoru, Veronica şi Eugeniu Vartolomei, Maria şi Cornel Cornea. Gheorghe Iancu, Jenică Ghibănescu, Constantin Păsăreanu, Neculai Spiridon, Maria Irimia acestea şi încă altele au constituit rădăcinile tradiţiilor bune ale şcolii din Creţeşti de Sus.
În peste o jumătate de secol, după cel de al II-lea război mondial şi alţi apostoli, dăruiţi chemării de învăţător sau profesor, au ţinut permanent vie în inimile copiilor satului dragostea de carte, de învăţătură, pregătindu-i zi de zi cu migală şi căldură pentru a fi buni cetăţeni ai timpului ce va veni. Fiecare, cu propriul său efort şi al colectivului din care a făcut parte, a putut să acumuleze cunoştinţe teoretice şi practice, s-a desăvârşit în activitate, ridicându-se pe treptele măiestriei didactice.
Şcolile din Creţeşti au avut întotdeauna o bună încadrare cu personal didactic. Spre exemplu, în anul şcolar 1962/1963, la clasele I-VII, funcţionau predau 20 de învăţători şi profesori, din care: 17 titulari pe post; 2 absolvenţi ai şcolii pedagogice; 9 absolvenţi ai şcolii normale; 6 profesori cu studii superioare; doi profesori în curs de calificare; 2 suplinitori. Vechimea medie în învăţământ fiind de 19 ani, deci o experienţă didactică apreciabilă.
Au venit la Creţeşti tineri absolvenţi ai facultăţilor, stăpânind puţine cunoştinţe din tainele meseriei şi după ani, când dintr-un motiv sau altul au părăsit şcoala din Creţeşti aveau gradele didactice „în buzunar“. Mihai Balan a devenit unul dintre profesorii de matematică de la Liceul „Cuza Vodă“ din Huşi, Tereza Molinaru (căsătorită Igescu) profesoară de matematică la Liceul agro-industrial „Dimitrie Cantemir“, Gheorghe Bodescu şi Ion Mustaţă, inspectori şcolari, Margareta Iancu (căsătorită Ciobanu), Angela Iosub, Gheorghiţa Drăghici, Emanoil Ursu, Ioan Manoliu, Jenică Ghibănescu, Constantin Păsăreanu, Margareta Petrişor, Maria Anton (căsătorită Hortolomei), Natalia Paiu, Lucian Leon şi alţii au lăsat clipe de tinereţe, de entuziasm, de exuberanţă şi o imensă cantitate de lumină în minţile şi inimile vlăstarelor satului.
În anul şcolar 2001/2002 şcoala a avut următoarea încadrare:
– Maria Cornea –director;
– clasele V-VIII: Crăiţa Nacu, Marius Cornea, Ecaterina Dascălu, Nicolae Spiridon, Gheorghiţa Dorneanu, Vicu Merlan, Magda Cristea, Doru Carp;
– clasele I-VI: Elvis Moraru, Dana Cozma, Otilia Ciofu;
– educatoare: Viorica Miron.
În anii anteriori au funcţionat la grădiniţă: Daniela Idriceanu, Elisabeta Păsăreanu, Nina Gherasim. Toate cadrele didactice au calificarea necesară şi o vechime medie în învăţământ de 14 ani, ceea ce presupune o experienţă didactică acumulată.
Directorul de şcoală a fost mereu elementul de cuagulare a efortului colectiv, instructiv-educativ şi social-cultural. La Creţeşti de Sus acesta a fost şi coordonatorul celorlalte şcoli din comună. Ei nu au fost prea mulţi: Marin Benghiuş şi Panainte Chitic au îndeplinit, prin rotaţie, această muncă înainte de război. Au urmat Ioan Ionescu, Gheorghe Iancu, Veronica şi Eugeniu Vartolomei şi Maria Cornea. Cu excepţia lui Mircea Lăscuş toţi au fost oameni ai locului, fii ai satului, gospodari ai comunei, care nu au avut niciodată strecurat în suflet gândul plecării şi nu au lăsat treburile şcolii să meargă de la sine. S-au identificat cu interesele instituţiei fără reţinere şi îndoială, constituind pentru colectivul didactic, pentru oamenii satului şi organele administrative exemple în beneficiul general.
Apropierea şcoli de căile de comunicaţii a mai avut, pe lângă multe altele, un beneficiu: era des „călcată“ de inspectorii şcolari. Pe vreme de zloată, ce inspector şcolar, devenit orăşean subţire, se încumeta să inspecteze o şcoală dintru-n sat îndepărtat şi cu drumurile desfundate? În schimb prefera şcolile de la Creţeşti: tren „la scară“ şosea pietruită unde se putea merge şi cu pantofi galbeni. Şi aşa, cu această „sabie a lui Damocles“ deasupra capului, treburile şcolii mergeau spre bine.
Au vizitat dar au şi controlat şi îndrumat cu rigoare şi competenţă profesională şcolile din comuna Creţeşti foarte mulţi inspectori: C. Lascăr, G. Chelaru, Octavian Agapi, Ion Cruceanu, N. Sârbulescu, apoi după 1945 – C. Bucureşteanu, Ştefan Bujoreanu, C. Hogaş, Mihalache Mocanu, Constantin Clisu, Constantin Căruţaşu, Constantin Velichi, Gheorghe Bodescu, Ştefan Ţipordei, Mihai Ciobanu, Eugen Filip, Georgică Ţoncu ş.a.
Pe la şcolile din Creţeşti au trecut şi câţiva miniştri. La 11 martie 1934, dr. Constantin Angelescu, ministru al Instrucţiunii publice împreună cu I.P.S.S. mitropolitul Grue, P.S.S. Nifon Criveanu, episcopul Huşilor şi autorităţile locale se află în gara Creţeşti, înconjuraţi de o mulţime de localnici. Evenimentul ne este amintit doar de o fotografie. Considerăm că aceste înalte personalităţi nu s-au oprit la Creţeşti numai pentru a se fotografia – au vizitat cu siguranţă şcoala şi biserica.
 |
Ministrul Constantin Angelescu în Gara Creţeşti
|
Paul Niculescu-Mizil, în calitate de ministru al învăţământului, însoţit de inspectorul şcolar Mihai Ciobanu, bun cunoscător al treburilor şcolare, a vizitat Şcoala Creţeşti. Totul pregătit de sărbătoare: localul „pus la punct“, cadre didactice în costum de gală, elevi cu buchete de flori, aliniaţi pe scările de la intrarea în şcoală, emoţie generală, au o şansă unică de a vedea un ministru. Acesta, la întâmplare, întreabă un elev: Cum se numeşte pârâul din satul vostru? Nedumerit copilul, poate nici nu a înţeles întrebarea, întârzie cu răspunsul. Ministrul îl salvează, adresându-se celor de lângă el: …înainte de a cunoaşte locurile din America, e bine să cunoaştem locurile noastre! Elevii au intrat în clase.
Sumar a trecut în revistă localul nou construit, a pus întrebări şi a dat îndrumări obişnuite, a semnat în cartea de onoare a şcolii şi s-a îndreptat spre maşină. Întreabă: Ce este în clădirea de peste drum? Răspunsul vine prompt: Un alt corp, cel vechi. Ministrul doreşte să îl viziteze. Aici, într-o sală de clasă, profesorul de ştiinţe naturale, Jenică Ghibănescu începuse lecţia. Uşa s-a deschis brusc, a intrat ministerul şi o parte din suită. A făcut semn elevilor să se aşeze şi a cerut să fie continuată lecţia. Aşezat în ultima bancă a urmărit cu atenţie 4-5 minute dialogul dintre profesor şi elevi. La plecare, cu un zâmbet protocolar, ministrul strânge mâna profesorului, adăugând: …mi-au plăcut răspunsurile elevilor, tovarăşe profesor! E un semn bun!
Aneta Spornic, femeie înaltă, cu un aer superior, de ministru, însoţită de inspectorul general Constantin Clisu, vizitează în trecere, şcoala din Creţeşti. Ministrul, ca orice femeie, dorea să vadă toate „ungherele“ şcolii. Inspectorul general, alarmat, şopteşte unui organizator de ceremonie: Faceţi zid în calea ei şi schimbaţii direcţia. Cu cei de faţă a avut loc un scurt dialog, printre care: …copii învaţă? Timid, cu jumătate de gură, cineva răspunde: …nu prea învaţă, ştiţi…, la care replica vine prompt şi cu autoritate: Ce vreţi, să vină ministrul să vă înveţe copii? S-a lăsat linişte, capetele s-au aplecat în zgomotul produs de pantofii femeii ministru apăsaţi pe aleea de beton ce ducea către maşină.
Generalizarea învăţământului de 8 ani a dus la creşterea numărului de elevi şi, în consecinţă, la criza spaţiului de şcolarizare. „Salvarea“ a venit tot de la învăţătorul Marin Benghiuş. Acesta a cedat şcolii locuinţa sa în care au fost amenajate patru săli de clasă.
Începând cu anul şcolar 1962/1963 la şcoala din Creţeşti de Jos, sub denumirea de „Şcoala Creţeşti II“ funcţionau clasele V-VIII, cu elevi din localitate şi din Budeşti. Această modalitate de organizare a rezolvat în mod satisfăcător problema sălilor de clasă.
„Fericirea“ nu a durat mult. În februarie 1967, un eveniment trist s-a abătut asupra şcolii şi a comunei: în miez de noapte casa învăţătorului Benghiuş a ars în totalitate. S-au pierdut mobilierul şi majoritatea obiectelor de inventar, printre care şi laboratorul de fizică-chimie. Arhiva şcolii a fost salvată, ea găsindu-se în localul vechi. Concluzia comisiei de anchetă constituită pentru a elucida cauzele izbucnirii incendiului a înlăturat orice urmă de suspiciune: incendiul s-a datorat unui viciu ascuns de construcţie la sobă şi la coşul de fum. Clădirea distrusă de sinistru nu a mai putut fi refăcută, resturile au fost demolate.
 |
Ministrul Învăţământului, Paul Niculescu-Mizil, în vizită la Şcoala din Creţeşti, însoţit de directoarea Veronica Vartolomei, 15 februarie 1974
|
Se impunea construcţia unui nou local de şcoală. Aceasta s-a realizat între anii 1970-1972, tot pe terenul familiei Benghiuş, având cinci săli de clasă, cancelarie, laborator, cameră pentru material didactic. Construcţia a fost făcută prin contribuţia voluntară a locuitorilor la care s-au adăugat unele fonduri bugetare.
Pentru ridicarea către soare a acestui nou edificiu, cu toate greutăţile inerente unei astfel de întreprinderi, au pus suflet şi grijă gospodărească primarul comunei, Vasile Paraschiv, alături de familia Veronica şi Eugeniu Vartolomei, aceştia fiind alternativ directori ai şcolii. Noul local a intrat în folosinţă în anul 1972, când printr-o amplă manifestare la care au participat fii satului, s-au sărbătorit 110 ani de la înfiinţarea primei şcoli primare în comună.
Clădirea şcolii vechi din Creţeşti de Sus, „corpul B“ cum obişnuiau unii să-i spună, construcţie din 1909, cu o sală de clasă şi o cancelarie, la care între timp au mai fost adăugate trei săli de clasă, după 93 de ani de folosire, a „obosit“. Au trecut peste ea urgiile a două războaie mondiale şi nenumărate cutremure.
Familia Cornea – Maria, director al şcolii şi Cornel, primarul comunei – încă din 1999, prin demersuri la forurile competente au argumentat necesitatea construirii unui nou local de şcoală. Munca nu a fost zadarnică: în februarie 2002 imobilul vechi a fost demolat şi, pe acelaşi amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, într-un timp record de numai 6 luni, s-a ridicat un nou edificiu destinat şcolii: 3 săli declasă, laborator, cancelarie, birou pentru conducerea şcolii, sală pentru materialul didactic – toate dotate cu mobilierul necesar. Clădirea are instalaţie proprie de alimentare cu apă. Proiectul a fost făcut de Mihul S.A din Iaşi, constructor Recon S.A. din Huşi, diriginte de şantier, inginer Pascal Ovidiu
Eforturile familiei Cornea şi ale viceprimarului M. Tomozei care au coordonat cu stăruinţă şi spirit gospodăresc întreg ansamblul de munci cerut de noua construcţie, s-au dovedit a fi de real folos: un nou lăcaş pentru luminarea minţii copiilor satului s-a ridicat şi va dăinui peste vreme. (Vezi coperta 1).
 |
Şcoala Creţeşti de Sus,
local în construcţie cu fonduri de la Banca Mondială |
Aşa cum am amintit mai înainte, şcoala din Creţeşti de Jos a funcţionat într-un local format dintr-o sală de clasă şi dintr-o cancelarie, construcţie care astăzi nu mai există. Actuala clădire construită în 1925 cu două săli de clasă şi locuinţă pentru director, a suferit o reparaţie capitală în 1972 când s-a renunţat la locuinţa pentru director, amenajându-se două săli de clasă.
În decursul timpului, şcoala din Creţeşti de Jos a funcţionat cu clasele I-IV. Şi aici, ca şi la celelalte şcoli din comună, a fost întotdeauna un nucleu de cadre didactice care a asigurat continuitatea procesului de învăţământ, precum învăţătorii familişti: Maria şi Constantin Andreescu (devenit inspector şcolar), Eufrosina şi Nicolae Mavru, Anastasia şi Ioan Ionescu, Elena şi Ioan Tonegaru. În afară de aceste familii care alternativ (cu precădere bărbaţii), s-au aflat la conducerea şcolii, au mai predat: Constantin Păsăreanu, Traian Gh. Anton, Nicolae I. Ciorbă, profesori şi Elisabeta Gh. Orzan, Valentina Banu, Constantin Stejar, Maria Irimia, învăţători ş.a.
Anul şcolar 1968/1969 găseşte şcoala din Creţeşti de Jos (Creţeşti II) într-o formulă completă la clasele V-VIII: clasa a V-a 33 elevi; a VI-a 36; a VII-a 31 şi a VIII-a cu 24 de elevi.
Treptat numărul elevilor scade, din anul 1979 şcoala funcţionează numai cu clasele I-IV. De la o şcoală care în anul 1970 avea un număr complet de clase, fiecare clasă fiind bine reprezentată numeric, s-a ajuns în anul 2000 la o situaţie destul de critică – 2 posturi de învăţători cu 21 de elevi: Carmen Avram, director, învăţătoare titulară la clasa a II-a (6 elevi) şi clasa a IV-a (7 elevi), alături de Alina Cozma, învăţătoare definitivă, titulară la clasa I (4 elevi) şi clasa a II-a (4 elevi). În acelaşi local este şi o grădiniţă cu 20 de copii, educatoare fiind Maria Oprea.
În documentele oficiale Satu Nou apare ca localitate în anul 1904. Numărul locuitorilor era mic. Existau, probabil, puţini copii de vârstă şcolară şi nu se „justifica“ înfiinţarea unei unităţi şcolare, aceştia fiind îndrumaţi către şcoala din Creţeşti de Sus. Dar cum „apetitul“ pentru carte la acea dată nu era intrat în obişnuinţa sătenilor, adesea şcoala era „legată de gard“. Importante erau muncile de pe lângă gospodărie, dar şi distanţa până la Creţeşti de Sus, mai ales pe timp nefavorabil, era pentru micii şcolari o greutate ce nu putea fi învinsă. Acum se constituia „plutonul“ primilor analfabeţi de vârstă şcolară din sat.
 |
Localul Școlii din Creţeşti de Jos
după executarea reparaţiilor capitale |
Şcoala din Satu Nou se înfiinţează în anul 191917, primul învăţător a fost Constantin Timofte. La sfârşitul anului şcolar 1919/1920 se înregistrează următoarea situaţie: clasa a V-a, 2 elevi înscrişi, 1 promovat; clasa a II-a, 3 elevi înscrişi, 3 promovaţi; clasa I, 30 de elevi înscrişi şi 10 promovaţi. Din aceste date reiese că înaintea acelui an au frecventat şcoala din Creţeşti doar 5 copii: 2 în clasa a IV şi 3 în clasa I care, după toate probabilităţile, aveau rude la Creţeşti sau părinţilor „le dădea mâna“ să-şi ţină copii la o gazdă. În sat exista un număr suficient de copii de vârstă şcolară, dovadă că în clasa I au fost înscrişi 30 dintre ei, din care însă nu au promovat decât 10. Situaţia şcolară din anul următor este asemănătoare:
– clasa a V-a: un elev înscris, transferat la Creţeşti de Sus;
– clasa a III-a: 4 înscrişi, 4 promovaţi;
– clasa a II-a: 16 înscrişi, 10 promovaţi;
– clasa I: 23 înscrişi, 13 promovaţi.
Motivul principal al slabei frecvenţe nu l-a constituit sărăcia, ci mai sigur, lipsa de înţelegere a locuitorilor privind utilitatea pregătiri şcolare. Părinţii acestor copii nu erau „săraci lipiţi pământului“, ei sau părinţii lor fuseseră împroprietăriţi când s-au stabilit în Satu Nou. Mai aveau pământ de cultură şi în satele de unde au venit.
Despre învăţătorul Constantin Timofte nu se cunoaşte astăzi nimic. A predat în Satu Nou doar 3 ani. Din cercetările arhivei18 am constata că avea o pregătire corespunzătoare: documente şcolare ordonate, corect întocmite şi o situaţie interesantă pentru acea vreme: face observaţii psiho-pedagogice pertinente privind evoluţia copiilor sub toate cerinţele ştiinţei pedagogice.
Pentru un an de zile, 1922/1923, învăţător la Satu Nou a fost Iorgu (Gheorghe) Melinte, normalist, de loc din satul Curteni, făcând parte dintr-o numeroasă familie de intelectuali: tatăl, Ion Melinte, învăţător; fraţii – Petrache şi Dumitru, învăţători; Vasile şi Alexandru, jurişti mai târziu. Iorgu a fost unul din întemeietorii Muzeului „Dimitrie Cantemir“ din Huşi.
Cel care avea să fie „stâlpul“ şcolii din Satu Nou peste un sfert de secol, a fost învăţătorul Emanoil Lovin, născut tot la Curteni, sat în care şcoala exista încă din 1884.
Era necesar un local pentru şcoală. Inginerul hotarnic când a întocmit planul satului a fixat, în mijlocul localităţii, o suprafaţă echivalentă cu două locuri de casă, circa 36 de ari, rezervată pentru şcoală, la care a mai adăugat 0,4 ha, lot şcolar pentru practica elevilor. Construcţia a fost concepută după puterea economică a satului şi după nevoile acestuia: o sală de clasă, o încăpere pentru cancelarie şi material didactic despărţite de un culuar care ducea către locuinţa învăţătorului. Aceasta era o prelungire a încăperilor din faţă, de fapt un chiler format din trei încăperi modeste ca suprafaţă şi înălţime. În anii 1938-1939, în partea de est a clădirii, lipită de aceasta, s-a construit o cameră anexă care, iniţial a fost folosită ca atelier şcolar, apoi cantină şcolară. Întreaga construcţie era din vălătuci, cu furci, acoperită cu ţiglă, avea prispe înalte căptuşite cu scândură. În această formă clădirea a rezistat peste 60 de ani. Cu toată stăruinţa şi grija directorilor de şcoală, care au reparat localul de câte ori se impunea, acesta „obosise“: printre ţiglele crăpate intra zăpada şi se scurgea apa de ploaie, grinzile şi duşumelele au putrezit şi începuseră să cedeze.
 |
Şcoala din Satu Nou – localul reconstruit
|
În anul 1987 se aprobă construcţia unui nou local cu fonduri de la primăria comunei. Banii s-au terminat repede şi nu s-a reuşit decât ridicarea unui perete în partea de nord a imobilului. Deoarece construcţia veche nu fusese demolată, şcoala a mai funcţionat în condiţii vitrege încă trei ani. Prin unirea eforturilor financiare ale Centrului şcolar bugetar Huşi şi Primăriei Creţeşti, în anul 1996 a fost dat în folosinţă noua clădire: trei săli de clasă spaţioase şi luminoase cu o suprafaţă utilă de 98,5 m2, o cancelarie de 15 m2 şi două holuri de intrare. Exteriorul şcolii este înconjurat de o terasă, iar în curte este o alee de acces în clădire şi un grup sanitar din cărămidă. Diriginţi de şantier, sufletul aceste noi construcţii a fost familia de învăţători Maria şi Ion Cozma, care nu au precupeţit nici un moment din liniştea lor până când nu au văzut că munca lor a fost încununată de reuşită, că au dat satului, spre luminarea fiilor lui, un nou şi impunător local de şcoală.
După puţini ani de la înfiinţarea şcolii din Satu Nou, numărul copiilor de vârstă şcolară a crescut şi s-a creat posibilitatea apariţiei unui al doilea post de învăţător. Acesta a fost ocupat de Maria Lovin, soţia directorului, ce până atunci predase la Creţeşti de Sus, detaşată de la Lipovăţ–Vaslui, unde era titulară. În acest tandem, soţ-soţie, familia Lovin, în cei 25 de ani cât au stat în acelaşi loc, s-a identificat cu satul. Până când foştii lor elevi au urmat şcoli superioare, ei au fost singurii intelectuali din sat. Pentru majoritara sătenilor aproape că îşi pierduseră numele – erau „Domnu’ şi Doamna“. Elevii, şi au fost mulţi la număr, rosteau cu teamă aceste nume mai ales când temele nu erau făcute sau erau autorii unei boroboaţe, scrise pe lista elevului de serviciu pe care Domnu’ sau Doamna o găseau întotdeauna pe catedră. Cu „Sfântul Nicolae“, ce se găsea mereu la locul lui, sau fără el, cu o mângâiere pe creştet alături de cuvântul cald, părintesc, copii au crescut, au prins gustul de carte, fiecare după puterile lui, Toţi au rămas cu nostalgia unui trecut plin de frumuseţe sub privirile dătătoare de încredere ale celor doi dascăli.
În anul şcolar 1929/1930 situaţie elevilor era următoarea:
– clasa I, 12 elevi înscrişi, 7 promovaţi;
– clasa a II-a, 9 elevi înscrişi, 6 promovaţi;
– clasa a III-a, 10 elevi înscrişi, 10 promovaţi;
– clasa a IV-a, 2 elevi înscrişi, 2 promovaţi.
În acelaşi an, 1930, ştiinţa de carte a locuitorilor satului se prezenta astfel:19
| Total populaţie | Sex | Peste 7 ani | Ştiutori de carte după gradul de instruire | ||||||
| cifre absolute | % | extraşcolară | primară | secundară | profesională | universitară | |||
| 284 | M | 108 | 75 | 52,4 | — | 73 | 1 | 1 | — |
| F | 108 | 42 | — | 41 | 1 | — | — | ||
| 284 | 206 | 117 | 52,4 | — | 114 | 2 | 1 | — | |
| Neştiutori de carte pe grupe de vârstă | ||||||
| 7-12 ani | 13-19 ani | 20-64 ani | 65 şi peste | |||
| Sex | M | 33 | 1 | — | 25 | 7 |
| F | 66 | 1 | 7 | 56 | 2 | |
| Total | 99 | 2 | 7 | 81 | 9 | |
Faţă de Creţeşti de Jos cu un procentaj al ştiinţei de carte de 44,3%, iar al celor din Creţeşti de Sus de 47,4%, cel din Satu Nou este oarecum mai bun, 54,4%. Cauzele numărului mare de analfabeţi sunt aceleaşi pentru toate satele comunei.
Deşi o unitate şcolară mică, la şcoala din Satu Nou existau elevi care frecventau cursurile ciclului primar superior.20 În anul şcolar 1944/1945, în condiţiile când „trecerea“ războiului“ era încă vie, în clasa a V-a erau înscrişi 8 elevi, în clasa a VI-a 9 elevi iar în clasa a VII-a 3 elevi. Examenele pentru absolvirea clasei a VII-a aveau loc întotdeauna la şcoala din Creţeşti de Sus. De fiecare dată comisia de examinare a evidenţiat temeinica pregătire practică elevilor din Satu Nou conduşi de învăţătorul Emanoil Lovin, subliniindu-se calitatea de bun gospodar a acestuia. Şi astăzi locuitori ai satului îşi amintesc despre activităţile practice desfăşurate în grădina şcolii: fiecare parcelă de usturoi, ceapă, mărar sau morcov era bine întreţinută, individualizată cu un indicator ce cuprindea numele plantei, al clasei şi al elevului responsabil. Se realiza astfel o emulaţie între clase, în mod normal, firesc, fără nici un fel de constrângere, fiecare clasă dorind să fie cea mai bună. Copii de atunci – bătrânii de astăzi, încă mai spun: „ …aşa am învăţat de la Domnu’.“
Anii au trecut, numărul copiilor a scăzut. Familia Lovin s-a mutat la Şcoala din Creţeşti de Sus. Pe unicul post existent a funcţionat din 1950 şi până în 1959, învăţătorul Mihai Enăchescu. Apoi, între anii 1960-1968 urmează învăţătoarea Efstate Artemiza, absolventă a şcolii normale de învăţători din anul 1934, definitivă. De la această şcoală se pensionează, predând treburile şcolii, învăţătorului Vasile Dascălu.
Maria şi Ion Cozma, asemenea celeilalte familii de început de care a slujit şcoala, sunt apostolii care au avut grijă de bunul mers al şcolii aproape un sfert de veac, cu mici întreruperi, de la un an la altul când, datorită numărului mic de elevi, activitatea se restrângea şi unul din ei, bărbatul, trebuia să ia drumul navetistului la Şcoala din Crăsnăşeni şi apoi la cea din Budeşti. Cu toate aceste „mişcări“ gândul şi grija lor a fost totdeauna la şcoala din Satu Nou, unde s-au stabilit definitiv şi şi-au construit o casă.
 |
Şcoala de la Satu Nou, comisia metodică a învăţătorilor
|
S-au aplecat cu dragoste de părinte şi grijă de dascăl asupra copiilor, în diferite perioade de timp, învăţătoarele: Lucia Munteanu, Mina Folescu, Margareta Marcote şi Maria Paraschiv.
Şcoala are şi în prezent, tot cu un singur post de învăţător pe care, din 1998 îl ocupă făcându-şi datoria cu dăruire şi conştiinciozitate învăţătoarea Cristina Mocanu, absolventă a Liceului pedagogic „Alexandru Vlahuţă“ din Bârlad, definitivă din anul 2000.
Examinând dinamica numărului de copii născuţi în Satu Nou între anii 1928-1946, pe baza recensământului din 8 mai 1949, constatăm situaţii demne de luat în seamă:
| Anul | 1928 | 1929 | 1930 | 1931 | 1932 | 1933 | 1934 | 1935 | 1936 | |
| M | 71 | 3 | 4 | 1 | 2 | 3 | 8 | 2 | 6 | 8 |
| F | 63 | 5 | 2 | 6 | 6 | 5 | 3 | 4 | 2 | — |
| Total | 134 | 8 | 6 | 6 | 8 | 8 | 11 | 6 | 8 | 8 |
| Anul | 1937 | 1938 | 1939 | 1940 | 1941 | 1942 | 1943 | 1944 | 1945 | 1946 |
| M | 8 | 4 | 1 | 5 | 4 | 2 | 1 | 4 | 3 | 2 |
| F | 8 | 4 | 2 | 4 | 1 | 2 | 4 | 3 | 1 | 2 |
| Total | 16 | 8 | 3 | 9 | 5 | 4 | 5 | 7 | 4 | 4 |
Din totalul celor recenzaţi numai 8 copii, de vârste diferite, continuă cursurile şcolare în alte localităţi:
Băieţi:
1. Lovin E. Emil (Melu), (n. 1929), urmează clasa a XI-a la Liceul teoretic „Cuza Vodă“ din Huşi;
2. Baciu C. D. Neculai, (n. 1932), urmează clasa a VII-a elementară la Liceul teoretic „Gh. Lazăr“ din Bucureşti;
3. Folescu N. Vasile, (n. 1933), urmează cursurile anului I la Şcoala pedagogică din Bârlad;
4. Ciolpan V. Mihai, (n. 1934), urmează clasa a VI-a la Şcoala elementară din Creţeşti de Sus;
5. Paraschiv Gh. Valentin, (n. 1935), urmează clasa a VII-a la Şcoala elementară din Huşi;
6. Sandu (Hobincu) Vasile, (n. 1935), urmează clasa a VI-a la Şcoala elementară Creţeşti.
Fete:
1. Anton Maria (căsătorită Hortolomei), (n. 1932), urmează cursurile Liceului industrial Huşi;
2. Paraschiv Gh. Georgeta (căsătorită Rusu), (n. 1940), urmează clasa a II-a la Şcoala nr. 1 din Huşi.
Din datele acestui recensământ, rezultă:
– 46 elevi urmează clasele I-IV, (28 băieţi, 18 fete);
– 7 elevi urmează clasele V-VII, (7 băieţi, 1 fată);
– 1 elev urmează liceul;
– 1 elev urmează şcoala pedagogică;
– 1 elev urmează şcoala tehnică profesională.
– 32 absolvenţi ai patru clase elementare şi care nu urmează alte şcoli (15 băieţi, 17 fete);
– 17 absolvenţi ai şapte clase elementare (6 băieţi, 11 fete);
– nici un absolvent al şcolii medii.
Situaţia profesională a tinerilor între 14-21 de ani, (total 61 – 29 băieţi, 32 fete):
– 46 în agricultură (20 băieţi, 26 fete);
– 3 în ateliere meşteşugăreşti (un băiat, 2 fete);
– 4 în alte sectoare (2 băieţi, 2 fete);
– 8 în diferite alte situaţii.
Fără a face o analiză exhaustivă a acestei statistici, unele observaţii generale se degajă: după 45 de ani de la constituirea prin lege (1904) a localităţii Satu Nou, nu exista nici un absolvent de şcoală secundară sau superioară. Singurii intelectuali ai satului erau învăţătorii.
Principala preocupare a sătenilor, care o bună parte din ei aveau posibilităţi economice, nu era şcoala ci „setea“ de a mai cumpăra ceva pământ cu banii luaţi din cultura tutunului şi, pentru moment, erau bucuroşi că au în gospodărie o mână de lucru în plus. La aceasta se adăuga şi sentimentul că „îi ajunge câte clase are“.
Din statistică rezultă că nici la alte meserii nu era prea mare înghesuială. Majoritatea copiilor erau absolvenţi a patru clase primare şi orientaţi, cu sau fără voia lor, către agricultură.
Dacă privim retrospectiv asupra numărului de elevi care au fost recenzaţi şi au frecventat cursurile şcolare, vom observa că rari au fost anii când numărul elevilor a permis constituirea a două posturi de învăţători. În anul şcolar 1948/1949, când migraţia populaţiei nu constituia încă un fenomen social generalizat, situaţia se prezenta acceptabil:
| Clasa | Înscrişi | Promovaţi | Repetenţi | ||||
| Total | B | F | Total | B | F | ||
| I | 12 | 7 | 5 | 9 | 6 | 3 | 3 |
| II | 10 | 7 | 3 | 7 | 7 | 3 | — |
| III | 6 | 3 | 3 | 3 | 3 | 3 | — |
| IV | 17 | 11 | 6 | 11 | 11 | 6 | 3 |
În anul şcolar 1973/1974 în urma măsurilor impuse prin lege pentru creşterea populaţiei, statistica şcolară era mulţumitoare:
| Clasa | Înscrişi | Promovaţi | ||||
| Total | B | F | Total | B | F | |
| I | 14 | 8 | 6 | 12 | 7 | 5 |
| II | 8 | 4 | 4 | 8 | 7 | 4 |
| III | 13 | 6 | 7 | 13 | 6 | 7 |
| IV | 10 | 6 | 4 | 10 | 6 | 4 |
| Total | 45 | 24 | 21 | 43 | 23 | 20 |
Datorită migraţiei populaţie, în anul şcolar 1992/1993 şcoala avea doar 9 elevi, abia în anul 2000, (când planificarea familială se face după alte criterii decât în trecut), numărul lor s-a ridicat la 14.
În anul 1973 se inaugurează la Satu Nou, într-un local închiriat grădiniţa de copii, care la început avea o singură grupă. Prim educatoare a fost constanţa Ciolpan, urmată de Aurica Arhire (căsătorită Astancăi), localnică, calificată. Numărul de copii fiind an de an tot mai mic, în 1987 grădiniţa avea înscrişi 32 de copii din două sate, Creţeşti de Jos şi Satu Nou, cu funcţionare alternativă, câte trei zile pe săptămână în fiecare sat, educatoare gradul II, fiind Viorica Miron.
Noul local al şcolii are spaţiu suficient pentru cei 20 de copii care frecventează grădiniţa, educaţi de Maria Paraschiv, absolventă din 1975 a Liceului „Alexandru Vlahuţă“ din Bârlad, titulară pe post, definitivă din anul 1980.
Diriguitorii învăţământului care au vizitat această şcoală au scos în evidenţă rezultate bune ale muncii didactice, profesionalismul şi dăruirea învăţătorilor, grija permanentă a acestora pentru a instrui şi educa copii în direcţia formării deprinderilor de muncă şi comportament cât mai apropiat de idealul pedagogic. Dascălii au avut mereu în faţă, ca far călăuzitor, îndemnurile părintelui şcolii româneşti, Spiru Haret:
Cea dintâi datorie a şcoalei, care trece înainte oricărei alteia,, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de aşi iubi ţara fără rezervă şi de a avea încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijorarea celor însărcinaţi cu educarea tinerimii, acolo trebuie să pătrundă.
Toţi care au avut în grijă şcoala în decursul anilor nu s-au limitat în munca lor numai la aspectul strict didactic, s-au găsit întotdeauna în centrul vieţii comunităţii, participând cu sfatul, cu exemplul şi munca la principalele momente ale cotidianului.
Intrase în tradiţia tineretului din sat, alături de cei plecaţi să urmeze şcoala în alte localităţi, ca în fiecare vară, de Sfânta Maria, ziua de nume a învăţătoarei lor sau cu alte ocazii, să se organizeze serbări cu o largă participare a locuitorilor. Chiar dacă unele activităţi erau impuse „de sus“, întotdeauna dascălii au ştiut să despartă binele de rău şi să meargă pe calea dictată de propria conştiinţă şi să ţină seama de locul pe care îl ocupau ei în sufletul oamenilor cărora, la cei mai mulţi dintre, ei le-au fost îndrumători şi sfătuitori.
Dacă despre moşia Budeşti documentele ne duc până dincolo de anul 1500, despre şcoala şi învăţătura de carte nu aflăm nimic. Pentru proprietarii de pământ asemenea preocupări nu au existat. Putem doar presupune că, poate, Dumitru Castroian, stăpânul moşiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care a construit biserici şi spitale, a avut şi preocupări pentru şcoală, mai ales că la Budeşti avea conac.
Abia în 190521 ia fiinţă o şcoală primară în satul Budeşti, ca urmare a acţiunilor întreprinse de Spiru Haret împotriva anafalbetismului. Construcţia primului local de şcoală, formată dintr-o sală de clasă şi cancelarie, a început în mai 1908 şi a fost terminată în iulie 1909, fiind evaluată la suma de 6.636 de lei. Amplasarea nu a fost bine aleasă: cu pânză freatică la suprafaţă care cu timpul a deteriorat rezistenţa clădirii şi în 1941 a cedat sub greutatea zăpezii de pe acoperiş. Pentru a se putea asigura funcţionarea şcolii, proprietara moşiei, Maria Varlam, a dat o încăpere spre a fi folosită ca sală de clasă. În 1944 învăţătorul Ion C. Ionescu, fiu al satului, întors rănit de pe front, are iniţiativa ridicării unui nou local de şcoală, din vălătuci având cinci încăperi, cu o suprafaţă construită de 114 mp, evaluat la 720.000 lei. Destinaţia încăperilor era următoarea: o sală de clasă, cancelaria, două camere pentru locuinţa directorului şi un antreu. Localul este funcţional şi în prezent.
În anul şcolar 1919-1920 îl găsim profesând pe învăţătorul Gheorghe Melinte, urmat de Mihai Bocan care, în 1936 preda alături de învăţătoarea Eufrosina Lovin (căsătorită Mavru), ambii originari din Curteni, absolvenţi de şcoală normală.
Registrul matricol din anul şcolar 1920/1921 ne arată că la Şcoala Budeşti urmau cursurile un însemnat număr de copii:22
| Clasa | Înscrişi | Promovaţi | Repetenţi |
| I | 24 | 6 | 18 |
| II | 22 | 14 | 8 |
| III | 17 | 13 | 4 |
| IV | 2 | 1 | 1 |
| V | 5 | 3 | 2 |
| Total | 70 | 37 | 33 |
Numărul mare de repetenţi, 47% din cei înscrişi, nu este o urmare a slabelor posibilităţi intelectuale pe care le-ar fi avut copii, cât a lipsei lor de la şcoală, datorită, în mare parte unei situaţii economice precare şi a concepţiei părinţilor privind şcoala, ştiinţa de carte şi foloasele ei.
În perioada interbelică funcţionează la şcoala din Budeşti învăţătorul Petrache Melinte, frate cu Iorgu, normalist şi el, apoi Ion Cotae, care, după o scurtă perioadă se află la şcoala Creţeşti de Sus şi în 1936 îl aflăm ca detaşat la cancelaria revizoratului şcolar al judeţului Fălciu.
În timpul celui de al II-lea război mondial, cu eforturi deosebite şi cu o dăruire exemplară, făcând faţă greutăţilor de tot felul, învăţătoarea Lucia Balan reuşeşte, într-un an şcolar deosebit de dificil, 1943/1944 să ducă la bun sfârşit sarcinile şcolii şi să încheie o situaţie lăudabilă pentru acele vremuri de restrişte: lipsa învăţătorilor bărbaţi, plecaţi pe front, a făcut ca învăţătoarele să predea la clasă în tot timpul zilei, în două serii, una dimineaţa şi una după-amiaza. 23
| Clasa | Înscrişi | Promovaţi | Repetenţi |
| I | 11 | 4 | 7 |
| II | 12 | 8 | 4 |
| II | 12 | 12 | — |
| IV | 14 | 10 | 4 |
| V | 17 | 8 | 9 |
| VI | 7 | 7 | — |
| VII | 4 | 4 | — |
| Total | 77 | 53 | 24 |
Elevii de clasa a VII-a pregătiţi de Lucia Balan au făcut cinste învăţătoarei atunci când s-au prezentat la examenul de absolvire, fiind apreciaţi de comisia de examinare cu cuvinte de laudă.
După 1945, când Ion C. Ionescu preia conducerea Şcolii Creţeşti de Sus, la Budeşti urmează ca învăţători familia Elena şi Vasile Dascălu. Prima şi cea mai importantă grijă a acestei familii de învăţători a fost de a termina construcţia noii şcoli începută cu un an mai înainte. Prin munca depusă de oamenii satului şi cu banii primiţi din Fondul pentru reconstrucţia Moldovei s-a reuşit ca în anul 1946 noul local de şcoală să fie dat în folosinţă.
Fiind două posturi de învăţători, cursurile se desfăşurau în două serii, în următoarea componenţă a claselor 1947-1948.24
| Clasa | Înscrişi | Promovaţi | Repetenţi | Învăţători |
| I | 23 | 6 | 17 | Vasile Dascălu |
| IV | 7 | 5 | 2 | |
| V | 12 | 6 | 6 | |
| Total post | 42 | 25 | 25 | |
| VI | 9 | 1 | 8 | Elena Dascălu |
| II | 11 | 7 | 4 | |
| III | 20 | 11 | 9 | |
| Total post | 40 | 19 | 21 | |
| Total şcoală | 82 | 36 | 46 | |
Încărcătura cu elevi pe fiecare post de învăţători era acceptabilă în condiţiile date ceea ce surprinde, aproape un dezastru şcolar, este că procentul de promovare la primul post este de 40% iar la cel de al doilea post de 47%. Mai mult de jumătate din numărul elevilor înscrişi la începutul anului şcolar au rămas repetenţi, ca urmare, în primul rând, a unei slabe frecvenţe la cursuri.
După 1945, şcoala din Budeşti a avut întotdeauna numărul de elevi necesar pentru a putea funcţiona în condiţii optime însă, cel puţin până în 1950, participarea copiilor la cursuri a fost nesatisfăcătoare, după cum rezultă şi din datele cuprinse în recensământul din 6 ianuarie 1958:
– înscrişi în clasele I-IV: 64
– au absolvit 4 clase şi nu urmează nici o şcoală: 11
– înscrişi în clasele V-VII: 11
– au absolvit 7 clase: 0
– au între 7-12 ani şi nu urmează o şcoală (nu au urmat de loc sau au întrerupt cursurile – analfabeţi cu şcoala lângă casă): 16.
Dacă distanţa de 10 km dus-întors, pe care trebuiau să o parcurgă zilnic elevii de la Budeşti până la Creţeşti de Sus, unde exista ciclul II (clasele V-VIII), mai ales pe timp nefavorabil, era totuşi o cauză obiectivă care a făcut ca numărul elevilor ce urmau cursurile să fie atât de mic, nu ar trebui să fie scuzaţi părinţii care s-au mulţumit numai cu patru clase absolvite de copilul lor. Era şi perioada când după concepţia ţăranilor ciclul al doilea nu mai era necesar, nu întrevedeau perspectivele pozitive ce le va avea în următorii ani absolvenţii a şapte clase
Odată cu trecerea anilor numărul elevilor de la şcoala din Budeşti scade constant până aproape de limita când şcoala putea fi desfiinţată. În decurs de 40 de ani cifra de şcolarizare scade de 10 ori. Abia în anul 2000 aceasta cunoaşte o oarecare creştere, aşa cum rezultă din următoarea situaţie:
| Anul şcolar | Număr posturi | Clasa | Total elevi | |||
| I | II | III | IV | |||
| 1947/48 | 2 | … | … | … | … | 82 |
| 1955/56 | 2 | 17 | 15 | 14 | 5 | 51 |
| 1965/66 | 2 | 12 | 10 | 18 | 13 | 53 |
| 1978/79 | 1 | 5 | 2 | 3 | 3 | 13 |
| 1987/88 | 1 | 4 | 4 | — | — | 8 |
| 2000/01 | 1 | 1 | 6 | 4 | 7 | 18 |
La şcoala din Budeşti, la fel ca şi în celelalte şcoli din comună, au predat lungi perioade de timp învăţători familişti: Anastasia şi Ioan Ionescu, Elena şi Vasile Dascălu, Demetra şi Ioan Croitoru, Aurica şi Constantin Stejar, cărora le-a urmat Iorgu Popa, Ioan Toma, Maria Enache, Felicia Brânză, Ion Cozma, Liliana Stroe, Mariana Samoilă ş.a.
Fiecare dintre dascălii şcolii a strecurat în inima şi mintea copiilor pe care i-a avut sub grijă, din tainele cărţii şi ale vieţii pentru a creşte luminaţi la minte şi curaţi în gând. Astăzi, mulţi dintre elevii de odinioară, deveniţi cetăţeni ai locului sau plecaţi pe alte meleaguri, îşi amintesc de dascălii lor de început pentru care au o deosebită stimă şi respect.
Cei care au îndrumat şi controlat modul cum se desfăşoară procesul de învăţământ, inspectorii şcolari, de fiecare dată au evidenţiat aspectele pozitive, pregătirea şi competenţa profesională a învăţătorilor acestei unităţi şcolare, având pentru de ei cuvinte de laudă. Pe unii dintre cei care au vizitat şcoala de la Budeşti i-am menţionat mai înainte dar au mai fost şi alţii. Astfel, Constantin Andriescu, fost învăţător şi director al şcolii din Creţeşti de Jos face o inspecţie în calitate de şef de Secţie de învăţământ şi cultură a raionului Huşi. În aceeaşi calitate îi găsim şi pe Constantin Căruţaşu şi Mihalache Mocanu, alături de inspectorii Nicolae Dumitru, Romeo Apăvăloaiei, Mihai Ciobanu, Constantin Olaru, Viorel Oniţă ş.a.
Prin reforma agrară din 1921 şcolile din comună au primit suprafeţe de teren agricol pentru a exista posibilitatea aplicării în practică de către elevii claselor superioare a cunoştinţelor agricole şi de a obţine fonduri băneşti pentru şcoală prin valorificarea produselor obţinute. Dintr-o situaţie întocmită la 20 februarie 1949 rezultă că Şcoala Budeşti deţinea următoarele suprafeţe:
– 2,5 ha teren arabil în valoare de 65.000 de lei stabilizaţi, împroprietărire din anul 1921, situat pe Bucşa, megiindu-se la apus cu Curtenii, la răsărit cu ţarna Budeşti şi la sud cu şoseaua Crasna-Huşi;
– 0,5 ha fânaţ în valoare de 11.700 de lei pe acelaşi amplasament;
– 0,36 ha curtea şcolii în valoare de 9.266 de lei, donat în 1908 de proprietarul moşiei, Aurel Varlam, teren pe care a fost construit primul local de şcoală.
De loturi şcolare au beneficiat şi celelalte şcoli din comună. Produsele obţinute pe aceste loturi se foloseau la cantinele ce funcţionau pe lângă şcoli, aşa cum a fost la Creţeşti de Sus şi la Satu Nou, sau valorificate prin vânzare. Astfel, Ion Toma, învăţător la Şcoala Budeşti, în prezenţa lui Constantin Onofrei, preşedinte al comitetului de părinţi, vinde cu suma de 870 de lei (1974) cantitatea de 550 kg porumb boabe, producţie obţinută din grădina şcolii.
Loturile şcolare erau departe de şcoală şi deplasarea copiilor pentru întreţinerea culturilor se făcea cu greutate. Pentru ca aceste terenuri să nu rămână pârloagă erau arendate anual unor săteni sau folosite chiar de învăţători.
Cu rezultate bune în practica agricolă a fost folosirea grădinilor şcolare care erau mai la îndemână şi munca cu elevii se putea organiza mult mai lesnicios şi cu urmări pozitive: Emil Lovin la Satu Nou şi Jănică Ghibănescu la Creţeşti de Sus constituie două exemple în acest sens. Când sectorul agricol cooperatist şi de stat a cuprins întregul teren agricol al comunei iar forţa de muncă cunoştea o migraţie accentuată către întreprinderile industriale din mediul urban, lipsa braţelor de muncă în agricultură a devenit alarmantă. Elevii, studenţii şi militarii din dispoziţia „celor de sus“ în viziunea cărora aceste categorii sociale erau neproductive, au fost antrenate planificat la executarea muncilor agricole. Sistemul era metodic, nu punea probleme unităţilor economice iar plata lucrărilor era ceva simbolic. Preocupări pentru procesul de învăţământ, pentru însuşirea materiei de către elevi conforma programelor şcolare erau cuprinse în formula „se va recupera în perioada următoare“. Fără voia lor au intrat în acest carusel elevii şi cadrele didactice – totul în detrimentul învăţământului şi al calităţii lui.
Începând cu deceniul al şaptelea şcolile aveau un plan economic ce trebuia îndeplinit prin colectarea şi valorificarea de fier vechi, hârtie, borcane, sticle, cârpe, plante medicinale, creşterea de animale mici, viermi de mătase etc. Veniturile obţinute din aceste activităţi se colectau centralizat prin organizaţia pionierilor – era contribuţia lor „patriotică“ la construcţia Palatului pionierilor şi şoimilor patriei (Palatul Copiilor) din Bucureşti.
Prin aplicarea Legii 18/1991 s-a renunţat de a se mai da şcolilor loturi şcolare, căutându-se altă cale de a apropia pe elevi de munca pământului, soluţie care, până acum nu şi-a arătat roadele.
Numai cine nu a trecut prin acea perioadă, 1945-1989, nu ştie la câte activităţi erau „antrenate“ cadrele didactice ce le îndepărtau de la munca lor de bază –şcoala– cu sarcinile şi problemele ei specifice de instrucţie şi educaţie: alfabetizarea, colectivizarea agriculturii, susţinerea campaniilor electorale, asigurarea securităţii localurilor de şcoală cu ocazia zilelor festive, de serviciu la punctele de agitaţie organizate pe arii, agitaţia vizuală cu lozinci „mobilizatoare“ pe garduri, paznici la poarta ţărnii pentru a urmări ca ţăranii să meargă la arat, culesul spicelor de pe mirişte, cursuri de limba rusă, învăţământul agro-zootehnic de masă, acţiuni de muncă patriotică, organizate, de regulă în fiecare duminică, munca culturală în general, şi peste toate acestea încă multe alte şedinţe, şedinţe.
Toate acestea impuse de-a valma şi în exces de către persoane ce nu erau apropiate de şcoală si de interesele ei au făcut ca prestigiul dascălului de altădată să se erodeze şi cu trecerea timpului rolul lui de lampadafor al obştii să fie diminuat. Poate acum, când aceşti luminători ai minţii sunt lăsaţi să-şi facă datoria aşa cum le-o cere profesia şi conştiinţa, lucrurile vor urma calea cea bună.25
1. Gh. Ghibănescu – Originea Huşilor, Bârlad, Tipografia română, 1887, p. 115.
2. Melchisedec Ştefănescu – Cronica Huşilor…, p. 220.
3. Constantin Lascăr –Contribuţii monografice asupra şcolilor primare din judeţul Fălciu, 1936, p. 9.
4. Ştefan Ciudin – Monografia comunei Tăcuta. Editura Litera, Bucureşti, 1980, p. 150.
5. Constantin Lascăr, op. cit. p. 11.
6. Prutul, Anul I, nr. 7, iulie 2001, Revistă de cultură, apare la Huşi, p. 8.
7. Marin Benghiuş – Monografia Creţeştilor. Manuscris.
8. Constantin Lascăr, op. cit. p. 12.
9. S. R. Farmac – Învăţământul normal din România p. 35 şi Legea pentru învăţământul primar al statului, 1925, cap. XIII.
10. Mihai Ciobanu, Alexandru Andronic şi Petru Necula – Cronica Vasluiului, documente, locuri oameni fapte. Publirom, 1999.
11. Mihai D. Mâţă, Dumitru D. Mâţă, Ştefan Cucoş – Monografia Liceului pedagogic Bârlad, Iaşi, f.a. p. 16.
12. Anuarul general al Instrucţiunii publice din România, 1863-1864.
13. Anuarul statistic al Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, 1883, p. 118.
14. Anuarul şcolar al Ministerului Instrucţiunii Publice pe anul 1864-1865, p. 41.
15. Marin Benghiuş – op. cit.
16. Marin Benghiuş – op. cit
17. Constantin Lascăr –o p. cit., p. 15.
18. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, fond Şcoala Creţeşti, dosar 1 pachet 1, 1919-1920.
19. Recensământul populaţiei din anul 1930.
20. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, dosar 13, 1944/45, pachet 2.
21. Constantin Lascăr, op. cit. p. 12.
22. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, fond Şcoala Creţeşti, dosar nr. 1, anul şcolar 1919/1920 şi următorii, pachet 1.
23. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, fond Şcoala Creţeşti, dosar 14, 1943/1944, pachet 2.
24. ibidem, dosar 17, 1947-1948, pachet 2.
25. Comunicări: înv. Emil Chiratcu, prof. Jănică Ghibănescu, prof. Mircea Lăscuş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu