Pământul este un dar oferit omului de către natură.
Victor Hugo, (1802-1885)
Scriitor francez
1. Agricultura – elemente preliminarii |
Cuprins ^ |
Agricultura a fost elementul de bază care a statornicit omul pe un anumit teritoriu. Schema potrivit căreia a evoluat organizarea umană în funcţie de tehnica dominantă într-un anumit moment este valabilă numai în parte. Pentru asigurarea condiţiilor de viaţă omul a trecut prim mai multe etape: de la vânătoare şi culesul din natură, la creşterea animalelor şi apoi la cultivarea plantelor. Această clasificare este valabilă numai în linii generale, fiind o simplificare schematică. Spre exemplu nu putem vorbi de „eminamente agricol“ şi „exclusiv pastoral“. Elemente ale acestor preocupări au coexistat permanent, fără a se putea face o distincţie netă, în timp istoric, între o dominantă dau alta.
Plugarul şi ciobanul au fost deopotrivă mânuitori ai unor tehnici în care pământul, cu toate ale sale – loc de păşune, pentru cultivarea plantelor, pentru pădure şi ape, cu variate forme de relief – a jucat permanent un rol hotărâtor. A impus necesitatea organizării comunităţii pe timp de linişte dar şi în timpul năvălirilor altor semiţii. A luat naştere cea mai veche formă de producţie, munca colectivă în condiţiile obştii, cu rădăcini în preistorie care vin din comuna primitivă, continuată cu comunitatea gentilică, o familie mare legată prin înrudiri de sânge, apoi obştea ţărănească bazată pe munca şi stăpânirea în comun a pământului.
Obştea a existat la daci, după cum spune Horaţiu în odele sale: Mai bine trăiesc geţii cei aspri, cărora ogoarele nedespărţite prin hotare le aduc roade şi recolte comune. Nici nu le place o cultură mai lungă decât un singur an, iar pământul pe care s-a încheiat munca este înlocuitul cu altul cu aceeaşi menire.
Obştea ţărănească a existat fără întrerupere, de la comuna primitivă, în timpurile dacilor, al romanilor, al migraţiei popoarelor şi până în vremuri aproape de noi.
Întocmirea socială a fost întotdeauna impusă de stăpânirea mijloacelor de producţie, în primul rând pământul, care a determinat şi organizarea muncii, de aici mărimea părţii acumulate şi astfel au apărut stăpânii de pământ (boierii), ţăranii independenţi şi robii.
Satele au constituit aşezarea tipică a poporului român. Cuvântul „sat“ este de origine latină: fassatum, „loc înconjurat cu şanţ“, fossa, ajungându-se la forma actuală „sat“.
Satele erau domneşti, boiereşti, mânăstireşti, răzăşeşti şi de clăcaşi. Satele răzăşeşti formau o devălmăşie, stăpânind colectiv moşia satului şi administrându-se singure, având adesea, un strămoş comun. Pe teritoriul comunei Creţeşti au existat sate cu domeniu funciar moşieresc laic, cu proprietate funciară moşierească ecleziastică şi cu proprietate funciară răzăşească: Creţeşti – sat al Episcopiei Huşului (1602-1604); Budeşti – sat al paharnicului Neculi (1772) şi Curteni – sat răzăşesc.
În secolele XVI-XVIII se alcătuiesc întinsele latifundii boiereşti. Sunt marii dregători care stăpânesc zeci şi sute de sate, vii, păduri, islazuri, iezere, prisăci, case şi dughene în oraşe. În timp ce dregătorii se îmbogăţeau, micii stăpâni de pământ, răzeşii, sărăceau, îşi vindeau pământurile. Puţini dintre ei se ridică economic.
La mijlocul secolului al XIX-lea, marile proprietăţi moşiereşti şi ecleziastice aveau o întindere impresionantă. În judeţul Fălciu, numai o singură formă de proprietate, cea ecleziastică, deţinea 28.240 fălci de pământ, din care 11.690 de fălci,1 de pe 9 moşii (între care şi moşia Creţeşti) erau ale Episcopiei Huşului. Diferenţa de 16.500 fălci aparţinea unor biserici şi mânăstiri locale sau din alte judeţe. Astfel, în anul 1852, Episcopia Romanului luând de la obştea orăşenilor târgului Roman moşiile Cordenii cu unele silişte pe Crasna, în ţinutul Fălciului.2 La Bumbăta se afla proprietatea Epitropiei3 Sf. Spiridon din Iaşi, cu 300 de fălcii. Un alt important fond funciar ecleziastic se afla sub epitropia unui singur „proprietar-mânăstire“, Sfântul Mormânt, care deţinea în judeţul Fălciu suprafeţe însemnate.4 La originea acestor proprietăţi funciare moşiereşti ecleziastice au stat donaţiile făcute de la domnitori şi până la ţărani, cu scopul de a se întreţine şcoli, biserici, spitale, aşa cum a făcut şi domnitorul Moldovei, Eremia Movilă, care a dăruit Episcopiei Huşului moşia Creţeşti. Cu timpul clericii s-au erijat în stăpâni, lipsind statul de anumite drepturi, devenind un fel de „stat în stat“. A fost necesară intervenţia legiuitorului care, prin măsurile restrictive ce le-a luat şi, în ultimă instanţă prin secularizarea5 averilor mânăstireşti sub Cuza Vodă (1863), rezolva o problemă socială importantă – împroprietărirea ţăranilor. Acest act va fi apreciat ca fiind cel mai mare, cel mai patriotic, cel mai civilizatoriu ce România l-a făcut în ultimele trei secole.6
Elemente de prefacere în economia agrară au apărut după 1829 când a fost înlăturat monopolul comercial al Înaltei Porţi în Principate, contribuind la reînnoirea economiei. Agricultura devine principala ramură economică. Prezenţa capitalului pune în valoare bogăţia pământului, preţurile cresc, agricultura cunoaşte o revigorare – trecerea de la regimul patriarhal la regimul culturii de export. În consecinţă şi raporturile dintre proprietari şi ţărani iau o formă capitalistă.
Boierimea, în special cea înaltă, este leneşă şi arogantă, obsedată de lux, cheltuitoare, lipsită de spirit organizatoric. Numai în câteva decenii devine pradă cămătarilor străini, ajungând într-o jalnică ruină.
Fenomenul s-a generalizat manifestându-se şi la Budeşti. Smaranda Rizu (Razu), văduvă şi ruinată, înglodată în datorii, este nevoită să vândă la mezat moşia. Cumpărătorul a fost Dumitru Castroian, care aparţinea noii generaţii, specializat în afaceri comerciale, funciare şi cămătăreşti, avea o pronunţată tendinţă de acumulare pentru a se putea ridica pe trepte sociale cât mai înalte.
Ţăranii clăcaşi,7 liber juridic, pentru pământul primit în folosinţă erau obligaţi să îndeplinească nartul.8 Numărul zilelor de boieresc9 creşte continuu: astfel, în şedinţa din 18 decembrie 1857, Divanul Ad-hoc din Moldova, făcea următoarea precizare: munca cu care este îndatorat locuitorul către proprietar nu poate fi apreciată mai puţin de 48-50 zile pentru săteanul fără boi, 65-70 de zile pentru săteanul cu 2 boi şi 80 zile pentru cel cu patru boi. Pe de altă parte pământul dat ţăranilor era total insuficient pentru nevoile lor. În aceste condiţii truditorii pământului erau obligaţi să facă învoieli înrobitoare. Situaţia impunea unele măsuri legislative menită să îmbunătăţească viaţa ţăranului.
2. Legea rurală, 1864 |
Cuprins ^ |
La 2 iulie 1864, prin mesajul domnesc cu nr. 765, Alexandru Ioan Cuza solicită Consiliului de Stat, organism nou constituit, ca în primele şedinţe să se preocupe de elaborarea unui proiect de lege rurală. După multe discuţii soldate cu amendamente, legea formată din 6 capitole şi 64 de articole a fost aprobată.10
Împroprietărind marea majoritate a ţăranilor şi abolind claca, Lega rurală din 1864 a prefăcut structural regimul proprietăţii şi al relaţiilor din agricultura românească.
A. Papadopol-Calimachi, un contemporan al acestui act istoric, menţiona: Legea rurală a venit să schimbe cu desăvârşire toată starea de lucruri a agriculturii noastre, emancipând proprietatea şi munca. Prin această lege s-a încheiat înlocuirea relaţiilor de tip feudal cu proprietatea de tip capitalist asupra pământului, constituind în acelaşi timp, un pas însemnat în procesul de făurire al Românie moderne.11
Sentimentele de care a fost animat ţăranul român au fost exprimate în telegrama din august 1864 adresată domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către ţăranii din unele comune fălciene: Bohotin, Creţeşti (s.n.), Duda, Isaia, Novaci, Pâhneşti, Pogăneşti, Răducăneni şi Râşeşti:
Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit slobozând neamul românesc de boieresc, muncă silită ce era mai rea decât robia, este atât de mare că nu o poate scrie nimeni. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei-Tale ferice, nebântuite, îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să le adauge pe ale Măriei-Voastre… Rugămu-Te, cu nespusă veselie în inimă, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim părintele cel binevoitor şi slobozitorul neamului ţărănesc.12
Cu toate măsurile luate, nu se poate afirma că a existat o anumită corelare între situaţia de jure şi cea de facto (de fapt şi de drept). Au apărut abuzuri, trecerea ţăranilor de la o categorie la alta, judecăţi tardive etc., de aceea au fost date circulare şi instrucţiuni de aplicare – obiectul de lămurit fiind cel mai des aplicarea prevederilor articolelor 5 şi 6 din Legea 1864: Circulara cu nr. 28.941 din 27 octombrie 1876 şi Regulamentul de aplicare pentru executarea articolului 5 şi 6 din Legea rurală.
Împroprietărirea s-a făcut din pământul statului. Unii ţărani, din motive diferite, nu au primit pământ. Numărul acestora în judeţul Fălciu s-a ridicat la 170.13
În comuna Creţeşti tergiversarea aplicării Legii din 1864 a durat foarte mult timp. Un prim „Act de delimitare“14 a fost întocmit în 1879 de inginerul hotarnic, maior N.V. Ionescu, în baza contractului 1617 din 17 ianuarie 1879 încheiat cu Administraţiunea Domeniilor şi Pădurilor Statului, pentru a stabili şi parcela locurile ce s-au dat, conf. art. 5 şi 6 din Lega rurală, noilor împroprietăriţi pe Moşia statului din comuna Creţeşti, plasa Crasna.
Documentaţia pentru aplicarea legii a fost făcută anterior datei de 31 august 1879: actul de împroprietărire din 5 noiembrie 1878, procesul verbal din 7 noiembrie 1878 şi actul suplimentar din 25 august 1879. Pe baza acestor acte întocmite de comisia ad-hoc, inginerul hotarnic a determinat şi parcelat suprafaţa din ţarină destinată împroprietăriţilor, în modul următor:
I. Din trupul Foleşti-Bălţaţi s-au delimitat 195 fălcii (279 ha, 27 arii, 90 centiarii), din care: 189 fălcii pentru 63 de locuitori, câte 3 fălcii pentru fiecare locuitor şi 6 fălcii pentru şcoală. Terenul avea următoarele vecinătăţi: la sud hotarul Budeşti; la est hotarul Foleşti; la vest proprietatea statului, la nord hotarul Leoşti şi proprietatea Domnului Dumbravă.
Parcelarea lotului cuvenit fiecărui locuitor s-a făcut din hotarul Budeşti până la hotarul Leoşti, ţinându-se seama de cerinţele locuitorilor şi calitatea pământului, fiecare parcelă cuprinzând loc de arătură şi fâneaţă.
II. Un alt trup de pământ destinat împroprietăririi a fost Ţurchea, în suprafaţă de 231 fălcii, 2.432 stânjeni pătraţi, repartizat la 77 de locuitori, câte 3 fălci pentru fiecare. Restul de 2.432 stânjeni pătraţi s-a socotit a fi drumuri şi pârâul Crasna. Delimitarea terenului s-a făcut de la sud, din hotarul Curteni, către nord până la hotarul cu răzeşii Cordeni, apoi pe hotarul cu răzeşii Tanacu, la vest învecinat cu proprietatea statului, până la hotarul Curtenilor.
Parcelarea pentru cei 77 de locuitori făcându-se astfel: 20 de parcele a 3 fălci din hotarul răzeşii Tanacu până la răzeşii Vineţeşti, cu pământ de arătură şi fâneaţă pentru fiecare împroprietărit. Restul de 57 parcele s-au dat în acelaşi perimetru dar în alt loc, câte o falce şi 2.100 stânjeni pătraţi, echivalent a 2 ha, 47 arii şi 66 centiarii. Diferenţa de o falce şi 780 stânjeni pătraţi, echivalentul a 1 ha şi 82 ari de fiecare s-a dat laolaltă, pământ şi imaş, fără a se parcela.
| Tabel recapitulativ15 | ||||||
| Trupul (tarlaua) | fălcii | subunităţi | ha | arii | centiarii | împroprietăriţi |
| Foleşti – Bălţaţi | 195 | — | 279 | 27 | 90 | 63+ şcoala |
| Ţurchea* | 231 | 2.435 | 332 | 4 | 58 | 77 |
| Total | 426 | 2.435 | 611 | 31 | 48 | 140 + şcoala |
| *cu drumurile şi pârâul Crasna | ||||||
Legea rurală aplicată în comuna Creţeşti prin acest act şi altele care au urmat, a concretizat două mari şi cruciale modificări: 1) a legiferat dreptul juridic de proprietate al ţăranilor asupra pământului. 2) a eliberat pe clăcaşi de sarcinile şi servituţiile feudale, declarându-i oameni liberei.
Numele locuitorilor împroprietăriţi la Foleşti-Bălţaţi şi Ţurchea şi a suprafeţelor de pământ primite de fiecare sunt cuprinse în anexa nr. 2.
Măsurile de aplicare a legii din 1864 nu s-au încheiat în comuna Creţeşti odată cu împroprietărirea de la Foleşti şi Ţurchea. Acţiunea a continuat şi în anii următori, pe baza altor îndreptări legislative: Legea din 11 ianuarie 1880, circulara nr. 36.782 din 1882 şi Legea din 5 martie 1887. Abia în anul 1893 s-a definitivat împroprietărirea, când inginerul hotarnic Gheorghe Costandachi întocmeşte harta cu situaţia definitivă şi s-au eliberat titlurile de proprietate. Împroprietărirea s-a făcut pe Moşia Statului, pământ care până la secularizarea averilor mânăstireşti în 1863, aparţinuse Episcopiei Huşilor (anexa nr. 2).
Satu Nou, ca unitate teritorială, se afla în perioada de constituire cu însurăţeii veniţi din localităţile limitrofe: Tătărăni, Valea lui Bosie, Târzii, Şişcani care, conform Legii însurăţeilor din 1878, adaos la Legea rurală din 1864, se bucurau de unele facilităţi. Noii veniţi primesc, prin titluri de proprietate (schiţă de plan) eliberate în anul 1893, pe lângă teren în câmp pentru arătură, loc pentru casă, islaz în jurul satului şi analoge16 (anexa nr. 2 – Schiţa de plan).
Loturile se aflau pe Moşia Statului, fostă a Episcopiei Huşului, şi erau, în medie, de 5 ha pentru fiecare împroprietărit. Prin articolul 54 din Legea agrară (1864), guvernul era autorizat să vândă însurăţeilor locuri pe moşiile statului, cu plata în termen de 15 ani, fără drept de înstrăinare timp de 30 de ani – astfel cei împroprietăriţi erau legaţi de glie.
Locul de islaz din jurul satului, în suprafaţă de 0,250 ha pentru fiecare locuitor, specificat în titlul de proprietate, era folosit în devălmăşie, ca toloacă, pe care păşteau libere gâştele şi vitele satului. În aceeaşi situaţie erau şi analoagele de la Râpa Ciobanului şi Râpa lui Cozma. Parcelarea acestor terenuri s-a făcut abia în anul 1933.
Odată cu eliberarea schiţelor de plan (1893) putem considera încheiat procesul de împroprietărire al ţăranilor Creţeşti în baza Legii rurale (1864) şi a celorlalte care au urmat, cu toate că în situaţia cuprinsă într-un raport intitulat „Rezultatele de legile din 1881 şi 1889 pentru vânzarea moşiilor statului în loturi mici – situaţia până la finele anului 1907“, publicat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în comuna Creţeşti sunt cuprinse şi trupurile de moşie Foleşti şi Ţurchea, de unde deducem că, în unele cazuri, acţiunea a avut o durată mai îndelungată.
3. Răscoala ţăranilor din 1907 |
Cuprins ^ |
Întotdeauna ţăranii au avut nevoie de pământ iar proprietarii de braţe de muncă pentru a le lucra moşiile. Primii erau dependenţi economic de stăpânul moşiei, cu o liberate personală juridic limitată, fără drept de proprietate asupra pământului muncit sau al terenului pentru fânaţul animalelor. Pentru pământul primit ca să îşi întreţină familia prestau zile de boieresc, al căror număr a crescut continuu: 6 zile pe vremea lui Constantin Mavrocordat (1741); 12 zile în vremea lui Grigore Alexandru Ghica(1766); 40 de zile sub domnia lui Alexandru Moruzi (1805) şi 80 de zile (1857).
Unii ţărani fugeau de pe moşii sau când datoriile lor ajungeau prea mari erau izgoniţi, aşa cum s-a întâmplat în anul 1817 când din Creţeşti au fost izgoniţi doi ţărani.17 Fuga de pe moşii fiind o formă de protest destul de veche. Măsurile pentru combaterea acestui fenomen erau prevăzute şi în „Pravila lui Vasile Lupu“: …ţăranul care ar fugi de la locul şi de la stăpânul său, nimeni, nicăieri să nu-l primească şi să-l întoarcă înapoi în satul lui de unde este.
Urmare a acestui fenomen, în dese rânduri episcopii de Huşi cereau domnitorilor dezlegare de a aduce colonişti cărora să le dea unele înlesniri pentru a-i „lega de moşie“.
Au apărut diferite forme de constrângere a ţăranilor: Legea poliţiei rurale (1868), alături de Legea rurală şi Legea învoielilor (tocmelilor) agricole şi o alta „îmbunătăţită“ (1872) avea menirea de a închide cercul exploatării ţăranului român. Cu toate aceste măsuri, munca săvârşită sub imperiul constrângerii a fost neproductivă şi a provocat nemulţumiri.
Lipsa pământului simţită după Războiul de independenţă (1877), condiţiile tot mai grele impuse prin învoielile agricole, seceta din 1887, urmată de foamete pentru oameni şi animale, la care s-au adăugat creditorii, agenţii fiscului şi arendaşii pentru a-şi recupera de la ţărani datorii mai vechi, toate acestea au ridicat ţărănimea la răscoala din 1888.
Presa vremii semnalează răscoala ţăranilor de la Costeşti, Ivăneşti, Buda, Ipatele, Bârzeşti18 şi în alte localităţi din judeţul Vaslui care, desigur, a creat un anume curent de revoltă şi la Creţeşti, dar care nu a rămas consemnat în presa vremii.
Casa Rurală, creată în această perioadă, a făcut pentru moşiile particulare ceea ce legea din 1889 a făcut pentru moşiile statului, adică a mijlocit vânzarea pământurilor în loturi mici la locuitorii din ţară, percepând pentru aceasta o rentă de 5%. Altfel spus, statul cumpăra moşiile unora pentru a le revinde altora, sistem prin care ţăranul nu avea nimic de câştigat.
Un politician al vremii, E.M. Lahovary, afirma: A crede că poţi să îmbogăţeşti populaţia rurală prin distribuitorii de pământ, pe când sunt alte cauze care lucrează mult mai repede la sărăcirea ei, este a face munca Danaidelor.19 Cea mai bună dovadă este legea rurală din 1864 care a împroprietărit pe toţi ţăranii şi nu a îmbogăţit pe nici unul. Dimpotrivă, par astăzi mai săraci ca oricând.20
Nici Legea creditului agricol (1873) nu a adus foloase ţărănimii. Ea de fapt autoriza înfiinţarea unor societăţi a proprietarilor care puteau face împrumuturi cu ipotecă pe termen lung, cu o dobândă de 5% pe an şi rambursarea prin anuităţi.21
Proiectul de lege al creditului agricol din 1881 avea drept scop să pună la dispoziţia moşierilor şi a altor întreprinzători interesaţi, fonduri cu care să achiziţioneze pământ din domeniile statului. Când un ţăran făcea un împrumut rămânea îndatorat şi la creditul agricol şi la giranţi, scadenţa fiind trimestrială. Dacă nu achita la termen dobânda se ridica de la 7% la 24% şi devenea dator pe viaţă. Mulţi ţărani se împrumutau de la boieri, era o formă mai scurtă dar la fel de înrobitoare.
Din 1864 şi până la sfârşitul secolului au fost emise o mulţime de legi care priveau problema ţărănească. Părea că ţăranul este liber, dar în realitate puterea de stat nu a ajutat pe ţăran, a ajutat mai mult pe marii proprietari. Pentru a-şi asigura munca câmpului de către ţărani, boierii aveau nevoie de o lege, care s-a şi votat în şedinţa Camerei din 10 martie 1866, denumită Legea pentru tocmelile agricole.
Dacă până atunci locuinţa ţăranului era inviolabilă, prin această lege ţăranul putea fi oricând arestat şi obligat să lucreze pământul boierului.22 Legea nu prevedea nici un fel de obligaţie pentru moşier. Primarul, cu ajutorul „călăraşilor cu schimbul“23 puteau aduce forţat pe ţăran la lucru pe moşia boierului (art. 13).
Prin Legea din 1882 s-a desfiinţat executarea silită, au dispărut dorobanţii, dar nu au dispărut brutalităţilor celorlalţi: vechililor,24 vătafilor,25 feciorilor boiereşti,26 primarilor, jandarmilor, toţi fiind instrumente ale boierului. Boierul avea grijă ca primarul să „fie tare“, astfel îşi putea rezolva toate treburile. Moşierul speculează lipsa de pământ a ţăranului în interesul său. Între 1830-1907 arenda a crescut de 10 ori, preţul muncilor agricole abia s-a dublat. Numai sărăcia generală a ţărănimii a fost agentul care a contagiat satele şi a dus la cumplitele mişcări din martie 1907.27
În 1907, când ţăranii s-au ridicat pentru a-şi revendica unele drepturi, pe teritoriul comunei Creţeşti era o singură moşie, la Budeşti. Proprietara moşiei era fiica lui Dumitru Castroian, Eleonora Volenti. Soţul său, Nicolae Volenti, magistrat, poet recunoscut de Societatea literară „Junimea“, traducător, deputat, om de o deosebită fineţe şi sensibilitate, personalitate de vază a Iaşului locuia tot timpul în casele sale din strada Vasile Conta nr. 26 şi nu avea chemare către moşia de la Budeşti, decât foarte rar şi numai vara.
Cel care dirija treburile şi afacerile moşiei era arendaşul Vasile Adrian.28 Între el şi sătenii din Budeşti şi o parte din cei din Creţeşti de Jos, Vineţeşti şi Cordeni s-au încheiat contracte de învoieli agricole pe anul agricol 1906-1907. Pentru a avea o imagine reală şi la obiect a prevederilor stipulate în acest contract (anexa nr. 4), am luat comparativ, situaţii similare de al alte moşii din judeţul Fălciu spre a vedea care era gradul de îndatorare al ţăranilor de pe moşia Budeşti.
Făcând o sumară ochire asupra obligaţiilor contractuale observăm că budeştenii se aflau pe o cale de mijloc faţă de semenii lor de pe alte moşii. Adăugând şi alte aspecte ale relaţiilor arendaş-ţăran, vom observa că toate nu aveau alt scop decât să „stoarcă“ munca ţăranului şi să îl aducă la sapă de lemn, încât acesta a ajuns să nu mai poată suporta un jug atât de greu de dus.
Învoielile agricole prezintă numai principalele activităţi şi valoarea lor. O bună parte din ele au rămas nescrise, respectându-se în cele mai dese cazuri „obiceiul pământului“. Modificările care interveneau ulterior nu mai erau cuprinse în contract. Câteva dintre ele: cine nu ridica popuşoii în coşer i se scădea un leu la 12 prăjini sau 8 lei la falce; pentru fiecare vită mare dată pe imaş ţăranul trebuia să dea în plus un pui; care nu puteau face complet munca specificată în actul de învoială li se scădea câte 12 lei de fiecare falce. Multe alte măsuri luate de arendaş nu puteau fi incluse în actul de învoială, fie din motive legislative, fie din motive „morale“ (bine înţeles dacă acestea mai existau), dar care în practica curentă erau folosite: nu se arată cum va fi executat ţăranul dacă nu-şi va face muncile aşa cum s-a învoit; înşelătoriile la măsurătoare; cum se va face plata datoriilor sau cum se lua vaca sau boul ţăranului sub pretext că a mai rămas dator cu munci neefectuate şi câte altele.
După ce s-a scurs un secol de la eveniment, pentru ca cititorul de astăzi să-şi poată face o imagine cât mai cuprinzătoare a felului cum era apreciată munca ţăranului, prezentăm calcului economic a două activităţi: aratul şi praşila.
O falce de arătură se plătea cu 16 lei şi tain. Aratul se făcea, de regulă, cu patru boi şi cu doi oameni, iar o falce se putea ara în trei zile. Plata pe o zi este de 5,33 lei. Scădem cheltuielile cu hrana boilor, aproximativ 0,50 lei pe zi de fiecare bou, căci primăvara nutreţurile sunt mai scumpe, deci 2 lei pe zi. Pentru cei doi oameni mai rămân 3,33 lei pe zi. Unul dintre muncitori este de obicei minor, pentru el am putea socoti câte 1-1,3 lei pe zi, restul de 2 lei rămân lucrătorului major. În realitate plata este şi mai mică, căci trebuie scăzute dobânzile şi amortizarea capitalului investit în boi şi plug, cam 0,50-0,80 lei pe zi. Făcând şi aceste scăzăminte ajungem la o plată de aproximativ 1 leu pe zi pentru un minor şi 1,5 lei pe zi pentru muncitorul major, plus tainul pentru amândoi. Unde pământul este mai greu, aratul unei fălci dura mai mult de 3 zile şi plata pentru o zi devenea mai mică.
Pentru a face o praşilă completă, adică până la punerea porumbului în coşer, se plătea 40 de lei, plus tain. Praşila completă a unei fălcii se face de regulă în 50 de zile, plata pe o zi ar urma să fie de 0,74 lei plus tainul. Din aceşti bani însă trebuie să scădem transportul porumbului la coşer şi al cocenilor la gireadă, care se făceau cu carul în 6 zile şi costa 4 lei pe zi, în total 24 de lei. Din banii de mai sus ţăranul rămânea numai cu 16 lei, iar dacă nu ridica popuşoii în coşer, arendaşul îi mai reţinea 8 lei. Mai rămân 8 lei, aproximativ 0,16 lei pe zi.
Dacă ţinem seama de faptul că ţăranul este nevoit de cele mai multe ori ca muncile de mai sus să le facă în mai multe zile din cauza întreruperii muncii pe timp nefavorabil, înseamnă că pentru munca depusă nu mai poate primi aproape nimic.29
În aceste condiţii lucra ţăranul pe moşia boierească, din copilărie, de când începea să mâne boii la plug şi până la adânci bătrâneţi. Toate prevederile legale favorizau pe moşier. Răscoala venit ca un efect de acumulare al nemulţumirilor sociale şi politice, ca o manifestare de violenţă a unui lung şir de presiuni exercitate de ţărănime asupra clasei politice încă din 1857-1859, când se poate spune că fusese fixat programul revendicărilor sale radicale.
La sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1907, Moldova se găsea în fierbere. Scânteia răscoalei se aprinde la Flămânzi, extinzându-se cu rapiditate în toate judeţele ţării. Însemnările preotului romano-catolic Bernardin Just din Huşi30 prezintă succint şi sugestiv, filmul evenimentelor:
Sâmbătă 3 martie 1907
Preotul se afla la Răducăneni. …se vorbeşte de resbel, de revoluţie şi de toate. Repede pleacă cea mai mare parte din băieţi, însoţiţi de părinţi, de nevestele lor care plâng. Unii s-au dus pe jos la Vaslui. E jale mare.
Marţi 6 martie 1907
În oraş [Huşi] e o atmosferă apăsătoare. Teribile devastări la Vaslui. Armata a tras. Tot astăzi se aude că o mulţime de ţărani au devastat curţile de la moşia Târzii. Se apropie de Huşi. Evreii ţin dughenele închise.
Vineri 9 martie 1907
…Răscoala s-a întins. În judeţul Fălciu se aude de Curteni şi Corni-Albeşti…
Duminică 11 martie 1907
Se aude că a venit armata la Huşi (Reg. IV din Argeş). Pe la 8 dimineaţa văd soldaţii postaţi la Haimoti, spre Corni… După amiază aud că sătenii din Tătărăni încercau să intre în oraş prin bariera gării şi ar fi fost împuşcat un ţăran şi câţiva arestaţi.
Marţi 13 martie 1907
Situaţia schimbată de tot. Dr. Lupu, medic primar, a fost numit prefect.
Sâmbătă 17 martie 1907
Astăzi erau poftiţi la prefectură toţi proprietarii şi arendaşii. Prefectul, cu lacrimi în ochi, îi roagă pe ei, în aceste momente de grea cumpănă, să uite tot egoismul, făcând toate pentru ţărani.
Luni 19 martie 1907
…La prefectură erau ţărani mulţi din judeţ. Au început a veni delegaţiile din sate spre a regula chestiunea pământului şi preţului de arendă.
Prefectul, dr. Lupu, ar fi pălmuit un ţăran obraznic din Creţeşti.
Documentele oficiale confirmă însemnările făcute de preotul catolic.
Administraţia judeţeană, în frunte cu prefectul Adam Mitache, intră în alertă. Printr-o telegramă din 8 martie, cu indicativul „foarte urgent“, prefectul face cunoscut Ministerului de Interne că locuitorii din judeţul Fălciu şi Vaslui au trecut pe teritoriul comunei Olteneşti, aprinzându-se moşia Târzii, proprietatea lui Leonida Constantin, arendată lui Ludwig Beer şi în unire cu târzienii au devastat casa arendaşului… Cere să i se trimită un regiment pentru menţinerea ordinii.31
De fapt, data când a început răscoala în judeţul Fălciu poate fi considerată 7 martie, când locuitorii satului Şchiopeni (azi Văleni, comuna Pădureni) au atacat prăvălia cârciumarului Ghetler, provocând importante stricăciuni. Incidentul a fost repede stins.32
Judecătorul de instrucţie al judeţului s-a deplasat la Albeşti pentru a restabili ordinea, nu a putut face nimic din cauză că lipsea armata totuşi, a căpătat promisiunea că locuitorii se vor linişti dacă li se vor arenda pământurile în condiţii mai bune.33
Scânteia răscoalei de la Târzii şi Albeşti a cuprins în zilele următoare (10-11 martie) şi satele: Tătărăni, Pogăneşti, Stroieşti, Valea lui Bosie, Crăsnăşeni, şi Leoşti din comuna Tătărăni; Budeşti şi Creţeşti de Jos din comuna Creţeşti; Vineţeşti, Cordeni şi Pâhna din comuna Olteneşti şi satele din comuna Vutcani. Agitaţia ţăranilor nu a întâmpinat rezistenţă deoarece trupele care începuseră să sosească în judeţ erau concentrate la Huşi, unde ţăranii din satele limitrofe începuseră să pătrundă.
Aproximativ 400 de răsculaţi din comuna Tătărăni s-au ridicat pentru a obţine unele drepturi. Au bătut primarul şi au distrus registrele de învoieli agricole.
Coloana de răsculaţi s-a îndreptat spre Huşi, a rupt firele telefonice pentru a împiedica intervenţia armatei. La bariera oraşului răsculaţii din Tătărăni au fost întâmpinaţi de două companii din Regimentul 4 Argeş. 3 ţărani au fost ucişi, 7 răniţi şi 48 arestaţi.
La 9 martie 700 de ţărani din comuna Avereşti au încercat să pătrundă în Huşi. La bariera oraşului au fost respinşi de două companii ale Regimentului 1 Dolj. Situaţia alarmantă existentă în judeţ a determinat schimbarea prefectului Adam Mitache. La această înlocuire a contribuit şi o reclamaţie mai veche înaintată la Procuratura generală de Ion Vrabie, Constantin Tiflă şi Sava I. Nistor din comuna Berezeni, judeţul Fălciu, prin care arătau ca Adam Mitache, proprietarul moşiei Bălteanu din Vetrişoaia, zilnic trimite oamenii săi la casele reclamanţilor pentru a-i ridica şi trimite la conacul moşiei spre a-i sili să iscălească învoielile agricole impuse.
Măsura luată de guvern de a-l înlătura pe Adam Mitache de la Prefectura judeţului Fălciu era explicabilă: în condiţiile când ţăranii din tot judeţul erau în fierbere, nu putea fi lăsat „un lup paznic la stână“.
În această agitaţie generală, nici locuitorii din Creţeşti nu au stat deoparte, deşi situaţia era oarecum diferită: cei din Creţeşti şi Satu Nou, proaspăt împroprietăriţi, nu depindeau de un anumit proprietar, acesta nici nu exista. Ţăranii ce dispuneau de suprafeţe mai mari de pământ nu-l lucrau pe baza unor învoieli contractuale şi deci nu existau conflicte majore care să determine o mişcare de amploare. Deoarece Legea rurală (1864) şi altele care au urmat, nu consemnau prevederi speciale privind islazurile şi folosirea lor de către ţărani iar creţeştenii se aflau în suferinţă cu islazul, aceasta a fost singura lor revendicare în zilele răscoalei.
Astfel, în ziua de 14 martie, directorul Prefecturii Fălciu, Ioan Atanasiu, într-o telegramă adresată miniştrilor de război şi de interne, după ce prezintă situaţia existentă în judeţ, despre Creţeşti spune următoarele: La Primăria comunei Creţeşti s-au strâns vreo 30 de locuitori, cerând să li se împărţească în loturi islazul proprietatea comunei.34
Delegatul trimis de prefectură spre a linişti spiritele, prin dialogul purtat cu ţăranii reuşeşte să-i tempereze cu promisiunea că în localitate va sosi prefectul care va dispune măsuri pentru stingerea conflictului. În acelaşi timp constituie şi o delegaţie de ţărani care să se deplaseze la prefectură unde să-şi susţină revendicările. Asemenea delegaţii au fost constituite şi în alte localităţi din judeţ care, pe data de 19 martie, s-au adunat la prefectură unde, alături de proprietari şi arendaşi, au pus în discuţie divergenţele existente în legătură cu preţul de arendă.
În cadrul acestor dezbateri, destul de aprinse, conduse de prefect, un ţăran de la Creţeşti, obraznic, aşa cum afirmă preotul Bernardin în însemnările sale, este pălmuit de prefect şi adus la ordine. Acest incident evidenţiază vehemenţa cu care delegaţia de ţărani din Creţeşti îşi susţinea interesele.
Întrunirea în care s-au înfruntat proprietarii şi ţăranii a avut unele rezultate pozitive, cel puţin pentru moment, aşa cum rezultă din telegrama prefectului dr. Lupu din 22 martie, adresată ministrului de interne, prin care face cunoscut că a continuat a trata cu proprietarii şi arendaşii pe de o parte şi cu comisiile săteşti, pe de altă parte, cantităţi minime de pământ pe care cei dintâi sunt rugaţi (s.n.) să le dea în arendă ţăranilor. Totodată au fost dezvăluite şi alte aspecte. Parcelarea islazului comunal, aşa cum cerea delegaţia de la Creţeşti, nu a fost rezolvată din lipsa prevederilor legale. Poate că de aceea s-a iritat creţeşteanul „obraznic“, adus la ordine de palmele primite de la prefect.
În satul Budeşti situaţia era diferită. Aici exista o moşie, proprietatea Eleonorei Volenti, exploatată de arendaş35 cu munca ţăranilor din Budeşti, Creţeşti de Jos, Vineţeşti şi Cordeni în baza învoielilor agricole „convenite“ între părţi. În consecinţă şi revendicările erau altele: folosirea imaşului din „Schinărie“; preţurile pentru muncile prestate care să le aducă o oarecare înlesnire; măsluirea datoriilor mai vechi; înşelătoriile la măsurătoare ş.a.
Auzind de răscoală ţăranilor din Târzii şi Albeşti budeştenii au început să prindă curaj pentru a-şi arăta nemulţumirile. Zarva s-a întins repede de la o casă la alta. Cei mai îndrăzneţi au ieşit în drum, au început să protesteze şi să facă larmă: întâi în mahalaua de sus, apoi cei din mahalaua de jos şi s-au strâns la „Poarta Ţărnii“. După ce şi-au dat cu părerea, ba unul, ba altul, într-o frământare nervoasă şi o larmă ce creştea continuu, se hotărăsc să intre în curtea boierească pentru a impune arendaşului cerinţele lor. Surpriză! Arendaşul, Marcu Segal, plecase la Huşi cu o zi înainte. Auzise el ce-au păţit confraţii săi, I. Kaufman şi I. Karasnaselski, arendaşi la moşia Târzii şi Corni-Albeşti, cărora le fuseseră distruse acareturile de către ţăranii răsculaţi. Pentru siguranţa vieţii lui, Marcu Segal a lăsat totul „în voia lui Dumnezeu“, „fie ce-o fi“ şi a fugit într-un loc unde se afla în siguranţă. A încuiat peste tot şi a lăsat slugilor numai cele de trebuinţă imediată. Aşa că planul făcut de budeşteni la „Poarta Ţărnii“ s-a stins.
După o scurtă perioadă de derută, unuia, căruia îi ardea gâtul mai tare, după ce se „aghezmuise“ acasă ca să prindă curaj, i-a venit o idee: să ceară de la slugi cheile de la beci, să cinstească poporul. Şi cum cheile erau la arendaş, cei mai îndrăzneţi „şi-au luat inima-n dinţi“ şi au spart uşile beciului. Minunăţie! Peste tot butoaie cu vin, dar nu aveau cu ce să-l scoată. Norocul a fost că unul dintre ei vede într-un raft mai dosnic sticle pline cu vin, ceruite şi puse la învechit. S-au năpustit cu toţii, luând din pradă. Altă greutate: nu aveau cu ce scoate dopul la sticlă. Unul, mai inventiv, dă cu o piatră în gâtul sticlei şi, spre bucuria tuturor, licoarea începe să curgă. După ce au „prins scuipat la furcă“ s-au aprins discuţii de tot felul. Unii au uitat că sticlele sunt ciobite şi şi-au tăiat buzele. Sângele li se prelingea pe bărbie.
Când „sindrofia“ era în toi, au apărut ajutorul de primar, secretarul şi jandarmul. Cum spiritele erau încinse, nu a durat mult şi oamenii legii au fost maltrataţi.36 Jandarmul a scăpat cu fuga în casa preotului Vasile Cotae de unde, pe uşa din dos, a ieşit în „Schinărie“ şi s-a făcut nevăzut.
Pentru a nu „încheia răscoala“ cu acest mic incident, făcându-se astfel de ruşine faţă de satele din jur, au adunat fel de fel de vechituri găsite prin curtea arendaşului, le-au aşezat într-o grămadă depărtată de construcţiile gospodăreşti şi au aprins un foc, „să se vadă că s-au răsculat!“
A doua zi, deşi spiritele se mai liniştiseră, satul era înconjurat de soldaţi. Ancheta, pentru a descoperi pe instigatori, se făcea în locuinţa preotului Vasile Cotae. Când au început să apară brutalităţile, pentru a scoate de la cei cercetaţi cât mai multe amânunte, preotul s-a opus, invocând duhul blândeţe şi dogmele creştine. Bucurându-se de un deosebit respect, cuvântul său a fost ascultat şi de unii şi de alţii: pe unii i-a scăpat de interogatorii dure şi altora le-a dat adevărul în palmă.
Unii ţărani au mai fost cercetaţi şi în zilele următoare dar nici unul nu a fost arestat. Daunele aduse arendaşului erau minime, doar vinul din sticle era o pagubă care a fost iertată.
De fapt „răscoala“ ţăranilor de la Budeşti, analizată prin modul cum aceasta s-a desfăşurat, în raport cu situaţia generală din judeţ şi din ţară nu a fost decât „un foc de paie“ care s-a stins repede, fără a se întinde. Mai târziu, când viaţa a reintrat pe făgaşul normal, budeştenii s-au putut lăuda că s-au răsculat şi ei, că au fost „în rând cu lumea“.
Totuşi, această mişcare firavă şi fără o finalitate imediată ce a avut loc în comuna Creţeşti a evidenţiat, cu ocazia anchetei care s-a făcut, că sărăcia oamenilor vine de la arendaş, care nu le dă pământ pentru hrană decât în condiţii foarte grele, că nu aveau unde să-şi hrănească vitele din lipsă de imaş, că sunt înşelaţi la măsurătorile pământului muncit, preţul muncii este acela ce-l dă arendaşul şi nu cel ce s-ar cuveni. Munca nu se plăteşte când se termină, ci mai târziu, când nu se mai poate măsura etc.
Multe dintre durerile budeştenilor au rămas doar strigăte în pustiu, cu toate că pe 23 martie 1907 conducerea Prefecturii Fălciu făcea cunoscut ministrului de interne că în judeţ s-au aranjat învoielile în 22 de comune, mulţumită şi bunăvoinţei proprietarilor şi arendaşilor.
4. Reforma agrară, 1921 |
Cuprins ^ |
Urmare a răscoalei ţăranilor din 1907, guvernul liberal, la putere în 1908, vine cu un întreg program de legi pentru „uşurarea muncitorilor de pământ“. Este adoptată o nouă lege a învoielilor agricole cu implicarea directă a statului în controlul preţurilor de arendare, al preţului muncii şi cantitatea dijmei. Se interzic darurile în natură, contractele se fac publice, administraţia comunei este obligată să ţină registre de învoieli şi se înfiinţează un nou aparat pentru aplicarea legii: Consiliul Superior al Agriculturii, cu comisii judeţene în care intrau reprezentanţi ai ţăranilor şi proprietarilor, cu dreptul de a stabili maximum de arendă, de dijmă şi minimum de salariu.
În 1912 se votează Legea trecerii „moşiilor de mână moartă“37 în proprietatea statului, pentru a fi împărţite în loturi mici şi vândute cu un avans de 15% din preţ. Exproprierea marii proprietăţi şi problema votului universal se ia în dezbaterea Camerei deputaţilor în februarie 1914, program de reforme aprobat cu 143 de voturi pentru şi 1 contra.
Legile de după 1907 au avut unele aspecte pozitive asupra ţărănimii, dar acestea au fost, în general, limitate, favorizând în mod special pătura mai înstărită din lumea satelor. Legea învoielilor agricole, deşi a uşurat într-o anumită măsură sarcinile ţăranilor faţă de moşieri, a fost adesea eludată în practică de marii proprietari.
Situaţia ţăranului, oarecum îmbunătăţită, nu a putut avansa prea mult spre bine datorită primului război mondial, când problema reformei agrare, promisă de regele Ferdinand soldaţilor români încă din vara anului 1917, a fost amânată până în anii 1918-1921. În cursul anului 1918 s-a desăvârşit unitatea naţional-statală, rezultat al unui proces istoric necesar. Mişcarea democratică, favorabilă înnoirilor, lua o amploare tot mai mare, se constată un proces de înţelegere a necesităţii reformelor. În cadrul dezbaterilor de la Iaşi, privitor la înscriere în Constituţie a reformelor agrară şi electorală, Barbu Ştefănescu Delavrancea preciza în şedinţa din 9 iunie 1917 a Adunării deputaţilor:
Şi este o aşa de strânsă legătură între chestiunea naţională şi reforma împroprietăririi ţăranilor şi ridicarea celor 5-6 milioane de suflete la viaţa noastră publică, că n-ar fi nevoie de nici o explicaţie. Să nu se mai spună că ei pământ nu au, libertate nu au, drepturi nu au, vot nu au.
Principala caracteristică a agriculturii o constituie extensivitatea şi unilateralitatea producţiei, cu toate consecinţele lor social-economice.38 Producţia agricolă era mică deoarece cultivarea pământului se făcea cu mijloace tehnice şi metode de lucru învechite, forţele de producţie erau slab dezvoltate şi se bazau, în cea mai mare parte, pe munca manuală.
Menţinerea unor anumite dependenţe în agricultura judeţului Fălciu şi a comunei Creţeşti era facilitată de existenţa unui număr mare de ţărani fără pământ sau cu pământ puţin, sub 5 ha, care nu era suficient pentru întreţinerea familiilor şi de aceea erau obligaţi să accepte a lucra o parte din pământul moşieresc în dijmă sau ca salariaţi agricoli, în condiţii dezavantajoase pentru ei. Mari nemulţumiri erau în rândul ţărănimii din comună din cauza insuficienţei islazurilor, neajuns reclamat şi în 1907.
Înfăptuirea reformei agrare era o condiţie a refacerii întregii economii naţionale, a recompletării efectivului de animale şi a repunerii în cultură a întregii suprafeţe însămânţate înainte de război. Chiar marii proprietari de pământ au început să-şi dea seama că distrugerile din inventarul agricol ţărănesc, pierderea vitelor de muncă folosite înainte de război la lucrul moşiilor, precum şi pierderea unei părţi a propriului inventar, i-ar pus în imposibilitatea de a-şi mai cultiva moşiile.39
Legile agrare din perioada 1918-1921 prevedeau: exproprierea întregului pământ cultivabil al statului, Domeniilor Coroanei, instituţiilor, bisericilor, comunităţilor religioase, al societăţilor filantropice şi culturale.40 Legea din 17 iulie 1921 instituia exproprierea totală a pământului cultivabil al moşiilor arendate neîntrerupt timp de 10 ani (1910-1920). Moşiile particulare se expropriau parţial, ţinându-se seama de legiuitor: dacă latifundiile41 trebuiau să dispară, marea proprietate nu.42 Legea din 30 iulie 1920 prevedea exproprierea pământului de păşune şi fâneţe aparţinând moşiilor particulare care întrece suprafaţa necesară vitelor proprii, socotindu-se după contingentul normal în raport cu suprafaţa moşiei rămasă după expropriere.
Legile reformei agrare elaborate în perioada anilor 1918-1921 au fost aplicate succesiv, mai întâi exproprierea moşiilor şi apoi împroprietărirea ţăranilor, ceea ce a dus la extinderea acţiunii în timp, ajungându-se ca în unele localităţi, printre care şi în comuna Creţeşti, materializarea lor să se facă în preajma celui de Al II-lea Război Mondial.43
Toate legile au fixat, ca principiu general, exproprierea cu despăgubire. Pentru aplicarea pe teren a legilor de reformă agrară au luat fiinţă comisii locale de expropriere, cu sarcina de a stabili hotarele părţilor expropriate şi cuantumul despăgubirilor.
Reforma agrară din România, legiferată în perioada 1918-1921, a fost cea mai profundă dintre reformele de acest fel înfăptuite în centrul şi sud-estul Europei după primul război mondial: a lichidat proprietatea latifundiară şi a diminuat considerabil marea proprietate.
Cu aceste câteva consideraţii de ordin general se va putea înţelege mai uşor cum s-au tradus în practică legile reformei din 1921 pe teritoriul comunei Creţeşti.
Un prim document se constituie la 19 aprilie 1919 când, comisia de reformă, primar fiind Ioan Şt. Onofrei, stabileşte câteva date preliminarii absolut necesare pentru aplicarea prevederilor legale:
| Numărul gospodăriilor din comună (capi de familie) |
|
| Creţeşti de Sus | 267 |
| Creţeşti de Jos | 206 |
| Budeşti | 124 |
| Satu Nou | 56 |
| Total | 653 |
Apoi s-a întocmit o altă situaţie în care au fost cuprinşi pe categorii, toţi locuitorii din comună care aveau dreptul de a fi împroprietăriţi:
| Categoria | I | III | IV | V | VI | Total |
| Satul | ||||||
| Budeşti | 73 | 13 | 8 | 13 | 2 | 109 |
| Creţeşti de Jos | 124 | 23 | 7 | 12 | 4 | 170 |
| Creţeşti de Sus | 120 | 32 | 13 | 31 | 10 | 206 |
| Satu Nou | 27 | 4 | 4 | 3 | 1 | 39 |
| Total pe categorii | 344 | 72 | 32 | 59 | 17 | 524 |
Numărul vitelor mari era de 753 de capete, după datele existente la primărie şi la Consiliul agricol dar, dintr-o evidenţă mai veche, din vremea războiului când oamenii, de teamă, nu declarau numărul real al vitelor pe care le aveau. Totuşi, luând ca bază aceste cifre, s-a constatat că este necesară o păşune comunală de 870 ha. Scăzând cele 59 ha de islaz comunal existent pe Lohan, constituit după Legea învoielilor agricole, trebuia expropriată, pentru acoperirea necesarului, suprafaţa de 810 ha.
Pe teritoriul comunei Creţeşti exista o singură moşie, la Budeşti, proprietatea Eleonorei Volenti, în suprafaţă de 1030 ha, din care:44
| 171 ha | pădure |
| 35 ha | conac, moară, pepinieră, vie |
| 120 ha | imaş care nu poate fi transformat în arătură |
| 18 ha | fâneaţă, iaz, inundabil |
| 344 ha | teren nesupus exproprierii |
apoi:
| 85 ha | fâneaţă care nu se poate transforma în arătură |
| 601 ha | teren arabil |
| 686 ha | teren care poate fi supus exproprierii |
După ce au fost întocmite documentele preliminarii, membrii comisiei judeţene de expropriere, Circumscripţia a II-a Vutcani, formată din:
1) V. Gh. Pădure – judecător de ocol I, rural Huşi – preşedinte;
2) D. Harnagea – delegatul proprietarilor;
3) V. Ţabără – delegatul sătenilor:
4) A. Caranaum – agronom, delegatul Casei Centrale,
în zilele de 10 şi 11 iunie 1919, au fost prezenţi la Budeşti pentru alegerea şi determinarea, în mod definitiv, a hotarelor părţi expropriate din moşia Budeşti, proprietatea Eleonorei Volenti din Iaşi, reprezentată de Aurel Varlam, ginere şi procurator al proprietarei.
Au fost prezenţi numeroşi locuitori în frunte cu Matei R. Popa, delegatul sătenilor din comisia locală.
Budeştenii au solicitat să li se dea:
1) imaşul, fâneaţa şi terenul arabil cuprins: la nord cu locurile sătenilor din Budeşti, satul Budeşti, pepiniera proprietarei; la est cu proprietăţile Budeştilor; la sud satul Curteni, iar la vest şoseaua Huşi – Crasna.
2) până la completarea părţii expropriate să li se dea în partea de sud a moşiei porţiunea în tot lungul ei, având ca bază şoseaua Huşi – Crasna.
Aurel Varlam acceptă propunerea locuitorilor. Suprafeţele de teren ale proprietăţii sunt menţionate în actul anterior, făcându-se şi alte precizări:
120 ha imaş care nu pot fi arate, 50 de ha se află pe coasta „Spinăria“ iar 70 ha pe „Dealul Crasna“; 18 ha teren fâneaţă inundabilă pe „Valea Lohanului“; 85 ha fâneaţă pe „Valea Crasnei“ care pot fi transformate în teren arabil şi 601 ha teren arabil, deci este supusă exproprierii suprafaţa de 686 ha, la care, aplicând cota de expropriere rămâne proprietăţii suprafaţa de 261, 30 ha, iar suprafaţa expropriată de 424,70 ha teren arabil.
Preţul de vânzare al pământului în localitate şi în împrejurimi, în ultimii cinci ani înainte de 15 august 1916, varia între 450-660 lei/ha. Preţul regional de arendare era stabilit la 56 lei/ha pământ calitatea I; 40 lei /ha pământ calitatea a II-a; 70 lei/ha de fânaţ calitatea I; 60 lei/ha fânaţ calitatea a II-a şi 34 lei/h pentru imaş înierbat.45
Moşia Budeşti nu fusese arendată în ultimii 10 ani (1910-1920) şi avea o datorie la Casa Centrală a băncilor populare suma de 300.000 lei.
Calitatea terenului expropriat, în suprafaţă de 424, 70 ha, este următoarea:
a) 278,70 ha teren arabil calitatea I, pe locul „La Arie“;
b) 40 ha fâneaţă şes pe „Valea Crasnei“ ce se poate transforma în teren arabil;
c) 18 ha teren arabil calitatea a II-a pe „Dealul Hârtop“;
d) 50 ha imaş, coastă înţelenită, în „Spinărie“, nu poate fi transformat în teren arabil;
e) 20 ha imaş, coastă înţelenită, pe „Dealul Crasnei“, nu poate fi transformat în teren arabil;
f) 18 ha fânaţ inundabil pe „Valea Lohanului“, nu poate fi transformat în teren de cultură.
Faptul că în cota de 424,70 ha expropriate au intrat 88 ha imaş şi fâneaţă care nu puteau fi transformate în teren arabil, se datoreşte stăruinţelor locuitorilor din Budeşti de a avea teren de imaş (anexa nr. 13).
După ce delimitează ternul expropriat comisia, în unanimitate, de comun acord şi cu locuitorii satului, stabileşte următoarele preţuri pe ha:
1.400 lei – teren arabil calitatea I;
1.200 lei – teren arabil calitatea a II-a;
1.600 lei – fâneţe şi şes calitatea I;
1.000 lei – imaş în coastă, înţelenit.46
Preţurile sunt exagerate faţă de cele publicate în Monitorul Oficial chiar dacă avem în vedere timpul scurs şi inflaţia care s-a manifestat după război. Această situaţie se explică şi prin faptul că în comisia de împroprietărire numărul ţăranilor era simbolic şi nu avea cine să „ţină la preţ“, să le susţină interesele.
Contra acestui document, privind exproprierea moşiei Budeşti, conform prevederilor legale, s-au făcut întâmpinări la organele de justiţie, atât din partea obştii, reprezentată de săteanul Matei R. Popa, cât şi din partea proprietarului prin reprezentantul său permanent, avocatul P. Botez. Toată nemulţumirea pornea de la islaz, teren de o mare necesitate pentru ambele părţi.
Un proces a avut loc pe 7 iunie 1921, care a dat posibilitatea celor două părţi să facă compromisuri, fără a rezolva definitiv problema. Astfel, pe data de 8 iulie 1922, comisia de împroprietărire se adună din nou şi încearcă să împace părţile, venind cu argumente din textul legii pentru ambele părţi:
Comisia hotărăşte:
Pentru cauză de utilitate naţională se expropriază întinderea de 21 ha teren cultivat, situat pe locul numit „Curca“. Cu drept de apel.
Pe data de 23 februarie 1923, comisia se întruneşte din nou pentru a se pronunţa în apelul făcut de Eleonora Volenti contra procesului-verbal din 8 iulie 1922, atât asupra exproprierii cât şi a preţului pe ha. Procesul mai are un alt termen pe data de 23 aprilie 1923. Ambele părţi doreau să-şi tragă cât mai multe avantaje.
Situaţia definitivă a exproprierii moşiilor Budeşti şi Lohan (proprietatea statului), în urma aplicării Decretului-lege 3697/1918, este următoarea:47
| Suprafaţa expropriată | Moşiile | Proprietar | Suprafeţe repartizate | Căror comune s-a repartizat |
| 424,70 | Budeşti | Eleonora Volenti | 106,60 | Vineţeşti Creţeşti |
| 53,25 | Lohan | 53,25 | Creţeşti | |
| 477,90 | 477,90 | |||
Comisia pentru împroprietărire din Creţeşti, la data de 27 martie 1921, avea încheiată o situaţie privind această acţiune din care rezultă că pentru împroprietărirea locuitorilor comunei s-a destinat suprafaţa de 373,50 ha, din următoarele moşii:48
203,5 ha din moşia Budeşti, la 85 împroprietăriţi, categoria I din Budeşti;
138,0 ha din moşia Urlaţi, la 69 împroprietăriţi, categoria I din Creţeşti de Sus.
38,0 ha din moşia Creţeşti la 18 împroprietăriţi, categoria I din Satu Nou (anexa nr. 12).
Lotizarea moşiei Urlaţi s-a făcut pe data de 28 martie 1921 pentru împroprietăriţii din Creţeşti de Sus, sub conducerea lui Petru Butte, inginer agronom. Delegatul Direcţiei Financiare şi împuternicitul Consiliului agricol al judeţului Fălciu, în asistenţa lui Ioan Şt. Onofrei, primarul comunei Creţeşti, prin tragere la sorţi. La fel s-a parcelat şi în celelalte sate. Deoarece din moşia Urlaţi a mai rămas disponibilă suprafaţa de 37 ha, aceasta a fost împărţită pe data de 21 iunie 1921, la 16 locuitori din Creţeşti de Sus, astfel:
| Dumitru Gh. Marcot | 1 ha |
| Gheorghe N. Cucu | 1 ha |
| Dumitru V. Solomon | 1,5 ha |
| Găliţă Orzan | 1,5 ha |
| Gheorghe D. Bazgan | 2 ha |
| Grigore D. Mocanu | 2 ha |
| Vasile I. Macarie | 2 ha |
| Constantin I. Zaharia | 2,5 ha |
| Ion I. Iosub | 2,5 ha |
| Anton Hotnog | 3 ha |
| Arghir Ciobanu | 3 ha |
| Gheorghe Gh. Berică | 3 ha |
| Gheorghe Hotnog | 3 ha |
| Ion P. Baran | 3 ha |
| Paraschiv Morariu | 3 ha |
| Vasile G. Fălceanu | 3 ha |
Cele 70 ha de imaş de pe moşia Urlaţi au rezolvat numai parţial nevoia celor din Creţeşti de Sus. Imaşul aflându-se peste pădure nu putea fi folosit decât numai pentru boi, oi, tineret şi sterpături. Vacile de lapte tot „de cap“ trebuiau duse la păscut pe şesul Lohanului sau prin huceaguri.49
Au fost nemulţumiri asupra modului cum a fost aplicată Legea agrară, de aceea, pe data de 17 octombrie 1925, comisia de împroprietărire, primar fiind Petru Gh. Albescu, pe baza unor dispoziţii superioare, a făcut o revizuire a împroprietăririi. Au mai fost împroprietăriţi 22 de locuitori care aveau dreptul să primească pământ, cu o suprafaţă de 36,5 ha pe fosta moşie a Eleonorei Volenti şi pe moşia statului din Lohan (anexa nr. 6).
Nemulţumirile erau previzibile. Numărul celor îndreptăţiţi de a fi împroprietăriţi era de 524, dintre aceştia, iniţial numai 198 au mai primit pământ, la care apoi s-au mai adăugat 16 locuitori
Cât priveşte sătenii din Creţeşti de Jos, aceştia au rămas să fie împroprietăriţi în regiuni de colonizare50 deoarece pe teritoriul comunei nu mai exista teren. Regiunile de colonizare fiind la distanţe foarte mari (Fălciu, Sârbi, Căpoteşti, Hoceni) stăpânirea efectivă a terenului nu a mai avut loc.
Modificări în situaţia împroprietăririi au existat în permanenţă: unii nu erau îndreptăţiţi deoarece aveau pământ propriu, depăşind lotul tip aprobat – 3 ha la început, apoi 2 ha; unii împroprietăriţi devin necunoscuţi, descoperirile se fac prin neachitarea sumelor datorate către stat. La 1 ianuarie 1926 cei împroprietăriţi trebuiau să plătească statului drept preţ al lotului şi taxe de măsurătoare-parcelare, următoarele sume:
| 0,5 ha – 1.120 lei | 1,5 ha – 3.360 lei |
| 1,0 ha – 2.240 lei | 2,0 ha – 4.480 lei |
Rezervele comunale au fost:
| – islazul comunal | 168,95 ha |
| – Şcoala din Budeşti | 3,00 ha |
| – cantoane, drumuri, | 3,00 ha |
| – agenţi Regia Monopolul Statului | 3,00 ha |
| – Post secţia jandarmi | 1,50 ha |
| – drumuri şi fântâni | 8,15 ha |
| total | 187,60 ha |
În acest îndelungat proces de împroprietărire s-au făcut şi abuzuri. Chiar reprezentantul statului, inginerul agronom Petre D. Butte, însărcinat cu aplicarea legii în comuna Creţeşti, nefiind creţeştean şi fără drepturi, se autoîmproprietăreşte cu suprafaţa de 4,25 ha (1,25 ha pe Lohan, poziţia nr. 19 din tabel şi 3,0 ha pe moşia Urlaţi, poziţia 1 din tabel). Şi cine ştie câte alte asemenea cazuri vor mai fi fost în timp ce unii săraci nu s-au putut bucura de o palmă de pământ.
Lui Mihail Lefter, cantonier la serviciul drumurilor, locuitor de 10 ani în comuna Creţeşti, nu i se aprobă transferul pământului de la Scoposeni; cererile lui Sârghe Gentimir, din Satu Nou, invalid de război şi a lui Ilie Dumitraşcu din Creţeşti, tot invalid de război, prin care solicitau completarea suprafeţei cu care să fie împroprietăriţi, nu sunt aprobate, din lipsă de pământ.
Costache Samson şi Ion Murguci, ambii din Satu Nou, adresează o cerere Serviciului agricol Huşi, înregistrată la nr. 3106 din 11 decembrie 1934, în care arată că în comuna Tătărăni, locul obârşiei lor, au fost trecuţi pe tabelul de împroprietărire dar nu au primit pământ asemenea foştilor lor camarazi de război şi cer să fie împroprietăriţi în Creţeşti. Răspunsul: În cazul când se învoiesc să meargă în colonizare să se adreseze direct O.N.A.C-ului, unde, poate, se va găsi teren disponibil pentru solicitanţi. Alte cereri nu pot fi satisfăcute tot din lipsă de teren: Ilinca Ursachi, văduvă de război, Ion Pară, Panainte Ganea, Petrache Popa. Aceştia şi alţii ca ei s-au lăsat păgubaşi. Vorba românului: „Ne plimbă de la Ana la Caiafa.“
Din situaţia existentă rezultă că nici la 1 ianuarie 1938 împroprietărirea nu era încă încheiată, mai erau locuitori îndreptăţiţi cărora nu le-au fost făcute formele definitive de punere în posesie:
1. Alexandru Brânză, Creţeşti de Sus, 2,5 h, împroprietărit pe moşia Ghebeni, satul Căpoteşti, comuna Hoceni, proprietar Ateneul Român;
2. Nicolae I. Barbu, Creţeşti de, 2,5 ha, tot pe moşia Ghebeni;
3. Panainte Ganea, Creţeşti de Jos, 1,0 ha, împroprietărit pe moşia Budeşti, proprietar Eleonora Volenti.
În situaţii similare au mai fost şi alţi locuitori: Gheorghe I. Prisecaru, 2, ha la Hoceni; Albu Vasile, 2 ha la Budeşti; Alexa Neculai, 2 ha la Budeşti ş.a.
Aplicarea prevederilor Decretului-lege 3697 din 14 decembrie 1918 şi a Legii agricole din iulie 1921, în diferite perioade de timp, în comunele Creţeşti de Sus şi Creţeşti de Jos se prezenta sub următoarele date:
| teren expropriat: | 533 ha |
| – suprafaţa efectiv rămasă | 851 ha |
| din care: | |
| – rezerve de interes obştesc | 34 ha |
| – păşuni comunale | 165 ha51 |
| – atribuită împroprietăriţilor | 399 ha |
| – arendată împroprietăriţilor | 243 ha |
| satisfăcuţi în comuna în care au fost înscrişi: | |
| – împroprietăriţi definitiv | 189 |
| – arendă | 138 |
| total 1 | 327 |
| nesatisfăcuţi: | |
| – eliminaţi în baza instrucţiunilor | 28 |
| – lipsă de teren | 196 |
| total 2 | |
| total general | 551 |
| Debite şi titluri de proprietate în anul 1932 | ||||
| – suprafaţa | 758 ha | – titluri de proprietate distribuite | 212 | |
| – împroprietăriţi | 58252 | – nedistribuite | 370 | |
Putem considera încheiată acţiunea de împroprietărire a locuitorilor din comuna Creţeşti, pe baza legilor din 1918 şi 1921, abia după 20 de ani – în 1939.
Această reformă a contribuit la dezvoltarea relaţiilor capitaliste din agricultură, a dus la sporirea producţiei agricole şi, în parte, la redresarea situaţiei ţărănimii. Sumele plătite de ţărani pentru răscumpărarea pământului şi lipsa inventarului agricol a făcut ca o mare parte din cei împroprietăriţi să rămână datori la bănci şi cămătari – situaţie caracteristică perioadei interbelice.53
Parcelarea loturilor de casă (a siliştilor) din Satu Nou
În baza ordinului nr. 228.447/1933, privind parcelarea locurilor de casă (siliştilor), se constituie o comisie formată din:
1. Florin Cherimbach – directorul Serviciului agricol;
2. M. Dogariu – delegatul consiliului judeţean;
3. N. Boantă – delegatul al Comisiei agricole;
4. Neculai Baciu – delegatul locuitorilor din Satu Nou;
5. Marin Sofronie – primarul comunei Creţeşti de Sus.
Comisia hotărăşte parcelarea suprafeţei de 17,750 ha teren din jurul satului, folosit în devălmăşie, şi distribuirea lui în loturi de 0,250 ha, unui număr de 71 de locuitori. Împărţirea s-a făcut pe baza actelor de proprietate deţinute de locuitori. Pentru definitivarea lucrărilor este împuternicit şeful Regiunii agricole Vutcani, ajutat de învăţătorul Emanoil Lovin şi Neculai Baciu, delegat al obştii. Delegatul avea împuternicirea semnată de 30 de locuitori din Satu Nou, care îi dădeau dreptul să le susţină interesele.
Pe data de 9 noiembrie 1933, organele abilitate ale Serviciului agricol Fălciu, în baza documentelor prezentate de Marin Sofronie şi Neculai Baciu, aprobă parcelarea locurilor de casă (siliştilor) din Satu Nou, fiecare locuitor primind în proprietate câte un lot parcelat. Ele au intrat în deplina stăpânire a sătenilor, moştenindu-se din tată în fiu până azi.
5. Reforma agrară, 1945 |
Cuprins ^ |
Aşezarea geografică a Creţeştilor a favorizat locuitorii în multe privinţe: căi de comunicaţii şi mijloace de transport care înlesnesc deplasările în afara localităţii; terenul agricol în imediata vecinătate a satelor; pădurea aflată „în spatele case“. Ca un revers al medaliei, căile de comunicaţii de pe Valea Lohanului, în decursul timpului, au adus şi multe necazuri. Toate hoardele străine care au plecat din ţara lor au trecut, fie „în sus“, fie în „gios“ pe la Creţeşti. În timpul celui de Al II-lea Război Mondial s-a întâmplat la fel. Oamenii locului au trebuit să suporte multe supărări: să asigure cazarea trupelor şi hrana animalelor, luându-le adesea şi ultima vită din bătătură, de nu mai aveau cu ce lucra pământul, ceea ce a dus la scăderea producţiei agricole.
S-au introdus pentru prima dată cote obligatorii de unt care trebuiau predate la stat, s-au raţionalizat zahărul, uleiul şi carnea. Primăria distribuia bonuri pentru unele produse: 250 de g zahăr şi 150 ml ulei. Lipsea gazul lampant, stofele erau ţesute din celofibră,54 populaţia se încălţa cu galenţi.55 Peste toate acestea s-a adăugat lipsa braţelor de muncă din agricultură, munca forţată pentru sprijinirea frontului, fiscalitatea excesivă, amenzi usturătoare pentru nesupunere civică etc.
Până şi prefectul judeţului Fălciu, într-un raport înaintat Ministrului de interne, recunoaşte greutăţile prin care trece populaţia: să se reducă cuantumul amenzilor… imposibil de a fi achitate… se pot produce stări de spirit periculoase pentru timpul de faţă, sau aspecte privind fiscalitatea: sătenii nu-şi pot vinde produsele, perceptorii le ridică din casă lucrurile trebuitoare, ce sunt vândute la preţuri de nimic.56
Când frontul a luat calea spre Apus, pagubele şi necazurile au fost şi mai mari. Imediat după ce frontul s-a îndepărtat şi mişcarea trupelor s-a rărit, Comitetul regional Moldova, cu sprijinul noului prefect al judeţului Fălciu, Dumitru Florescu, au trecut la democratizarea administraţiei locale. La Creţeşti a fost instalat noul primar în persoana lui Dumitru (Mitică) Onofrei. Când s-a aflat că avea prea mult pământ, a fost înlocuit cu Gheorghe Miron, invalid de război.
|
Gheorghe Miron, (1912-1989)
|
Schimbările ce începuseră a avea loc sub conducerea comuniştilor nu au fost primite cu entuziasm de populaţie, deoarece din informaţiile aduse de cei care luptaseră pe frontul de răsărit erau îngroziţi de viitorul ce-i aştepta – colhozul.
Frontul plugarilor, partid politic prin care comuniştii îşi desfăşurau propaganda, are o tot mai mare influenţă în rândurile ţărănimii încât sosise momentul să ceară trecerea la înfăptuirea reformei agrare, împotriva majorităţii membrilor guvernului, concretizată în „Manifestul…“ din 10 februarie 1945, în care se menţiona: A sosit ceasul ca ogorul pe care-l munciţi să fie al vostru, nu al moşierilor.57
Odată cu instaurarea a cea ce s-a numit „guvern democratic“ din 6 martie 1945 condus de Petru Groza,58 s-au creat condiţiile favorabile pentru reforma agrară. Legea59 şi instrucţiunile de aplicare, apărute în martie 1945, prevedeau că vor fi confiscate în întregime proprietăţile criminalilor de război, moşierilor fugiţi cu trupele germane, moşierilor care au sabotat lucrările agricole pe moşiile lor ş.a. Celor care nu intrau în aceste categorii li se lăsau 50 de ha cultivabile, numai într-o singură moşie. Inventarul agricol, conacele, locuinţele, clădirile de orice fel, viile, livezile, bălţile, iazurile, islazurile şi pădurile nu puteau fi împărţite. Exproprierea se făcea fără despăgubire. Cei împroprietăriţi trebuiau să plătească statului pentru locul atribuit. Preţul era foarte mic, avea un caracter simbolic. În 1950 s-a renunţat definitiv la această plată, anulându-se datoriile ţăranilor.
În fiecare comună s-au format comitete locale de împroprietărire. Un astfel de comitet a luat fiinţă şi în comuna Creţeşti, pe data de 12 august 1945, având următoarea componenţă:
– Gheorghe Miron – preşedinte;
– Ion Mititelu – vicepreşedinte;
– Costache Cojan – secretar;
– Gheorghe Macovei, Simion Chirica, Costache V. Dumitraşcu, Petru Gugulică, Niţă Murgoci, Vasile Enache, Ştefan Anea, Nicu Bulichi şi Costache Apostol, membri.
Pentru comisia de plasă au fost numiţi: Costache Cojan şi Niţă Murgoci.
Comisia avea obligaţia de a întocmi liste cu cei ce erau îndreptăţiţi de a fi împroprietăriţi, în următoarea ordine de priorităţi:
I – ostaşii concentraţi sau mobilizaţi şi toţi cei care au luptat împotriva Germaniei;
II – orfanii, văduvele de război şi invalizii din războiul antihitlerist;
III – orfani, văduve şi invalizi de război, în general;
IV – ţăranii fără pământ;
V – muncitorii agricoli şi dijmaşii care au lucrat pe proprietăţile expropriate;
VI – ţăranii cu pământ sub 5 ha.60
Comisia judeţeană de aplicare a reformei agrare a judeţului Fălciu a stabilit lotul tip de împroprietărire pentru plasa Huşi, din care făcea parte şi comuna Creţeşti, la 2 ha, dar ţinându-se seama şi de suprafaţa existentă disponibilă pentru împroprietărire. S-a păstrat şi o rezervă de 5%. Prin ordinul 155.555 din 28 februarie 1946 al Ministrului Agriculturii şi Domeniilor se dau indicaţii cu privire la suprafeţele expropriate din marile moşii, aprobate să fie făcute rezervă de stat în vederea organizării fermelor model. Se constituia embrionul viitoarelor I.A.S.-uri.61
Pentru a determina cu exactitate suprafaţa moşiei Mariei Varlam, singura moşie existentă în comună supusă exproprierii, se poartă un adevărat „război al hârtiilor“: i se cere primarului din Creţeşti să elibereze un certificat din care să rezulte modul cum a fost exploatată moşia în ultimii 7 ani (1938-1944); în termen de 7 zile, Maria Varlam să depună actele de proprietate în baza cărora stăpâneşte moşia; declaraţia proprietarei în care să se arate suprafaţa de teren pe care o posedă; adresa Primărie din comuna Obârşeni, judeţul Tutova prin care se comunică că Maria Varlam nu posedă moşie pe teritoriul acelei comune.62
Concluzia: Maria Varlam nu avea proprietăţi în alte localităţi, era proprietara moşiei Budeşti, moşie care avea suprafaţa de 52 ha, în care intra şi conacul. În ultimii 7 ani moşia fusese exploatată astfel: 4 ha au fost date în arendă şi 45 ha au fost lucrate în dijmă cu oamenii din sat. În timpul războiului, pentru o scurtă perioadă de timp, moşia a fost lucrată cu prizonieri, probabil numai pentru mâncare şi cazare.
La 1 aprilie 1946, comisia comunală de împroprietărire stabileşte că 50 ha teren, în care intră şi conacul, rămân în proprietatea Marie Varlam (anexa nr. 8). Din moşie se expropriază suprafaţa de 2 ha, situată pe teritoriul satului Budeşti, la locul numit „Curca“, megieş la răsărit cu şoseaua iar la vest cu pământurile locuitorilor din Budeşti. Alte exproprieri nu au mai fost făcute în comună. Lista definitivă a celor îndreptăţiţi să primească pământ ce a fost întocmită de comisia comunală, coordonată de A. Simionescu, șeful Ocolului Agricol Huşi şi Toader Alexa, pretor al plăsii Huşi, cuprindea 105 locuitori, stabiliţi pe categorii, astfel:
| Categoria | Componenţa categorie | Îndreptăţiţi | Suprafaţa necesară ha |
| I | concentraţi, mobilizaţi contra Germaniei | 52 | 44 |
| II | invalizi, văduve, orfani din Apus | 14 | 11 |
| III | invalizi, văduve, orfani, din război, în general | 7 | 6 |
| IV | ţărani fără pământ | 5 | 4,50 |
| V | ţărani cu pământ puţin | 27 | 25,50 |
| Total63 | 105 | 90,00 | |
Nu toţi cei îndreptăţiţi au primit pământ. În urma revizuirii listelor şi a suprafeţelor de pământ repartizate comunei Creţeşti, situaţia definitivă a împroprietăririlor a fost următoarea:
| Proprietar expropriat | Locul moşiei | Împroprietăriţi | Suprafaţa atribuită ha | Total suprafaţă ha |
| Neculai Folosea | Lunca Banului | 59 | 1,00 | 59 |
| Zoiţa Negrea | Lunca Banului | 20 | 0,50 | 10 |
| Total | 79 | 69 | ||
Având în vedere data ultimului proces-verbal de punere în posesie (26 decembrie 1946), putem considera că acţiunea a fost încheiată după numai un an şi 9 luni de la apariţia Legii agrare, faţă de aplicarea legii similare din 1921 care a durat 20 de ani.
Această situaţie se explică şi prin faptul că acţiunea maselor de ţărani a fost energică, au „intrat“ pe pământurile moşierilor încă înainte de apariţia legii. Din informaţiile culese de la activiştii din acea perioadă, Nicolae Pădineanu, secretarul Frontului Plugarilor şi Ion Galu, ilegalist, am aflat că ţăranii din Epureni au ocupat şi împărţit proprietatea moşierului Iamandi. Acţiuni similare au avut loc şi în alte sate ale judeţului: Stănileşti, Lunca Banului, Moşna, Răducăneni, Vutcani, Boţeşti ş.a.
Această situaţie inedită, fără precedent, l-a determinat pe Romulus Zăroni, şeful Departamentului Agriculturii şi Domeniilor să intervină, cerând Comitetelor agricole judeţene să sisteze aceste acţiuni până la apariţia legii agrare, fapt sancţionat prompt de „Scânteia“, cum că ştirea este falsă: D-l ministru Zărnoi – se arată în ziarul comuniştilor – nu a dat dispoziţiuni de oprire a exproprierii şi împroprietăririi agricole.64 Era de fapt o situaţie ce nu mai fusese întâlnită. Dr. Petru Groza, prim ministru, este nevoit să recunoască această anomalie, cerând să se aducă legea la situaţia faptului împlinit şi nu invers, cum ar fi fost normal. Astfel, au apărut abuzuri care nu au mai putut fi îndreptate.
Pentru a arăta optica organelor administrative, cităm aprecierile directorului Comisiei agricole a judeţului Fălciu, cuprinse în raportul privitor la reforma agrară – ianuarie 1946:
Comitetele comunale, în marea lor majoritate, nu au înţeles spiritul legii, regulamentul şi instrucţiunile pentru reforma agrară. Când le-au înţeles sau au primit îndrumări şi lămuriri, n-au voit să ţină cont de lege. Comitetele comunale refuzau să aplice hotărârile consiliului de plasă iar mijloacele de constrângere pentru executarea măsurilor ce se impuneau nu existau.65
Altfel spus: „fiecare era împărat în satul lui“, cu aprobarea tacită a acelora ce se aflau în perioada de început de a fi stăpâni pe destinele ţării.
6. Agricultura cooperativizată |
Cuprins ^ |
Înfăptuirea reformei agrare din 1945, precum şi a altor măsuri care au fost luate ulterior, a determinat profunde schimbări în structura proprietăţii agricole şi în relaţiile sociale de la sate – a fost lichidat suportul tuturor rămăşiţelor feudale în agricultură.
Prin Decretul 83 din 1 martie 1949 a fost expropriată moşia proprietarei Maria Varlam, în suprafaţă de 50 ha, fără despăgubire, fiindu-i confiscate toate bunurile mobile şi imobile. Proprietarei i s-a stabilit domiciliu forţat în judeţul Neamţ. A decedat la data de 18 aprilie 1983, în oraşul Neamţ, la venerabila vârstă de 98 de ani şi a fost înmormântată la Mânăstirea Văratic. S-a stins astfel o istorie plină de adevăr şi de legendă şi începe o alta, nu mai puţin tristă.
Noua putere de stat, în privinţa proprietarilor de pământ, nu s-a oprit la acest stadiu. Toţi cei care deţineau o suprafaţă mai mare şi erau gospodari ai satelor erau etichetaţi „duşmani ai poporului“ şi trecuţi la „chiaburi“,66 trebuind să suporte toate măsurile coercitive menite să-i aducă pe toţi la acelaşi nivel, la „sapă de lemn“. Una dintre măsuri a fost apariţia H.C.M. 308/1953 prin care intra în stăpânirea statului, prin cedarea „benevolă“, la cerere, a importante suprafeţe de pământ care aparţineau funcţionarilor publici, pensionarilor, chiaburilor şi a altor categorii sociale. Prin comasarea acestor terenuri şi a rezervelor de la reforma agrară din 1945 s-au constituit Întreprinderile Agricole de Stat (I.A.S.)
În comuna Creţeşti, de prevederile H.C.M. 308, au „beneficiat“ 32 de săteni şi 2 parohii, totalizându-se o suprafaţă de 89,60 ha. Pentru a nu se considera o expropriere, cei în cauză erau „sfătuiţi“ să facă cerere „de bună voie“, prin care să cedeze pământul stratului, fără despăgubire. Dacă „sfatul“ nu era ascultat, salariaţii riscau să-şi piardă slujba, fără a avea posibilitatea folosirii unei alte surse de existenţă. Motivele invocate de cei care au depus cereri pentru a da pământul la stat ascund o realitate amară:
– învăţătorul Gheorghe I. Iancu motivează că suprafaţa de 0,50 ha pe care o cedează statului nu o poate munci din cauza sarcinilor de serviciu;
– Curelaru Dumitru, funcţionar din Tătărăni, cu pământ pe teritoriul comunei Creţeşti, motivează că nu are braţe de muncă pentru a lucra suprafaţa de 1,43 ha.
Locuitorii cu mai mult pământ, peste 5 ha, care au rezistat acestei prime măsuri au fost trecuţi la „chiaburi“ şi obligaţi să suporte nenumărate măsuri de constrângere: cote obligatorii către stat din toate produsele, impozite mai mari, zile de corvoadă, îngrădirea dreptului copiilor de a urma şcoli superioare şi multe altele.
În fixarea cantităţii cotelor de produse agricole nu se ţinea seama de numărul membrilor de familie, de braţele de muncă sau de capriciile naturii. Cei care nu aveau vite cu care să-şi achite cota de carne erau nevoiţi să cumpere animale de la piaţă cu un preţ şi să le dea statului cu altul, suportând pierderile. În comună exista un salariat, împuternicit al statului, care ţinea o strictă evidenţă a planului de produse şi al cantităţilor predate de fiecare locuitor. Când, din diverse motive cetăţeanul nu putea să-şi achite cotele, venea „împuternicitul“ şi „mătura podul casei“ lăsând în urmă plânsul, jalea şi grija zilei de mâine.
În colectarea cerealelor statul nu întâmpina greutăţi: grâul secerat şi pus în clăi era transportat la aria satului unde era batoza pentru treierat. Comisia, existentă la fiecare arie, oprea cetăţeanului toate datoriile şi nu rare erau cazurile când omul pleca acasă cu sacul sub braţ. Se alegea numai cu paiele şi cu munca zadarnică de un an. Un asemenea necaz i s-a întâmplat şi lui Costache Samson, din Satu Nou. Din cele 11 ha teren ce la avea în proprietate trebuia să întreţină 11 suflete, din care 7 copii minori. Semănase 5 ha de grâu. Din cantitatea rezultată după treierat, comisia a început să facă scăderi: cota de grâu pe anul în curs, restanţele din anii anteriori şi a celor din anul în curs la alte produse, prin echivalare, cota parte pentru treierat şi, astfel, Costache Samson s-a trezit cu sacul gol sub braţ.
Au urmat bocetele şi ţipetele copiilor aduşi în faţa comisiei, să-i vadă, blesteme ale femeii şi înjurături pe sub mustăţi ale bărbatului. Comisia a rămas neînduplecată: şi-a îndeplinit sarcina încredinţată de partid: „achitarea cotelor obligatorii către stat“.
Femeia, Samsoniţa, aşa cum îi spunea satul, femeie deprinsă cu greutăţile, pentru a scăpa de o asemenea năpastă ce căzuse asupra familiei, s-a urcat în tren şi s-a oprit la Bucureşti. Întreabă din om în om şi reuşeşte să ajungă la Comitetul Central al P.R.M. Cere să fie primită în audienţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sub diferite motive, cererea îi este refuzată. Samsoniţa nu se descurajează: se aşează pe scările înaltului aşezământ hotărâtă să aştepte. Insistenţele oamenilor de ordine nu au putut-o îndepărta Simţind că nu este cale pentru a scăpa de ea, este chemată de un „oficial“ căruia îi spune necazul ce-l avea pe suflet. Răspunsul părea încurajator: „mergi mata acasă, la copii, femeie! Fii fără grijă, totul se va rezolva!“
În drum spre casă, vânturată de fel de fel de gânduri, printre care unul îi stăruia în minte: alţii, pentru o asemenea îndrăzneală şi-au abătut asupra lor noi necazuri. Nu era încredinţată că totul se va sfârşi cu bine, că „se va rezolva“, aşa cum o încredinţase cel căruia îşi descărcase sufletul. Se mângâia cu ideea: „am făcut-o şi pe asta, să nu mă căiesc!“
Ajunsă acasă situaţia era alta. Nu a mai găsit acea comisie încrâncenată, ci o alta cu care s-a putut împăca „şi varza şi capra“, de… era „ordin de sus!“ Vestea a cutreierat tot satul ca o scânteie. Nimeni nu se aştepta la o asemenea „minune“. Oamenii satului comentau: dacă ar fi ştiut ce întorsătură vor lua întâmplările, o lăsau pe Samsoniţa să treiere ea mai întâi şi aşa ar fi rămas şi ei cu mai mult grâu în pod, dar n-a fost să fie aşa.
Pentru a scăpa de chiaburie, se foloseau diverse metode: unii împărţeau pământul la moştenitori sau la rude mai sărace, ca să scape de el sau soţii deschideau divorţau şi împărţeau averea pe din două, deşi locuiau mai departe sub acelaşi acoperiş.
Petru Albescu, cel mai avut om din comună, intervine pe lângă academicianul Mihai Ralea, vechi politician de prin părţile locului, cunoscut de creţeşteni, deputat în Marea Adunare Naţională, pentru a putea preda la I.A.S Avereşti, suprafaţa de 21 ha de pământ (anexa nr. 10).
Alţii, mai tineri şi mai hotărâţi, părăseau comuna, îşi luau „lumea în cap“, să nu le mai dea nimeni de urmă şi aşa scăpau de silniciile la care erau supuşi.
Costică Ionescu, gospodar de frunte din satul Budeşti. După munca de o zi la strânsul grâului, seara, când se întorcea acasă, înfige furca într-un snop, îl pune pe umăr şi îl împrăştie în bătătură: „să mai ciugulească găinile“. A doua zi trece pe drum primarul comunei, Costache Cojan, însoţit de jandarm. Observă „risipa“ de grâu din ograda lui Costică Ionescu şi a scăpat, cu glas tare, o lozincă care avea o largă circulaţie: „iată un act de sabotaj făcut de un duşman al poporului!“
Se întocmesc „actele legale“ şi, în regim de urgenţă „duşmanul“ este condamnat la 3 luni de închisoare, cu executare în penitenciarul din Huşi. Când a avut drept de vizită, s-au dus la el copii săi: Nicu, învăţător în comună şi Maria care, văzându-şi tatăl a început să plângă. Demn, cu fruntea sus, bătrânul cu părul coliliu i-a spus: „nu plânge Marie! Am ajuns să trăiesc şi ziua asta! Dumnezeu e mare, s-a îndura să scăpăm de asemenea nedreptăţi!“
A avut dreptate. Dumnezeu s-a îndurat şi l-a scăpat pe ţăran de unele necazuri, dar a fost mult mai târziu, când cel care-i ceruse mila era demult sub pământul din cimitirul satului. La capul lui străjuieşte astăzi un stejar falnic, aşa cum a fost şi el în anii lui cei mai frumoşi.
Cotele obligatorii, în afară de cele pentru lână şi carne, au fost desfiinţate abia în anul 1956, în urma hotărârii Plenarei C.C. al P.C.R. din 27-29 decembrie când s-a constatat, vai, cât de târziu, că ele „au devenit o frână în dezvoltarea producţiei agricole“.
Plenara C.C. al P.C.R. din 3-5 martie 1949 a constituit semnalul începerii unei alte etape în agricultura românească – unirea pământurilor şi trecerea la socializarea agriculturii, după propaganda vremii, singura cale de a scăpa ţărănimea de lipsuri şi nevoi. S-a început cu forme simple: întovărăşirile agricole. Prima de acest fel din comuna Creţeşti a fost constituită în satul Budeşti, pe data de 31 octombrie 1957, cu denumirea de „7 Noiembrie“67 (anexa nr. 11).
Iniţial, întovărăşirea avea 17 membri (15 gospodării mijlocii şi 2 gospodării mici), cu 63 de suflete şi 33 de braţe de muncă. Cei 17 ţărani întovărăşiţi deţineau o suprafaţă de 45 ha teren, din care numai 15 ha au fost comasate pentru a putea fi lucrate în comun, formând o tarla pe locul „La Arie“.
Întovărăşirea dispunea de următorul inventar: 4 boi, 2 cai, 2 vaci, 4 care, 2 căruţe, 5 pluguri, 2 grape, proprietatea ţăranilor întovărăşiţi. Din consiliul de conducere au făcut parte: Gheorghe N. Macovei – preşedinte; Gheorghe Cozma – secretar şi Petru Onofrei –membru. Adunarea de constituire a fost condusă de activistul N. Bârzu, de faţă fiind şi Vasile Hobincu, tehnicianul agricol al comunei.
În anul 1958 ia fiinţă o întovărăşire şi în Satu Nou, cu 20 de membri, 60 ha teren agricol şi 5 atelaje. Preşedintele întovărăşirii a fost gospodarul Neculai Baciu. În aceeaşi perioadă s-au format întovărăşiri şi în celelalte sate ale comunei.
În judeţul Fălciu existau încă din anii 1949-1950 gospodării agricole colective (G.A.C.) în comunele Târzii, Roşieşti, Vetrişoaia. Numărul lor a crescut în anii care au urmat.
Chiar dacă o parte din terenurile întovărăşirilor agricole se ara cu tractorul, având în vedere că inventarul de care dispuneau aceste unităţi era insuficient, ele nu puteau constitui un pas decisiv în dezvoltarea agriculturii.
Pe măsură ce baza tehnico-materială a agriculturii s-a îmbunătăţit a început o campanie decisivă pentru înscrierea tuturor ţăranilor în cooperative agricole de producţie (C.A.P.), proces care s-a încheiat în anul 1962.
Comandamentul pentru colectivizare constituit în comună era condus de N. Bernacec, secretar al Comitetului raionului de partid Huşi, secondat de preşedintele Andrei Dănuţ şi secretarul de partid Vasile Bujor. S-au format echipe de câte 10-14 oameni care mergeau din casă în casă „lămurind“ ţăranii să treacă la noua formă de muncă în agricultură – munca în colectiv. Echipele erau formate din membri şi secretari de partid, din ţărani care s-au hotărât să-şi „schimbe viaţa“ cu un ceas mai devreme, intelectuali şi membrii colectivişti aduşi de prin alte localităţi. Când omul îşi vedea casa plină de asemenea musafiri nepoftiţi, cădea cerul pe el. Acţiunea a început cu locuitorii din Satu Nou. S-au găsit „forme de lămurire“ pentru cei care se lăsau mai greu înduplecaţi de a „păşi pe drumul cel nou“: îndărătnicul se trezea seara cu o maşină la poartă din care cobora echipa şi dacă după îndelungate tratative argumentele nu erau convingătoare pentru ca cererea să fie semnată, gazda era „plimbată“ până la sediul oficial unde i se dădea să studieze statutul C.A.P.
Când omul era „totuşi convins“, se întorcea acasă cu lacrimi pe obraji, pe care femeia sa nu le văzuse niciodată de când duceau viaţa împreună, spunând cu glas stins: „Am semnat! N-am avut încotro!
Alţii, care aveau copii pe la şcoli sau erau duşi cu servicii în alte locuri, se trezeau cu copii în pragul casei, trimişi să-şi lămurească părinţii să se treacă la colectiv. În loc să se bucure de revedere părinţii şi copii, în hohote de plâns, se strângeau în braţe, fără nici un glas, simţind adevărata lor dramă. Ce durere mare se afla în sufletul părintelui atunci când putea să-şi vadă din nou copilul la coarnele plugului. Dar pentru a-l scăpa de această veşnică corvoadă la care el a fost supus, a strâns, numai Dumnezeu ştie cum, ban lângă ban, a înnodat nevoile până şi-a văzut un gând împlinit – copilul, ridicat prin carte şi muncă, la un alt trai.
Cu glas frânt, părintele îşi îmbărbătează odrasla „…lasă, băiete, nu te necăji! Are grijă tata de tine!“
Şi după o zi, două, cu pas împleticit, gândindu-se că boul sau calul său din ocol, fala şi ajutorul lui dintotdeauna, vor încăpea pe alte mâini care nu vor avea decât grija să dea cu iuşca în ei, fără nici un fel de milă, pleca la locul ştiut unde să spună: „M-am hotărât!“
Unora, care aveau dări către stat, reale sau imaginare, li se trimetea pe cap preceptorul sau miliţianul, li se măsura vinul din butoi sau erau amendaţi că nu şi-au legat câinele. Dar câte noduri în papură nu se căutau? Aşa au fost „lămuriţi“ Nică Orzan, Costică Văleanu, Neculai Baciu, Maria Folescu, Gheorghe Ioaniţescu, Neculai Anton, Ioan Onofrei şi lista este mult mai lungă.
Astăzi unul, mâine altul, oamenii deveneau o simplă cifră pe care comandamentul comunal pentru colectivizare o raportau la centru – un nou succes pe drumul agriculturii socialiste. În 1960 creţeştenii din toate cele patru sate erau membri cooperatori apoi, în 1962, uniţi într-o singură unitate agricolă sub denumirea de Cooperativa Agricolă de Producţie Creţeşti. Cu toată „mobilizarea generală“ pentru încheierea procesului de colectivizare, au mai fost câteva familii care au reuşit să se strecoare, crezând că vor scăpa de colhoz. Şi pentru ei s-au găsit forme noi de constrângere: nu mai puteau lucra pământul în haturile moştenite de la înaintaşi. Primeau, în schimb, un alt loc, la mare distanţă, teren slab productiv, nu i se primeau vitele la imaş, i se mărea cota la carne şi dacă nu o achita în termen i se lua boul de la car, aşa cum a păţit Costică Văleanu şi mulţi alţii. Omul, văzând că nu mai are nici o cale de ales, trecea şi el la grămadă.
În 1975 existau în comună 960 de gospodării ale populaţiei, din care 950 erau ale membrilor cooperatori. După 10 ani, în 1985, numărul gospodăriilor membrilor cooperatori scade la 848, majoritatea familiilor plecate îndreptându-se spre oraşe, angajându-se la diferite întreprinderi industriale. În aceeaşi perioadă creşte numărul gospodăriilor individuale de la 10 la 24, nu ca urmare a retragerii din C.A.P., ci prin întemeierea de noi familii cărora părinţii nu le-au dat pământ ca zestre, găsindu-şi alte mijloace de întreţinere. Suprafaţa de terenuri, pe categorii şi unităţi agricole în anii 1976 şi 1985, din comuna Creţeşti, era următoarea:
| 1976 | 1985 | |
| Suprafaţa totală (hectare) | 5.535 | 5.535 |
| Cooperative agricole de producţie | 2.106 | 1.801 |
| Gospodării individuale ale membrilor C.A.P. (loturi tip) | 363 | 264 |
| Gospodării individuale | — | — |
| Suprafaţa agricolă | 2.237 | 2.202 |
| Unităţi agricole de stat | 97 | 492 |
| C.A.P. (inclusiv asociaţii intercooperatiste) | 1.840 | 1.501 |
| Gospodării personale ale membrilor C.A.P. | 300 | 200 |
| Gospodării individuale | — | — |
Asupra acestor date se pot face unele observaţii: proprietatea privată asupra terenurilor a dispărut; suprafeţele destinate pentru loturile tip (în folosinţă) s-au diminuat, de la 0,25 ha la 0,15 ha; după 1980 suprafaţa C.A.P. a scăzut ca urmare a înfiinţării Asociaţiei Economice de Sta şi Cooperatiste (A.E.S.C.).
Întregul sistem agricol fiind sub controlul statului a existat posibilitatea organizării agriculturii(de stat şi cooperatiste) sub toate aspectele: investiţii, folosirea forţei de muncă, mecanizare, amenajarea teritoriului, seminţe selecţionate, dezvoltarea şeptelului şi îmbunătăţirea raselor, toate făcând posibilă practicarea unei agriculturi intensive.
Mecanizarea agriculturii |
Cuprins ^ |
Mecanizarea agriculturii s-a impus încă de la început ca o necesitate de primă urgenţă. Acţiunea a început timid, cu câteva tractoare provenite de la moşierii expropriaţi, cu care, în 1949 s-a înfiinţat Staţia de Maşini şi Tractoare Huşi (S.M.T.). Echipe de tractorişti cu 2-3 tractoare marca Lanz Buldog se deplasau din sat în sat şi efectuau arături sub binecunoscuta lozincă „legătura strânsă dintre clasa muncitoare şi ţărănime“
Tractoarele agricole, ca principală sursă energetică, au avut o importanţă covârşitoare în realizarea la parametri optimi a mecanizării proceselor de producţie din toate sectoarele de activitate din agricultură. Astfel, în 1950 a apărut primul tractor românesc I.A.R., fabricat la Braşov, au urmat tractoarele K.D. şi K.D.P. pe şenile, apoi U.T.OS şi U650 pe cauciucuri, cu multe variante, adaptate nevoilor agriculturii. An de an sistemul de tractoare şi maşini agricole se completează şi se modernizează. Sau înfiinţat în teritoriu unităţi specializate cu scopul de a asigura un grad ridicat de mecanizare al tuturor lucrărilor agricole. Întâia de acest fel de pe Valea Lohanului a fost S.M.T. Olteneşti, cu secţii la Creţeşti, Olteneşti, Târzii şi Albeşti. Primul director al noii unităţi a fost inginerul Aron Herşcovici. Pentru început secţia de la Creţeşti avea în dotare 6 tractoare U.T.OS (26 şi 27). Cu timpul inventarul s-a completat ajungându-se la 18 tractoare, 5 combine C1, apoi Gloria C12 şi toată gama de utilaje necesare celor mai diverse activităţi specifice.
În urma aplicării unui nou sistem de organizare (1977), Staţiunea de maşini agricole Olteneşti se desfiinţează şi secţia de mecanizare Creţeşti trece sub coordonarea S.M.A. Tătărăni, al cărui director a fost până în anul 2000 inginerul Mircea Unguru, dată de la care unitatea a trecut în lichidare judiciară. Pentru efectuarea reparaţiilor ocazionale şi curente, în 1969 la secţia Creţeşti s-a construit un atelier mecanic. Unele lucrări de reparaţii se făceau la Tătărăni însă, cele cu un grad mai înalt de dificultate erau efectuate în centre specializate: Huşi (combine); Negreşti (motoare); Valea Grecului – Vaslui.
|
Tractorul Lanz Buldog
|
Secţia S.M.A. Creţeşti asigura efectuarea tuturor lucrărilor mecanizate în comună pe parcursul întregului an agricol. Alături de urmările practice, mecanizarea agriculturii a avuto influenţă hotărâtoare în schimbarea raportului dintre energia mecanică şi cea animală folosită în agricultură, precum şi la reducerea populaţiei folosite în acest sector. Mijloacele mecanice au fost larg folosite la fertilizarea solului cu îngrăşăminte chimice sau organice (C.A.P. Creţeşti avea dezvoltat un puternic sector zootehnic), la lucrări de îmbunătăţiri funciare, necesităţi de ordin gospodăresc etc.
Au îndeplinit funcţia de şef al Secţiei S.M.A. Creţeşti oameni care cunoşteau tainele meseriei, buni gospodari şi iscusişi organizatori a unei munci nu întotdeauna dintre cele mai uşoare care, în orice moment ridica noi şi dificile probleme: reparaţii, piese de schimb, lipsa utilajelor specifice unei anumite lucrări, aprovizionarea cu combustibil şi peste toate acestea capriciile vremii şi, nu în rare cazuri ale oamenilor. Cei care cu răbdare şi chibzuinţă au înfruntat şi au trecut peste greutăţile fiecărei zile, au fost Ştefan Blănaru, Gheorghe Orzan, Vasile Orzan, Dumitru Ciuntuc şi Toader T. Arhire. Alături de ei, formând un colectiv unit la bucurii şi necazuri s-au aflat cei care zile şi nopţi, pe orice vreme şi în toate anotimpurile au fost prezenţi în lupta pentru a smulge pământului roade: Ion Prisecaru, Gheorghe Ţabără, Dumitru Ţabără, Ion Darie, Ion Băican, Aurel Apostu, Matei Cozma, Constantin Orzan, Gheorghe Neculcea, Neculai Ciobanu, Constantin Hâncu, Constantin Popov, Victor Popov şi mulţi alţii.
Dintr-o unitate cu un inventar care asigura mecanizarea tuturor lucrărilor agricole de pe întreaga suprafaţa de teren a comunei, după 1989, odată cu trecerea pământului în proprietate privată, volumul de lucrări executate cu mijloace mecanizate s-a diminuat an de an, tractoriştii au fost disponibilizaţi, Secţia S.M.A. Creţeşti a devenit un depozit de fiare vechi. Prin munca împătimitului de meserie, inginer Mircea Ungur, există unele încercări de reabilitare a acestui sector dar, în condiţiile dure ale economiei de piaţă, aceasta se face cu greutate şi încetineală.
Înainte de război în comună nu exista nici un tractor. Toate muncile câmpului, de la arat şi semănat şi până când recolta era pusă la adăpost, se făceau cu ajutorul animalelor. Cuvântul „tractorist“ nu se găsea în vocabularul curent al oamenilor. Când a apărut tractorul pe meleagurile creţeştene, oamenii nu şi-au manifestat entuziasmul, mai ales când au văzut că acesta le strică haturile pe care le păzeau cu sfinţenie din neam.
Dar după ce a trecut un lung număr de ani, cei care se arătau neîncrezători în zilele de început ale mecanizării agriculturii au început să preţuiască tractoristul şi munca lui. Dacă începutul a descumpănit ţăranul în tradiţiile sale, astăzi acesta nu mai concepe agricultura fără mecanizarea ei şi, cu încetul, după aplicarea Legii 18/1991 începe să se convingă că existenţa haturilor sunt o frână pentru agricultura modernă care să poată folosi toate descoperirile veacului.
* * *
După încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, s-au creat alte condiţii de cultivare a pământului. Ritmul rapid de dezvoltare a societăţii, s-a răsfrânt şi asupra accentuării progresului şi în domeniul agriculturii. În cadrul acestui proces complex de trecere a agriculturii pe alte coordonate a început să crească rolul specialiştilor care, nu cu uşurinţă au contribuit la schimbarea fundamentală a unui sistem de muncă tradiţional cu un altul cunoscut numai din cărţi şi impus „de sus“.
Nu a fost uşor şi nici simplu de a participa la formarea unei alte concepţii şi a altor deprinderi de muncă ale oamenilor. Au trebuit să fie depăşite, pe lângă greutăţile inerente începutului, neîncrederea, inerţia, sentimentul de frustrare de care erau stăpâniţi cei mai mulţi dintre oameni. Trebuia modificată însăţi gândirea, conceptul dar şi practica organizării vieţii sub toate aspectele ei, înlăturând individualul, particularul cu noile relaţii şi interese impuse de cerinţele unui nou sistem.
Începutul a fost şovăielnic, căutându-se căi şi soluţii. Cele mai spinoase greutăţi economice şi sociale cu timpul au început să fie depăşite, punându-se bazele unei activităţi cât mai apropiate de principiile unei agriculturi intensive, dirijate centralizat. S-au luat măsuri de pregătire a unor ţărani cooperatori pentru a fi în măsură să conducă treburile obştii: Ion Anton, Gheorghe Macarie, Constantin Onofrei şi alţii au urmat cursuri organizate, îndeplinind apoi funcţia de brigadier.
Ion Anton a devenit economist de fermă şi preşedinte al C.A.P. Cursuri similare au urmat şi Costică Murgoci, Vasile Paraschiv şi Constantin Cucu care, în decursul timpului au condus treburile colectivei din Creţeşti în calitate de preşedinte. Oamenii de bază în organizarea şi desfăşurarea muncii în toate sectoarele au fost brigadierii: Alexandru Anton, Gheorghe Cozma, Mihai Stănică, Constantin Onofrei, Ioan Orzan ş.a.
Cursurile agrozootehnice, la care luau parte cooperatorii din toate sectoarele de producţie, conduşi de inginerii unităţii, au avut rolul de a apropia pe agricultor, într-o mare măsură, de aspectele esenţiale ale agriculturii bazate pe cunoştinţe ştiinţifice.
Întreaga muncă era organizată pe ferme.
Ferma vegetală |
Cuprins ^ |
Această fermă avea la bază echipe de lucru cu şefi de echipă constituite în brigăzi, cu brigadieri sub conducerea unui inginer şef de fermă şi doi tehnicieni. La dispoziţia fermei erau 20 de atelaje şi era servită în tot cursul anului de secţia de mecanizare din comună.
În cadrul unităţii această fermă a avut cel mai mare volum de muncă:
| 1976 | 1980 | 1985 | |
| Suprafaţa totală cultivată pe comună, ha | 1.245 | 1.462 | 1.127 |
| Producţia totală pe comună, tone | 2.801 | 3.163 | 1.796 |
| din care C.A.P.: | |||
| Grâu şi secară | |||
| – suprafaţa cultivată, ha | 450 | 650 | 450 |
| – producţie medie, kg/ha | 2.724 | 2.174 | 1.028 |
| – producţie totală, tone | 1.226 | 1.413 | 487 |
| Porumb boabe | |||
| – suprafaţa cultivată, ha | 596 | 480 | 462 |
| – producţia medie, kg/ha | 1.861 | 1.800 | 1.613 |
| – producţie totală, tone | 1.109 | 863 | 746 |
| Floarea soarelui | |||
| – suprafaţa cultivată, ha | 150 | 115 | 37 |
| – producţie medie, kg/ha | 1.000 | 536 | 1.459 |
| – producţie totală, tone | 150 | 61 | 54 |
Cultura grâului (Triticum aestivum), a ocupat o suprafaţă importantă. Soiurile cele mai productive pentru zona comunei Creţeşti au fost „Dacia“, „Lovrin 32“, „Fundulea 29 şi 33“.
Porumbul, (Iea mays), a ocupat în planul de cultură primul loc, fiind folosit în alimentaţia omului şi a animalelor. Avantajele culturii porumbului decurg din capacitatea sa mere de producţie, rezistenţă acceptabilă la secetă, lasă terenul curat de buruieni, necesită cantităţi mici de seminţe la unitatea de suprafaţă şi se poate întreţine mecanizat. În cultura ultimilor ani s-au folosit în totalitate hibrizi simpli şi hibrizi dubli, dintre care: M.S. 218, M.S. 275, M.D. 120, T 308, C 308, C 380.
S-au mai cultivat: fasole în ogor propriu, cartofi, sfeclă de zahăr şi tutun.
Au coordonat activitatea acestui sector inginerii agronomi Mircea Apostol, Constantin Bogdan, Constantin Ciumac, Paul Popovici, Mircea Moldovanu (fost şi preşedinte al C.A.P.), Rodica Moldovanu, Ana Prepeliţă ş.a., ajutaţi de tehnicienii Aneta Folescu, Lenuţa Orzan, Liviu Folescu, Ionel Mihălchiţă ş.a.
Ferma viticolă |
Cuprins ^ |
Cultura viţei de vie (Vitea vinifera), reprezintă o ramură deosebit de importantă a agriculturii, atât prin produsele obţinute cât şi prin faptul că viţa de vie valorifică terenurile deluroase, improprii altor culturi.
După înfiinţarea C.A.P.-ului, una din măsurile dure luate şi care a afectat dureros pe creţeşteni a fost defrişarea tuturor viilor din extravilan, lăsând oamenii, cel puţin pentru 4-5 ani, fără posibilitatea de a pune pe masă un pahar cu vin. În această situaţie, câţiva butuci de vie şi-a pus fiecare pe locul din jurul casei, de s-a ai putut îndulci cu câte un strugure.
S-a plantat viţă de vie din soiurile nobile: Aligote, Riesling, Zghihară şi altele, folosindu-se teren din Tarlaua Mare în suprafaţă compactă, cât şi prin terasarea Dealului Creţeşti de la „Holm“ şi până la „Găiţoaia“. Oamenii nu au beneficiat în mod direct de roadele viei: strugurii erau puşi sub pază de când dădeau în pârgă şi până ce întreaga producţie era predată la centrul de vinificaţie Olteneşti la un preţ care nu suferea nici un fel de negociere. Roada viei era adunată cu ajutorul elevilor, fără ca ei să fie renumeraţi în mod corespunzător pentru munca depusă. Era o mână de muncă bine organizată, manevrată la ordin şi care nu ridica nici un fel de greutăţi administrative. Şcoala, cum spune românul, era „legată de gard“.
| 1976 | 1980 | 1985 | |
| Suprafaţa viei altoite, ha | 98 | 84* | 112 |
| – producţia medie, kg/ha | 4.092 | 4.631 | 821 |
| – producţia totală, tone | 401 | 389 | 92 |
| * o parte din vie a intrat în perimetrul A.E.S.C. | |||
Ferma era condusă de un inginer ajutat de 2 tehnicieni care aveau la dispoziţie patru atelaje şi 4 tractoare ale secţiei de mecanizare, cu tot echipamentul necesar pentru întreţinerea viilor.
Ferma pomicolă |
Cuprins ^ |
Cultura pomilor fructiferi este o îndeletnicire veche în comuna Creţeşti, dovadă fiind formele sălbatice care se mai întâlnesc şi astăzi în pădurile din împrejurimi.
Locul unde creţeşteanul a sădit un pom a fost în jurul locuinţei şi, în general, în spatele casei unde, din vară, de la primele cireşe de mai şi până când scutura nucile, avea întotdeauna câte un fruct în grădină cu care să se îndulcească.
Când terenurile au fost comasate pe versantul nord-vestic al Dealului Puşcaşi, teren impropriu pentru culturi agricole, s-a înfiinţat o livadă pe o suprafaţă de aproximativ 85 ha cu meri, pruni, cireşi, vişini şi alte specii:
| 1976 | 1980 | 1985 | |
| Pomi, bucăţi | 16.710 | 14.769 | 14.476 |
| Producţie totală, tone | 135 | 279 | 139 |
De întreţinerea pomilor din fermă se ocupa o echipă permanentă în efectuarea tuturor lucrărilor specifice acestui sector: tăieri de rod, tăieri de igienizare, stropiri periodice etc.
Ferma legumicolă |
Cuprins ^ |
Era amplasată în patru zone pe teritoriul comunei, pe firul Văii Lohanului. Fiecare punct de lucru se afla sub responsabilitatea unui angajat pe bază de contract, cu experienţă în legumicultură: Ioan Sâmbotin şi apoi Constantin Cazacu. La fiecare punct de lucru în perioada de activitate exista o echipă permanentă formată 10 oameni.
| 1976 | 1980 | 1985 | |
| Suprafaţa amenajată pentru irigaţii, ha | 10 | 10 | 11 |
| – producţie totală de legume, tone | 179 | 127 | 61 |
| – producţie medie de legume, kg/ha | 17.900 | 12.700 | 5.545 |
Fiecare punct de lucru dispunea de câte o pompă cu motor necesară pentru irigat, folosindu-se apa din pârâul Lohan. Producţia de legume era valorificată locuitorilor din comună prin chioşcurile amenajate în fiecare sat, prin contracte cu unităţile de stat şi prin vânzare pe piaţa.
După 1989 nici sectorul legumicol nu a avut o soartă mai bună. Pământul folosit pentru legumicultură a trecut în proprietate privată şi fiecare l-a cultivat după propriile interese.
Numai în satul Budeşti, prin strădania huşeanului Gheorghe Cazacu om cu experienţă în cultura legumelor, a arondat o parte din terenul bun pentru legumicultură, obţinând producţii bune, folosind apa pârâului Bujeniţa şi reuşeşte să acopere, în bună măsură, nevoia de legume a locuitorilor comunei.68
Creşterea animalelor |
Cuprins ^ |
Încă din perioada preistoriei şi până în zilele noastre între agricultură şi creşterea animalelor a fost o strânsă legătură. Aceste activităţi au determinat pe om să fie statornic pe un anumit loc, au dat posibilitatea de a se crea comunităţi de viaţă economică, de cultură şi limbă, s-a creat un nou tip de viaţă. Întotdeauna valoarea economică a fost în favoarea creşterii animalelor. Ele au reprezentat şi reprezintă o mare bogăţie în comerţul intern şi extern, au asigurat omului un trai mai bun prin valorificarea tuturor produselor. Columella, scriitor roman, spunea despre geţi că sunt un neam necunoscător de grâne, trăiesc de pe urma turmelor de oi şi au fost denumiţi mânători de lapte.
Cuvintele staul, fân, nutreţ sunt de origine latină, fapt ce dă dovada continuităţii, vechimii şi stabilităţii poporului român. Şi majoritatea numelor de animale sunt de origine latină: armăsar, asin, bou, cal, găină, pui, porc, scroafă, taur, vacă, vier, viţel ş.a. Numai cocoş şi gâscă sunt de origine slavă.
Istoria omului este strâns legată de creşterea animalelor. Condiţiile materiale au înlesnit această activitate. Creţeştenii au urmat şi ei acelaşi drum, pornind de la zicala: „vita aduce bogăţia în gospodărie“. Pentru a avea condiţii mai bune de creştere a animalelor, locuitorii din Creţeşti s-au ridicat să ceară islaz, atât în 1907, cât şi atunci când s-a aplicat Legea împroprietăriri din 1921.
Odată cu constituirea C.A.P.-lui în comună, alături de punerea unei baze sănătoase, durabile în cultura vegetală, a sta şi dezvoltarea unui puternic sector zootehnic care, cu timpul a avut volumul cel mai mare de muncă dar şi ponderea cea mai însemnată la venitul total al unităţii. S-au construit grajduri moderne pentru adăpostul animalelor în perioada de stabulaţie, silozuri unde se punea la macerat o parte din nutreţul pentru vite etc. Sectorul zootehnic avea în dotare o moară cu ciocănele, instalaţii pentru tocat furaje, instalaţie pentru muls mecanic, aducţiunea şi distribuirea apei în adăposturi, toate cele necesare întreţinerii unui mare număr de animale:
| 1976 | 1980 | 1985 | |
| Bovine, din care: | 377 | 473 | 512 |
| – vaci | 99 | 206 | 235 |
| Porcine, din care: | 333 | 9 | — |
| – scroafe de prăsilă | 50 | — | — |
| Ovine, din care: | 611 | 1.157 | 1.008 |
| – oi şi mioare | 584 | 1.121 | 699 |
| Cabaline | — | 36 | 30 |
În perioada de vară, animalele proprietate cooperatistă, erau duse pe imaşul de la Elan şi pe cel de la Lunca Banului unde comuna Creţeşti avea o însemnată suprafaţă de imaş de la împroprietărirea din 1921. Taberele de vară aveau asigurate toate condiţiile pentru cazarea şi hrana îngrijitorilor, ocoale şi saivane pentru animale. Producţia de lapte şi brânză era predată direct la centrele de colectare a laptelui (I.C.L.) de la Grumezoaia şi Huşi, folosind mijloace proprii de transport.
Funcţionarea taberelor de vară începea la 1 mai şi ţinea până toamna târziu când începea să dea frigul. Fiecare tabără avea un responsabil, mijloace de transport hipo, şi îngrijitori-mulgători, câte unul la 14-15 vaci cu lapte. Renumerarea lor, în echivalent zile/muncă, se făcea în raport cu cantitatea de lapte obţinută şi al numărului de vite îngrijite şi al viţeilor obţinuţi. Înmulţirea şeptelului intra în atribuţiile operatorilor de montă artificială. Gheorghe Alexa din Creţeşti de Jos şi Ion Vasiliu din Creţeşti de Sus, ambii autorizaţi de Centrul de reproducţie a animalelor Huşi.
A mai existat o tabără de vară pe şesul Lohanului, la „Podul Dascălului“. Aici erau adunate bovinele care sufereau de anumite afecţiuni; tratamentul se putea aplica mai uşor iar în caz de sacrificare, mijloacele de valorificare erau mai la îndemână (chioşcul alimentar din sat sau abatorul din Huşi).
Brigada din Creţeşti de Jos avea în întreţinere o fermă de porci la îngrăşat şi matcă de scroafe pentru prăsilă, folosindu-se monta naturală cu reproducători proprii. În anii 1980-1985 această fermă a avut o perioadă de întrerupere, după care şi-a completat din nou efectivul de porci. Întreţinea animalelor din această fermă era asigurată de echipe cu muncitori permanenţi, conduşi de şefi de fermă. În diferite perioade de timp aceştia au fost: Dumitru Biciuşcă, Vasile Nechita, Constantin Cucu, Gheorghe Alexa şi Petru Bujoreanu.
Iarna animalele mari erau adăpostite în grajdurile din Satu Nou unde aveau asigurate toate condiţiile de căldură, hrană, apă şi supraveghere medicală. Responsabil de întreaga activitate a sectorului zootehnic de la înfiinţare şi până la lichidare lui, a fost Miluţă Ciuntuc, gospodar priceput, bun organizator şi coordonator al întregului complex de probleme pe care le ridica zi de zi acest „foc continuu“ al agriculturii – zootehnia.69
Cu toate greutăţile impuse de către stat – cote de lână, brânză, lapte, lipsa locurilor de păşunat şi posibilităţi minime de a asigura hrana animalelor pe timpul iernii – o parte din membrii cooperatori nu au renunţat al animalul din bătătură, pe care, de o viaţă întreagă, de veacuri, fuseseră învăţaţi să-l crească şi să-l îngrijească pentru folosul propriei sale familii.
Datele oficiale cuprinse în recensămintele din 24 ianuarie 1971 şi 1 februarie 1984 al animalelor existente în gospodăriile membrilor cooperatori pe comună şi sate, sunt următoarele:
| Satul | Nr. gospodăriilor | Taurine | Cabaline | Porcine | Ovine | Păsări |
| Creţeşti de Jos | 257 | 78 | 6 | 88 | 374 | 583 |
| 256 | 99 | 5 | 88 | 284 | 2.672 | |
| Creţeşti de Sus | 375 | 120 | 5 | 112 | 342 | 713 |
| 375 | 148 | 4 | 146 | 290 | 4.394 | |
| Satu Nou | 139 | 44 | 3 | 52 | 107 | 298 |
| 144 | 90 | 2 | 90 | 190 | 1.445 | |
| Budeşti | 147 | 82 | — | 72 | 224 | 218 |
| 129 | 94 | 3 | 72 | 173 | 1.264 | |
| Total | 918 | 324 | 14 | 324 | 1.047 | 1.812 |
| 904 | 431 | 14 | 396 | 937 | 9.775 |
| 197170 |
| 198471 |
Efectivele de animale evidenţiate în cele două recensăminte aparţineau în exclusivitate gospodăriilor membrilor cooperatori. Celelalte animale se aflau la ferma zootehnică a C.A.P.-ului şi nu-i aduceau ţăranului nici un fel de beneficiu în mod direct: toate produsele erau predate statului iar valoarea adăugată la fiecare zi de muncă era nesemnificativă.
Făcând un calcul sumar numai asupra efectivelor de taurine şi porcine existente în gospodăriile populaţiei descoperim o situaţie destul de alarmantă.
Pentru exemplificare luăm anul 1971:
– numărul gospodăriilor membrilor cooperatori: 918
– numărul mediu al membrilor pe o gospodărie: 2,7
– o vacă şi un porc, în medie la un număr de 8 suflete
Dacă din numărul taurinelor vom scădea tăuraşii, junicile şi sterpăturile, iar la porcine scroafele de prăsilă şi porcii care nu aveau greutatea optimă de sacrificare, numărul locuitorilor care nu beneficiau imediat de produsele unui animal (lapte şi carne) este cu mult mai mare. Ţinând seama că în sate nu exista o piaţă de lapte şi carne se evidenţiază şi mai pregnant situaţia alimentară precară în care se afla ţăranul colectivizat.
Starea de sănătate a animalelor a fost una din preocupările permanente ale celor care le-au avut în grijă. Alături de rasa animalelor, de starea de sănătate a lor depindea în cea mai mare măsură producţia şi în consecinţă eficienţa economică a aceste activităţi.
În sate au existat mereu oameni pricepuţi în tratamentul animalelor bolnave, ei se numeau nălbari. Cunoştinţele privind simptomele diferitelor boli şi a modalităţilor de înlăturarea a lor se căpătau şi se transmiteau din tată în fiu şi prin observaţii personale. Astfel, pentru a trata brânca, o boală contagioasă specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mâncare şi prin apariţia unor pete violacee, se folosea tratamentul cu spânz (spânţ), o plantă erbacee toxică, (Helleborus purpurescens), folosită în medicină. Spânzul folosit de nălbari dădea rezultate bune, înlesnea colectarea puroiului care apărea în urma infecţiei.
Când animalul prezenta anemie, era slăbit, fără vlagă, cu ochii ieşiţi din orbite, „i se lua sânge“ de la vena jugulară cu un instrument numit popular stricnea. Scurgerea sângelui se făcea până când, acesta pus pe unghia de la mână, devenea roz. Dacă animalele „se umflau“ datorită consumului excesiv de lucernă sau ştiriţă, li se perfora stomacul cu un obiect ascuţit pentru a se elibera gazele acumulate.
Albeaţa de pe ochii animalelor se trata cu zahăr, tutun uscat, fin mărunţit sau coajă de ou arsă, bine pisată şi cernută. Cu ajutorul unei trestii de stuf aceste prafuri se suflau pe ochiul animalului, după care se freca uşor cu podul palmei.
Câinele bolnav de jabă era „tratat“ cu un fier înroşit în foc şi aplicat între ochi, la rădăcina nasului. Nu lipsea nici descântecul babelor pentru deochi sau dalac (antrax), popular armurar.72
Încă din secolul al XIX-lea apărarea animalelor contra anumitor boli a început să devină o preocupare de stat. Toate măsurile de prevenire şi tratare a bolilor la animale, care au fost luate în decursul timpului, au fost cumulate în Legea de poliţie sanitar-veterinară promulgată prin Decretul regal nr. 4.889 din 20 noiembrie 1912 căreia, permanent, i-au fost aduse completări şi îmbunătăţiri privind: măsuri preventive privind introducerea bolilor contagioase în ţară; îndatoriri ale proprietarilor de animale şi ale unităţilor administrative; izolarea localităţilor; vaccină; târguri şi expoziţii; abatoare; cimitire de animale etc.
Preîntâmpinarea şi combaterea febrei aftoase, a T.B.C.-ului bovinelor şi pesta porcină au fost în grija administraţiei, constituindu-se comandamente antiepizootice cu atribuţii bine precizate. Un asemenea comandament a existat în comuna Creţeşti73 format din Constantin Pruteanu, medic veterinar; Miluţă Ciuntuc, vicepreşedinte C.A.P.; Constantin Bogdan, inginer şef şi Neculai Dumitraşcu. Comandamentul a luat măsuri corespunzătoare pentru combaterea şi eradicarea bolilor de care sufereau animalele din comună: 1972, 1981, 1984 – febră aftoasă; 1973 – pestă aviară; 1974 – pestă porcină; 1976 – tuberculoză bovină. În 1963, când a bântuit pesta porcină, printre alte măsuri care au fost luate, s-a închis târgul de vite de la Huşi pentru o perioadă de 30 de zile.
Dintre toate bolile, febra aftoasă a fost cea mai păgubitoare pentru economia comunei, animalele fiind o sursă importantă de venit. Pe plan naţional epidemia de febră aftoasă din anii 1972-1984, a reprezentat o pagubă de 10% din produsul intern brut. Greutăţile în combaterea acestei maladii au fost şi urmare a faptului că virusul se propagă cu foarte mare repeziciune la distanţe mari, prin aer, apă, roţile autovehicolelor, alături de condiţii meteo favorabile – frigul, umezeala, vântul.
Cu mijloacele pe care le-au avut: măsuri preventive, vaccinări, tratamente, condiţii de adăpost şi hrană, măsuri de carantină, medicii veterinari s-au „luptat“ cu dăruire profesională pentru ca bolile la animale să aibă urmări cât mai reduse. S-au aflat pe acest front, în decursul timpului, la dispensarul veterinar din Creţeşti: Constantin Alecu, Constantin Pruteanu, N. Botez, Maria Scutelnici, Ioan Opriţescu, Emil Surdu, Vasile Coşniţă, Grigore Catarig şi în ultima perioadă, familia Alexandru-Remus Lăstun, Sebastian Lăstun şi tehnicienii Violeta Lăstun, Cerulenţiu Lăstun, Gheorghe Zaharia, Lucica Antohi, Virgil Ţârdea ş.a.
Până la înfiinţarea dispensarului uman veterinar din Creţeşti (prin anii 1954-1955), activitatea sanitar-veterinară era coordonată de Centrul Vutcani, unde o perioadă de timp a funcţionat ca medic şef de circumscripţie Ioan Ioniţă.
Cantităţile de produse agricole vegetale şi animale care au fost predate la fondul de stat în anii 1976, 1980 şi 1985, pe întreaga comună, au fost următoarele:
| Produsul | u/m | 1976 | 1980 | 1985 |
| Grâu | tone | 743 | 975 | 318 |
| Porumb boabe | t.g.u.* | 249 | 137 | 506 |
| Orz, orzoaică | t.g.u. | — | 61 | 22 |
| Fasole boabe | t.g.u. | 9 | 5 | 3 |
| Floarea soarelui | t.g.u. | 102 | 100 | 43 |
| Sfeclă de zahăr | t.g.b.** | 340 | — | — |
| Tutun, frunze uscate | tone | 33 | 20 | 19 |
| Legume de câmp | tone | 181 | 108 | 61 |
| Fructe proaspete | tone | 52 | 197 | 149 |
| Carne, greutate vie | tone | 59 | 61 | 71 |
| Lapte de vacă, STAS | hl | 2.306 | 1.923 | 1.546 |
| Lapte de oaie, STAS | hl | 197 | 213 | 171 |
| *t.g.u. – tone greutate utilă **t.g.b. – tone greutate brută |
||||
Dacă valorifica aceste produse la preţurile pieţei libere şi nu la unul impus, ce nu avea puterea să ridice economic ţăranul, sau produsele respective ar fi intrat în coşul zilnic al creţeşteanului, altul i-ar fi fost nivelul de trai al acestuia în cei peste 40 de ani de muncă şi viaţă cât a fost „îndrumat de sus“.
Alte date din aceeaşi perioadă:
| 1978 | 1980 | 1985 | |
| Familii existente | 910 | 872 | 959 |
| Cooperatori apţi de muncă | 1.320 | 1.090 | 709 |
| – din care au lucrat efectiv | 873 | 653 | 637 |
| Valoarea unei norme/zi de muncă, în lei | 17,58 | 19,14 | 35,36 |
| – din care: în bani, lei | 14,32 | 16,73 | 35,36 |
| – în cereale, kg | 4,51 | 3,76 | 2,03 |
Stă la îndemâna oricui să facă analiza acestor cifre pentru a constata care erau posibilităţile de trai oferite de munca în colectiv, la care mai adăugăm: iniţial, retribuţia membrilor cooperatori se făcea prin produse agricole (ulei, zahăr, porumb, grâu, brânză, rachiu etc.) şi bani, în raport cu numărul normelor de muncă efectuate. Cu timpul, cantitatea pentru o zi de muncă s-a redus: de la 4,51 kg (1976), la 2,3 kg (1985). În anii 1982 şi 1984 creţeştenii nu au primit nici un fel de produs agricol iar valoarea în lei a unei zile de muncă era mică faţă de preţurile existente pe piaţă.
În urma volumului mare de investiţii pentru construcţia de grajduri, material săditor pentru plantaţii de vie şi livadă, îngrăşăminte chimice, seminţe selecţionate, aducţiune de apă, instalaţii electrice de muls, diferite utilaje, tractoare, autocamioane, salariile personalului administrativ ş.a. C.A.P.-ul a adunat datorii enorme la bancă, cu dobânzi care creşteau zilnic. Preţurile mici de achiziţie a produselor predate statului nu puteau acoperi datoriile şi astfel valoarea zilei-muncă scădea continuu. Suprafaţa lotului tip s-a micşorat, altă sursă de venit ţăranii nu mai aveau, nu-şi mai puteau ţine pe lângă casă o vacă sau un porc.
Cei neputincioşi, bătrânii sau suferinzii, care nu puteau efectua zile muncă nu primeau decât 100 kg de porumb şi 50 kg de grâu pe an. Situaţia economică a ţăranului s-a înrăutăţit continuu, încât s-a ajuns la o situaţie anomală: ţăranul, truditorul pământului, cel care-i smulgea roada cu sudoarea frunţii, pentru a-şi hrăni familia, trebuia să „facă coadă“ la magazinele din oraş ca să cumpere făină de porumb. Când se afla în târg, mânat de nevoi, nu putea cumpăra o pâine, aceasta se distribuia pe cartelă pe care el, truditorul pâinii, nu o avea.
Din punct de vedere organizatoric, după 40 de ani de existenţă, cooperativa agricolă reuşise, oarecum, să „se pună pe picioare“. În tot acest timp el, omul, ţăranul cooperatist, creţeşteanul, nu numai că era marginalizat, bun numai de muncă, uitat de lume, dar nimeni nu s-a gândit la situaţia lui economică, de aceea, la crucea de hotar din 1989, a simţit că a venit sfârşitul „ispăşirii“ păcatului şi a desfiinţat C.A.P.-ul cu încrâncenare neguroasă, fără nici un fel de milă, în numai câteva luni.
La început a fost o derută generală. Au existat glasuri care au strigat că organizarea este bună şi trebuie păstrată. Schimbat să fie numai sistemul. Ideea nu ar fi fost rea, aşa cum s-a dovedit în comuna Berezeni. De la „centru“ nu a venit nici o hotărâre fermă, ci doar vagi indicaţii de felul cum să fie lichidat patrimoniul existent.
Pe plan local s-a constituit o comisie de lichidare pusă sub conducerea lui Vasile Paraschiv. Din comisie au făcut parte: inginer Mircea Moldovanu, contabila Maria Vâlcu, Miluţă Ciuntuc, Gheorghe Macarie şi Ioan Anton. Membrii comisiei au stabilit criteriile de care va trebui să se ţină seama: valorificarea prin vânzare a tuturor bunurilor mobile şi imobile, din suma obţinută să fie achitate datoriile la bănci şi furnizori, în sumă de 1.700.000 lei, iar banii care rămân să fie împărţiţi membrilor cooperatori în funcţie de numărul zilelor-muncă efectuate.
Grajdurile de la Satu Nou au fost vândute cu 3.100.000 lei societăţii „Fortus“ S.A. din Vaslui, sumă care a acoperit datoriile iar restul s-a împărţit cooperatorilor în cote de 2,25 lei pentru fiecare zi-muncă. Animalele au fost împărţite oamenilor, luând în considerare inventarul cu care a intrat fiecare la constituirea C.A.P. bunurile care nu au putut fi valorificate au fost trecute în inventarul Primăriei Creţeşti, unde se păstrează şi arhiva.74
Direcţia Agricolă a judeţului Vaslui şi reprezentanţii băncii de stat au verificat modul în care s-a efectuat lichidarea. Nu s-au semnalat nereguli şi aşa Cooperativa Agricolă de Producţie Creţeşti a rămas doar o filă de istorie.
7. Asociaţia economică de stat şi cooperatistă (A.E.S.C.) |
Cuprins ^ |
Scopul înfiinţării în agricultură a unor asociaţii de stat şi cooperatiste cu capital mixt a fost acela de a eficientiza activitatea din agricultură, de a aduce această ramură a economiei la picioarele statului. Constituirea asociaţiilor s-a făcut pe baza Decretelor Consiliului de Stat 32/1980 şi 24/1981, prin care se urmărea, conform documentelor oficiale, o mai justă planificare a activităţii de producţie, de urmărire a planului de venituri şi cheltuieli, o valorificare eficientă a rezultatelor economice şi, în final, crearea unor structuri organizatorice care urmau să constituie pasul principal de trecere de la agricultura cooperatistă la cea de stat.
În această organizare s-a aplicat sistemul de retribuire identic cu cel din unităţile economice de stat, renunţându-se la sistemul zile-muncă specific sistemului cooperatist. Se urmărea ca în final să se ajungă la gradul de organizare şi rentabilitate atins de Întreprinderile Agricole de Stat (I.A.S.)
A.E.S.C. Olteneşti a luat fiinţă pe schema de organizare a Consiliului unic al agriculturii de stat şi cooperatiste (C.U.A.S.C.) Tătărăni, cu participarea unităţilor cooperatiste din zonă: Buneşti-Avereşti, Boţeşti, Gugeşti, Tătărăni, Târzii, Olteneşti, Creţeşti şi Complexul agroindustrial Olteneşti care aparţinea de I.A.S. Vaslui, totalizând suprafaţa de 1.515 ha. C.A.P. Creţeşti a participat la constituirea acestei asociaţii cu suprafaţa de 380 ha. După constituirea asociaţiei s-au format ferme de producţie: Curteni, Olteneşti, Târzii, Gugeşti, Boţeşti, Creţeşti, Budeşti.
În urma trecerii Complexului agroindustrial Olteneşti în administrarea „Fermei P.C.R.“, A.E.S.C. Olteneşti a primit în schimb suprafeţe de teren în lunca Prutului, înfiinţând în comuna Stănileşti „Ferma Prut“.
Fiecare fermă de producţie a fost dotată cu mijloace de muncă specifice profilului: viticol (Creţeşti, Budeşti, Curteni); pomicol (Gugeşti, Boţeşti); legumicol (Stănileşti) şi ferme mixte. Centrul de greutate al A.E.S.C. a fost zona Creţeşti – Olteneşti, datorită terenului comasat, a facilităţilor oferite de căile de comunicaţii şi a existenţei bazelor de recepţie a produselor agricole (Baza de recepţie Creţeşti şi Centrul de vinificaţie Olteneşti).75
Zona s-a plantat cu vie pe întreaga suprafaţă a versantului cuprins între DN 24 B (E581) şi culmea Dealului Crasna şi de la drumul care leagă satul Creţeşti de Sus de Leoşti până la Târzii. Pe suprafaţa de teren care a aparţinut C.A.P. Creţeşti au luat fiinţă două ferme: „Ferma Creţeşti“, cu sediul propriu la punctul „Prisecaru“, unde se afla şi conducerea asociaţiei şi „Ferma Budeşti“, cu sediu propriu lângă „Râpa Marioarei“.
Cunoscând condiţiile pedo-climatice ale zonei – curenţi reci pe Valea Lohanului, cu brume târzii primăvara şi timpurii toamna – oamenii locului au semnalat diriguitorilor timpului că via care se va planta nu va da rezultatele aşteptate. Vorbele spuse au fost luate de vânt. Abia când toţi aşteptau ca plantaţia de vie să intre pe rod şi-au dat seama că ţăranii au avut dreptate: ani în şir curenţii reci au înjumătăţit producţia.
Unităţile aveau buget propriu de venituri şi cheltuieli. Anual primeau un plan de investiţii pentru material săditor, şpalieri, tractoare, utilaje agricole, construcţii etc., astfel că în anul 1986 cele două ferme aveau o organizare complexă: sediu administrativ, dormitoare şi cantină pentru 200 de muncitori sezonieri pentru fiecare fermă.
|
Creţeşti – sediul A.E.S.C.
|
Ferma Creţeşti avea în folosinţă 150 ha de vie, iar Ferma Budeşti 75 ha vie şi 120 ha livadă. O parte din terenul arabil era folosit pentru culturi vegetale. Locul pentru livadă a fost bine ales, pe „Găiţoaia“, cu versanţi abrupţi, teren impropriu altor culturi, pe care s-au plantat soiuri variate şi selecţionate de pomi. Roadele muncii nu s-au putut vedea: după 1898, când livada nu ajunsese încă pe rod, terenul a fost înapoiat foştilor proprietari, toată munca şi investiţiile s-au risipit, locul a devenit imaş pentru vite.76
Plantaţia de vie s-a realizat în anii 1981-1982 de şeful de fermă Ioan Riciu, continuată de Vasile Popa (1982-1987); a urmat la conducere Viorel Savin (1987-1990), Petru Blânda (1990-1992) şi Mirela Frenţescu până la desfiinţarea unităţii.
Ferma de la Budeşti s-a constituit ca unitate separată în anul 1986, activitatea fiind coordonată de inginer Romiţa Savin.
Producţia medie de struguri, în anii buni, era de 6.000-7.000 kg/ha şi se valorifica prin centrul de vinificaţie Olteneşti, unitate care aparţinea de Întreprinderea de vie-vin (I.V.V.) Vaslui. Cum „foarfeca preţurilor“ funcţiona şi aici, cele două ferme se aflau permanent în pierdere, pagubele fiind apoi repartizate proporţional pe unităţile care au contribuit la constituirea asociaţiei. După ce C.A.P. Creţeşti pierduse cele mai productive terenuri de pe „Tarlaua Mare“ şi de „Pe Arie“, a contribuit cu sume importante de bani din bugetul propriu, mai acoperea şi pierderile pe care asociaţia le înregistra anual. Când patrimoniul asociaţie a fost lichidat prin licitaţie, creţeştenii nu au primit, aşa cum ar fi fost normal, o anumită sumă de bani, în raport cu contribuţia pe care şi-au adus-o la constituirea asociaţiei.
A existat un proiect pentru construcţia unei staţii de vinificaţie şi depozitare la ferma din Creţeşti, cu scopul de a rentabiliza unitatea. Planul a fost aprobat în 1988, fără însă a fi realizat.
Începând cu anul 1991, asociaţia nu mai avea parteneri C.A.P.-urile, s-a transformat în societate comercială pe acţiuni. Odată cu aplicarea Legii 18/1991, foştii proprietari au primit titluri de proprietate pe terenul pe care era plantată via. S-a creat o situaţie nouă: terenul aparţinea proprietarilor iar plantaţia ţinea de societatea nou înfiinţată, fapt care a produs anarhie şi care s-a sfârşit prin lichidarea societăţii şi apoi defrişarea întregii suprafeţe de vie. Mijloacele fixe şi mobile au fost vândute prin licitaţia câştigată de Constantin Dumitraşcu (Creţeşti) şi V. Savin (Budeşti) şi astfel o muncă de 10 ani, cu cheltuieli enorme, s-a risipit fără nici un folos în lipsa unei hotărâri ferme care nu s-a luat la momentul oportun.
Asociaţia a fost condusă de inginerii agronomi Dumitrache Cristea, Ion Hârjete şi Lucian Preda, alături de economiştii Ioan Marcu, Gheorghe Gafton şi Elena Spiridon care, toţi au reuşit, prin profesionalism, strădanie zilnică şi o bună organizare a muncii să facă din Valea Lohanului o grădină înfloritoare din care astăzi nu se mai văd decât pete de pământ pârloagă, cu viţă de vie sălbăticită, care mai amintesc trecătorului timpurile apuse, încadrate de tarlale înguste şi pestriţe de porumb, grâu şi floarea soarelui despărţite de haturi.
8. Agricultura azi |
Cuprins ^ |
Numai o parte din creţeşteni s-au bucurat de vestea că vor fi iarăşi proprietari ai pământului pe care îl aveau moştenire de la strămoşi. Cealaltă parte, nu mică, deşi au aşteptat toată viaţa să vadă acest vis împlinit, nu le-a fost dat să fie prezenţi la acest eveniment, nu au mai avut răbdare şi s-au mutat în veşnicie. Nici urmaşii lor nu au tresărit la gândul că vor fi ceea ce a fost ţăranul dintotdeauna – proprietarul bucăţii de pământ pe care o stropea cu sudoarea frunţii. Nu erau pătrunşi de acest sentiment –sentimentul proprietăţii – ei crescuseră în alte vremuri şi mulţi dintre ei şi pe alte locuri pe unde alte cuvinte şi sentimente se vânturau. Unii, mai chibzuiţi la gând şi la faptă, şi-au dat seama că dacă unele necazuri s-au sfârşit, altele aşteaptă după colţ: vârsta înaintată, lipsa mijloacelor de lucru, posibilităţi financiare tot mai puţine şi inflaţia care bătea la uşă.
Pentru aplicarea prevederilor Legii 18/1991, în comună s-a constituit o comisie sub conducerea noului primar, Dumitru Ciuntuc şi apoi, după alegeri, a lui Cornel Cornea. Din comisie au făcut parte: Vasile Murgoci, Gheorghe Cozma, Gheorghe Pârâu (Creţeşti de Jos); Dumitru Biciuşcă şi Cezar Onofrei (Budeşti); Vasile Cucu şi Neculai Zaharia (Creţeşti de Sus); Mihai Ciuntuc, Vasile Paraschiv şi Constantin Stoleru (Satu Nou), oameni care, din tinereţea lor, îşi mai aminteau şi cunoşteau pe unde au fost loturile de pământ ale celor care urmau să fie din nou stăpânul lor.
Specialişti în lucrări de cadastru – Ioan Bazgan, Adrian Cracea şi Victor Feodot, într-o perioadă de peste 10 ani, au reuşit să întocmească documentaţia necesară şi să dea posibilitatea reprezentanţilor Primăriei Creţeşti de a pune în posesie şi de a înmâna proprietarilor de terenuri agricole şi cu vegetaţie forestieră a unui număr de 1.183 titluri de proprietate pe baza Legilor 18/1991 şi 1/2000, astfel:
– 1.002 titluri de proprietate până la data de 31 decembrie 2001;
– 160 titluri eliberate în anul 2002;
– 1.162 titluri de proprietate eliberate şi proprietari puşi în posesie până la sfârşitul anului 2002, ceea ce reprezintă 98% din comună.
Nu au putut fi eliberate 21 de titluri din diverse motive, acestea fiind în diferite stadii de lucru. Unul dintre motive este acela că încă nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă cu conducerea localităţilor limitrofe privind terenurile „cedate“ de populaţie prin aplicarea H.C.M. 308/1953 şi a Decretului 83/1 martie 1949, care se referă la exproprierea moşiei Mariei Varlam.
În comuna Creţeşti a făcut obiectul aplicării Legilor 18/1991 şi 1/2000 suprafaţa de 2.472 ha, din care: 2.326 ha teren agricol şi 146 ha teren cu vegetaţie forestieră (păduri).
Suprafaţa de teren care aparţine comunei este de 5.455 ha, din care:
| Teren agricol (ha) | |
| arabil | 1.530 |
| păşune | 571 |
| fâneţe | 56 |
| vii | 126 |
| livezi | 51 |
| Total | 2.334 |
| Teren neagricol (ha) | |
| pădure | 2.878 |
| ape | 17 |
| drumuri | 88 |
| construcţii | 134 |
| neproductiv | 4 |
| Total | 3.121 |
Suprafeţele cu vegetaţie forestieră pentru care au fost eliberate titluri de proprietate sunt:
| – prin aplicarea Legii 18/1991: | 85,78 ha | pădure în masiv |
| – prin aplicarea Legii 1/2000: | 43,00 ha | pădure în masiv |
| – prin aplicarea Legii 1/2000: | 20,00 ha | salcâmi. |
| Total | 148,78 ha |
Se estimează că după anul 2002 vor mai fi emise 21 titluri de proprietate şi astfel, după 40 de ani, pământul a ajuns din nou în stăpânirea foştilor proprietari sau a urmaşilor acestora.
Bucuria nu a ţinut mult. Cultivarea pământului a intrat în grija proprietarului. Mijloacele mecanice existente la S.M.A., şi ea în proces de lichidare, au început să se împuţineze, preţul carburanţilor a crescut continuu, preţul grâului a rămas la cheremul angrosiştilor şi astfel greutăţile tot pe spatele ţăranului au căzut.
S-au organizat asociaţii familiale, unele dintre ele nu au putut rezista durităţii economiei de piaţă, aşa cum au fost cele conduse de Constantin Dumitraşcu, Ana Prepeliţă. Constantin Stoleru, Lascăr Moruzan ş.a.
După ce au acumulat o oarecare experienţă, deşi sunt nevoite să înfrunte multe greutăţi, în comună au ca obiect de activitate agricultura, următoarele asociaţii:
| Filrom Agro S.R.L. | patron Rodica Moldovanu |
| Orzan A.F. | patron Vasile Orzan |
| Irma S.R.L. | patron Mircea Ungur |
| Comcereal S.A. | patron Agapi Antoaneta |
| Miozotis S.R.L. | patron Romiţa Savin |
| Preda A.F. | patron Lucian Preda |
Aceste asociaţii, deşi dispun de mijloace mecanice reduse, reuşesc prin diferite forme de plată şi contracte cu proprietarii de pământ şi utilaje, să acopere cu lucrări întreaga suprafaţă arabilă a comunei
Acum creţeşteanul are doar bucuria că duce acasă toată recolta de pe câmp, atât cât îi dă Dumnezeu, şi „Dumnezeu dă puţin“ din cauză că o parte însemnată din lanţul tehnologic al culturilor agricole nu se mai foloseşte: lipsa mijloacelor mecanice, preţuri greu de suportat, forţă de muncă îmbătrânită.
Concluzia, la care mulţi proprietari au ajuns, este că fărâmiţarea pământului cu haturi multe şi suprafeţe mici, pământ lucrat cu mijloace aparţinând unor secole trecute, nu poate duce decât la o producţie de subzistenţă, fără posibilitatea progresului economic. Se aşteaptă mai mult decât oricând, ca statul să se aplece cu mai multă stăruinţă benefică asupra acestui sector naţional, unde se găseşte 40% din suflarea ţării, sector pe nedrept neglijat o prea lungă perioadă de timp după 1989.
9. Silvicultura |
Cuprins ^ |
Străbătând Valea Lohanului de la Crasna spre Huşi călătorul v-a observa că pe pantele line ale Dealului Crasna, în partea stângă a drumului, sunt întinse terenuri agricole pentru cultura cerealelor şi a viţei de vie expuse, în cea mai mare parte a zilei, razelor binefăcătoare ale soarelui şi ferite de vânturile aspre din nord. În partea dreaptă se află Dealurile Lohanului acoperite de covorul verde al pădurii de foioase. Pe versanţii de vest sunt presărate satele Pâhna, Târzii, Olteneşti, Curteni, Budeşti, Creţeşti de Jos şi Creţeşti de Sus. Numai Satu Nou se găseşte pe partea opusă, dincolo de firul văii. Cu o distanţă redusă între ele, pe numai 21 de km, sunt înşirate 8 sate care însumează o populaţie de aproape 7200 de locuitori şi o suprafaţă de 13.488 ha, cu o densitate de 1,7 locuitori la ha.
Prima remarcă pe care o putem face este aceea că, în afară de Satu Nou, care s-a constituit la sfârşitul secolului al XIX-lea, toate celelalte sate au o vechime atestată documentar de peste 500 de ani şi sunt aşezate la poala pădurii. Această dispunere a localităţilor, arată legătura strânsă dintre om şi pădure. Pădurea a asigurat omului o bună parte din cele necesare traiului dar şi condiţiile pentru a se putea retrage în desişul ei din faţa hoardelor nedorite care se puteau deplasa cu uşurinţă pe Valea Lohanului, jefuind satele şi punând populaţia pe drumul bejeniei.
În decursul istoriei pădurea a suferit în urma a extinderii aşezărilor umane şi a terenului agricol. Pe Lohan acest proces nu s-a întâmplat. Pădurea se află pe un teren care nu poate fi folosit pentru agricultură. Extinderea în timp a localităţilor către pădure s-a făcut lent şi limitat de configuraţia terenului şi astfel covorul vegetal a supravieţuit.
În anul 1985 din suprafaţa totală de 5.535 de ha a comunei Creţeşti, fondul forestier era de 2.966 ha, reprezentând 53,5%. Împăduririle făcute pe teritoriul comunei între 1948 şi 1990, deşi asemenea acţiuni au existat, au fost nesemnificative.
Pădurea, fiind alături de calitatea aerului, solurilor şi apelor, condiţie de primă importanţă pentru prezentul şi viitorul comunităţii umane, factorii de caracterizare a acestora dobândesc semnificaţii noi, ale căror sensuri şi impact social cresc ca importanţă economică.77
Dacă avem în vedere industrializarea şi poluarea intensă pe care aceasta o produce în cele mai multe localităţi urbane, exploatarea neraţională, păşunatul excesiv, alături de tehnologiile electronice înalte, de zborurile cosmice etc. toate acestea duc şi la degradarea pădurii. Omul este dator să înlăture cât mai mulţi dintre aceşti factorii agresivi pentru a păstra un mediu propice dezvoltării vieţii şi un ambient plăcut, reconfortant. Din acest punct de vedere putem spune că locuitorii comunei Creţeşti au stat de veacuri, stau şi vor mai sta încă mult timp sub ocrotirea unei păduri sănătoase, ferită de acţiunile dăunătoare pe care omul, din neştiinţă sau neglijenţă, adesea nu le ia în seamă.
Între oamenii locului şi pădurea de lângă ei, în decursul mileniilor, a existat o simbioză permanentă. Pădurea, ca resursă naturală regenerabilă, a asigurat întotdeauna omului o bună parte din elementele necesare vieţii: lemnul pentru diversele lui folosinţe, fără de care dezvoltarea economică ar fi de neconceput, fructele de pădure, plantele medicinale, animalele, posibilitatea acumulării apei în sol, o barieră naturală contra eroziunii solului, stabilitatea microclimatului etc. Pădurea acţionează favorabil sub raportul sanogenezei78 mediului înconjurător.
Vegetaţia forestieră emană oxigen şi absoarbe dioxid de carbon, menţinând un echilibru între aceste două gaze din atmosferă, filtrează aerul de impurităţi, constituie o barieră ecologică împotriva poluării, contribuie la ionizarea aerului cu ioni negativi şi aerosoli favorabili stării de sănătate a oamenilor, distruge microbii din aer prin emanaţii fitoncide.79
Numai din această înşiruire sumară a nenumăratelor şanse pe care le oferă pădurea putem spune că satele comunei Creţeşti se află amplasate într-un mediu natural de microstaţiune, un dat de la Dumnezeu, de care trebuie să ne bucurăm dar şi să-l ocrotim, element esenţial adesea ignorat din neştiinţă sau din tendinţa nesăbuită a unora de a acumula venituri fără un efort prea mare.
La sfârşitul secolului al XX-lea au început să apară o serie de legi româneşti după model vest-european: „Codul silvic“ (1881), „Codul silvic“ (1910), „Legea protecţiei pădurilor“ (1935) şi altele care au constituit prima etapă legislativă care se încheie în 1948. Cea de a doua etapă începe cu naţionalizarea80 tuturor pădurilor la 11 iunie 1948, când s-a introdus regimul silvic consolidând astfel fondul forestier proprietate de stat. S-au reorganizat în plan teritorial unităţi silvice viabile făcându-se posibilă definirea unei silviculturi cu specific naţional.
În perimetrul silvic al comunei Creţeşti, proprietatea asupra pădurii a cunoscut diferite forme. Prima şi cea mai importantă a fost proprietatea de stat, cu un sistem organizatoric şi legislativ bine închegat privind producţia de lemn, regenerarea pădurii, îngrijirea fondului cinegetic, valorificarea tuturor produselor pădurii în mod economic, realizându-se un raport echilibrat între resursele existente şi necesităţile economice.
|
Brigada silvică Dobrina – 1941
|
Pe baza legilor privind organizarea activităţii silvice în teritoriu, în comuna Creţeşti a luat fiinţă un ocol silvic cu atribuţii concrete pe raza sa de activitate. Ocolul silvic a avut sediul în reşedinţa de comună, în aceeaşi incintă cu dispensarul uman, într-o clădire ce există şi în prezent.
Anterior anului 1948, Ocolul silvic Creţeşti avea organizat teritoriul astfel: Brigada „Vlăcineasa“, brigadier Constantin Droahnă; brigada „Şişcani“, brigadier Constantin Bădros şi brigada „Valea Teiului“, brigadier Enciu Mititelu. Brigăzile silvice aveau sedii proprii. Zona de activitate a Ocolului Creţeşti era destul de întinsă: pe şesul Prutului, de la Broscoşeşti, Lunca Banului, Tabăra Baştei şi Voloseni; pădurea de pe Dealul Lohanului, de la Dobrina şi până la est de Crasna; masivul Valea Teiului (pădurea Deasă), de la Râpa Ciobanului şi până la est de Avereşti.
|
Magazia brigăzii silvice – 1941
|
Ocolul avea o pepinieră proprie, la Vlăcineasa, organizată sistematic şi bine întreţinută, care asigura puietul diferitelor specii de arbori necesar împăduririi suprafeţelor degradate sau supuse eroziunii.
În imediata apropiere a pepinierei, pe o suprafaţă de 4 ha, s-a înfiinţat o plantaţie de coacăz negru. Producţia recoltată era expediată la Bacău, din care, după prelucrare în sistem industrial, se obţineau lichioruri şi sucuri. Desfiinţarea plantaţiei a fost determinată de faptul că brumele de primăvară afectau în mod direct producţia şi astfel activitatea a devenit nerentabilă.81
Anual, prin campanii de sezon, personalul silvic organizează recoltarea unor însemnate cantităţi de produse accesorii ale pădurii, prelucrate la Ocolul silvic Huşi sau expediate altor unităţi specializate din ţară: fragi, cireşe, coarne, măcieşe, porumbe, vişine şi însemnate cantităţi de plante medicinale (floare de tei, floare de rostopască, urzică etc.). Pentru diferitele pepiniere din ţară au fost iniţiate campanii de colectare a seminţelor de tei puturos (teiţă), tei cu frunza mare (argintiu), singer, salcâm, ghindă şi de la alte specii de arbori.
Întregul ansamblu de activităţi ce au drept scop colectarea produselor pădurii asigură locuri de muncă unui mare număr de locuitori ai comunei în diferite perioade ale anului.
Teiul şi salcâmul reprezintă pentru apicultorii din zonă, cât şi pentru stupinele ce aparţin Ocolului silvic Huşi, surse importante de miere de cea mai bună calitate. Arţarul cornul şi alunul sunt, primăvara devreme, surse importante de polen, iar salcia şi plopul producătoare de propolis, materii prime cu o largă folosinţă în apiterapie.
Ciupercile de pădure constituie alimente de primă importanţă pentru diversificarea meniului zilnic al localnicilor: hribi, gălbioare, ghebe, vinete, zbârciogi, ciuculeţi, sunt numai câteva specii de ciuperci comestibile ce se găsesc din abundenţă în pădure. Creţeştenii au devenit specialişti în recoltarea acestor produse, recunoscându-le cu uşurinţă pe cele otrăvitoare. Niciodată în comună nu s-au semnalat cazuri de intoxicare cu ciuperci.
Pădurea de pe dealurile Lohanului dispune de un bogat fond cinegetic: căprior, mistreţ, bursuc, lup, vulpe, pisică sălbatică ş.a. Pentru silvicultorii din zonă creşterea fazanului a fost o preocupare de lungă durată şi cu rezultate dintre cele mai bune. La brigada Dobrina a existat un complex pentru creşterea acestor păsări, care asigura popularea pădurilor şi cerinţele de export. Lipsa unui management adecvat economiei de piaţă a făcut ca această activitate să fie întreruptă.
|
1947 – salariaţii Ocolului silvic
|
De apărarea, ocrotirea şi îngrijirea fondului cinegetic se ocupă Asociaţia vânătorilor şi pescarilor sportivi, filiala Huşi, care are în atenţie asigurarea hranei vânatului pentru perioada de iarnă, combaterea braconajului, respectarea calendarului de vânătoare, combaterea dăunătorilor etc.
Toamna târziu şi iarna, hăulitul prin pădure stârneşte vânatul. Toţi ştiu că este organizată o partidă de vânătoare la care participă vânătorii locali sau străini. Alături se află nelipsita ceată de gonaşi, mulţi dintre ei „specializaţi“ în această activitate. Fiecare partidă de vânătoare are frumuseţile dar şi regulile ei stricte, de la care, pentru a preîntâmpina orice eveniment grav, nu se admite nici o abatere: autorizaţie pentru organizarea partidei de vânătoare; adunarea vânătorilor, pe grupe, la locul stabilit; fiecare vânător trebuie să aibă permis de port-armă şi muniţie corespunzătoare; ţinerea obligatorie a instructajului privind prevenirea accidentelor. Urmează aşezarea în stand şi vânătoarea poate începe. Într-o zi pot avea loc 10-15 „bătăi“. După încheierea partidei de vânătoare se face bilanţul şi se aşează masa vânătorească, plină de poveştile ei picante şi exagerările vânătoreşti.82 Au îndrăgit acest sport reconfortant, plin de frumuseţe, veselie dar şi de curaj şi vânătorii din comuna Creţeşti: Dionisie Popa, Petrache Cornea, Constantin Stejar, Valentin Paraschiv, Gheorghe Timofte, Gheorghe Blânda, Vasile Bălţatu ş.a.
|
Pădurarul Petrache Cornea
|
Cu toate produsele accesorii pe care le dă pădurea, lemnul rămâne principalul produs al ei. Exploatarea lemnului din pădurile statului se făcea, până în anul 1948 prin licitaţii organizate de Ocolul silvic Creţeşti. În general acestea erau câştigate de evreii Bercu Ţipleş şi Bercu Ene, ambii din Huşi dar cu activităţi comerciale la Creţeşti. Tăierea şi sortarea materialului lemnos se făcea cu forţă de muncă locală. Lemnul sortat pe categorii de folosinţă era transportat la un depozit improvizat pe Dealul Iazului, în imediata vecinătatea a DN 24B, putând fi transportat cu uşurinţă în orice direcţie. După ce activitatea a încetat şi depozitul a fost lichidat, o bună bucată de vreme a rămas toponimul „La Depozit“, semnificaţie păstrată doar în amintirile celor vârstnici.
În vara anului 1946 în pădurea Dobrina, sector ce aparţinea Ocolului silvic Creţeşti, s-a produs un incendiu devastator. Nu se cunoaşte precis cauza care a declanşat focul, dar, cu siguranţă, a fost favorizat şi de seceta care a bântuit Moldova în acel an. Sinistrul ameninţa să cuprindă întreaga pădure. Pompierii huşeni, printr-un efort deosebit, alături de silvicultorii şi oamenii locului au reuşit să localizeze focul, diminuând efectele sale dezastruoase. Totuşi, după estimările făcute, pagubele au depăşit suma de 300 milioane de lei.83
Ocolul silvic Creţeşti a fost desfiinţat în 1948, dată de la care întreaga organizare a trecut la Ocolul silvic Huşi, unitate nou înfiinţată, cu o rază mult mai mare de activitate. Pentru exploatarea pădurii se renunţă la procedeele anterioare, toate activităţile sunt efectuate de către stat printr-un serviciu specializat în exploatarea pădurii.
Petru Vartolomei, specialist silvic, originar din Creţeşti, o îndelungată perioadă de timp a condus cu competenţă şi dăruire profesională acest serviciu. În Gara Creţeşti ia fiinţă un depozit de tranzit, gestionat de Petru Mihoc, de unde materialul lemnos era expediat pe calea ferată la diferiţi beneficiari din ţară: fabrici de mobilă, de chibrituri, depozite de combustibil, întreprinderi de construcţii sau la export.
Sarcina de bază a Ocolului silvic Huşi a rămas întreţinerea pădurilor şi împădurirea suprafeţelor degradate. Plantaţii noi s-au înfiinţat la Creţeşti de Sus, Berbeceni şi o alta pe linia DN 24B, la nord de Satu Nou.
Până în anul 1990 Primăria Creţeşti a deţinut suprafaţa de 164 ha teren cu pădure, exploatată în regim silvic, pentru necesităţile curente ale comunei: lemn de construcţie, lemn de foc pentru instituţiile comunei, pentru ajutorarea familiilor nevoiaşe.
Din planul de venituri şi cheltuieli pe anul 1976, privind fondul silvic al comunei, constatăm că beneficiul nu era prea mare.84
| Sold la 1 ianuarie 1976 | 16.181 lei |
| Venit plan | 9.000 lei |
| Venit realizat | 11.360 lei |
| Cheltuieli | 24.624 lei |
| Sold la sfârşitul anului 1976 | 2.917 lei |
O parte din cantitatea de lemn rezultată din tăierile ce se făceau anual, conform art. 11, al. 2 din Legea 4/1972, era atribuită gratuit de către primărie unui număr de 20-30 familii sărace, bătrâni, văduve, orfani. Practica de ajutorare a familiilor aflate în nevoie era folosită şi în perioadele anterioare. Astfel, Casa pădurilor statului, cu adresa nr. 92.705/26 III 1945, face cunoscut Prefecturii judeţului Fălciu că Ministerul finanţelor a deschis un cont de 40.000.000 lei pentru a se asigura lemne de foc familiilor concentraţilor şi mobilizaţilor. Primăriile şi ocoalele silvice având obligaţia de a face repartiţiile respective.
Primăria Creţeşti nu avea ca preocupare principală numai exploatarea pădurii, se îngrijea şi de alte aspecte: executarea lucrărilor de curăţire, amenajarea locurilor de odihnă, realizarea planului de împăduriri pe terenurile degradate, înfiinţarea pichetelor de incendiu, existenţa plăcuţelor de avertizare etc. Prima grijă a primăriei a fost paza pădurii. Aceasta, în decursul timpului a fost asigurată de pădurarii Vasile Nichita, Ion Marcu, Relu Avram ş.a., coordonaţi din punct de vedere tehnic de brigadierul Ion Iancu de la brigada Creţeşti. Rezultatele: pădure îngrijită, raţional exploatată şi apărată de gândurile lacome ale furilor.
|
Amenajarea terenului silvic
|
O altă formă de proprietate a fost cea particulară – reprezentată prin persoane juridice (diferite instituţii, asociaţii) sau persoane fizice (marii proprietari şi ţăranii de rând).
Prin părţile locului cea mai mare suprafaţă de pădure a aparţinut lui Dumitru Castroian. După moartea sa proprietate a revenit fiicei sale, Eleonora Volenti, apoi nepoatei Maria Varlam. Pădurea a fost exploatată în funcţie de interesele proprietarului. Statul prin organele sale silvice, nu putea interveni în modul de administrare al pădurilor, deşi reglementări în acest sens erau prevăzute în „Codul silvic“ încă din 1881, precum şi în alte legi care i-au urmat.
Legea de organizare a învăţământului silvic şi tehnic-administrativ stipula şi necesitatea satisfacerii trebuinţelor normale de lemn ale populaţiei rurale pentru combustibil şi construcţii, fapt ce a dus la posibilitatea exproprierii parţiale a pădurilor marilor proprietarilor pentru înzestrarea comunelor şi acoperirea nevoilor populaţiei săteşti.85
Pentru a evita aspectele neplăcute ca urmare a acestei prevederi legislative (mai cu seamă că în acea perioadă, era în plină desfăşurare acţiune de aplicare a Legii împroprietăririi, din 1921 sau, probabil, şi din „jenă financiară“, Maria Varlam, proprietara moşiei Budeşti, scoate la vânzare suprafaţă de 119,8 ha teren cu pădure ce se afla pe teritoriul comunei Creţeşti. Vânzarea s-a făcut către locuitorii din Creţeşti, Olteneşti şi Tătărăni prin intermediul Băncii populare „Albina Lohanului“, care a creditat cumpărătorii conform uzanţelor bancare de la acea dată. S-a întocmit un „Act de împărţeală“ (anexa nr. 7) publicat într-o broşură cu titlul „Cartea pădurii“, în care se menţionează:
Toţi cumpărătorii prin Banca populară „Albina Lohanului“ din Creţeşti a cantităţilor (suprafeţelor) de pământ cu pădure, prevăzute în dreptul fiecăruia, în actul de cumpărare transcris la nr. 3287 din 20 octombrie 1922, făcând parte din trupul fostei moşii Budeşti, proprietatea Mariei Varlam, declarăm că primim împărţirea în întinderea, cantitatea şi valoarea după estimaţiunile făcute, aşa cum se arată mai jos şi aplicată pe teren după cum se constată în harta făcută de inginerul silvic A. Ionescu în anul 1922, angajat anume pentru această lucrare şi din harta suplimentară făcută de inginerul Gh. Ştefănescu în anul 1932. În ceea ce priveşte loturile 95-100, inclusiv, împărţirea făcută de Banca populară „Albina Lohanului“ obligă la aceasta prin actul de cumpărare menţionat mai sus şi care ia parte la acest act prin reprezentantul ei, domnul Petru Gh. Albescu, delegat de consiliul de administraţie prin procesul verbal nr. 3 din 15 februarie 1924.
Vom stăpâni după cum urmează:…
Exemplu: 17. Constantin Ionescu, un hectar, formând lotul 104, megieş la R cu lotul 105, la A cu lotul 103, la MN cu islazul comun al Băncii şi la S cu pădurea satului Hoceni. Valoarea este de 6.575 lei…
Diferenţa de întindere de 8,91 ha până la completarea a 191, 8 ha ce a fost cumpărată prin actul de transcriere la nr. 3281/1922 şi care a fost achitată de Banca populară „Albina Lohanului“ din Creţeşti din fondurile ei proprii, nu intră în acest act, ea rămânând la dispoziţia Băncii, care se va aranja prin adunare generală…
Făcut astăzi 16 februarie 1924 în oraşul Huşi. Scris şi redactat de mine, cunoscător al părţilor, avocat N. Pruncu.
Din analiza listei lotaşilor se constată că pentru aceeaşi suprafaţă de pădure s-au stabilit preţuri diferite. Tragem concluzia că a fost negociată valoarea fiecărui lot în funcţie de calitatea pădurii, cantitatea masei lemnoase, esenţa acesteia, situaţia topografică a terenului etc.
Pentru început bucuria ţăranilor a fost mare: după veacuri de aşteptare s-au văzut şi ei proprietari de pădure care le stătea „după casă“ şi pe care o puteau folosi după propriile trebuinţe, fără a mai depinde de boier sau de stat. Că a fost numai o bucurie de început ne-o dovedeşte sfatul dat de bătrâni, transmis de la o generaţie la alta: „Băiete, cât vei trăi, de la bănci să nu te-mprumuţi. Munceşti o viaţă şi-abia-ţi plăteşti capetele.“ Datoriile către bancă trebuiau plătite în termen şi bani nu prea erau.
La 11 iunie 1948, după numai 24 de ani, timp în care pădurea a fost în stăpânirea proprietarilor de drept, nici măcar o viaţă de om, statul a intervenit brutal, fără a ţine seama de starea materială a omului şi l-a expropriat de bunul atât de necesar, pentru obţinerea căruia a pus ban peste ban ca să fie da folos familiei sale şi urmaşilor.
|
Cabana silvică „Făgădău“
|
Ţăranul din Creţeşti, fost proprietar de pădure, a trebuit să aştepte 42 de ani ca să apară Legea 18/1991 şi încă alţi 10 ani până la Legea 1/2000 ca să obţină înapoi ceea ce de drept îi aparţine: pământul cu pădure. Unii nu au mai avut răbdare şi s-au „mutat“ pe alte tărâmuri. Vai, cu câtă uşurinţă s-a luat terenul cu pădure şi cât de greu se restituie.
10. Apicultura |
Cuprins ^ |
Începuturile apiculturii sunt pierdute în negura vremurilor. În timpul peregrinării sale pentru căutarea hranei, omul primitiv a descoperit în scorburile copacilor cuiburi de albine pline cu miere. Îndulcindu-se din acest dat al naturii adunat de harnicele albine omul, a căpătat obiceiul, apoi îndeletnicirea de a culege fagurii de miere. La început nu au lipsit riscurile, albinele îşi apărau cu preţul vieţii munca lor. Cu timpul omul s-a apropiat de viaţa albinelor, le-a înţeles felul de organizare şi obiceiurile din interiorul scorburii şi le-a dus lângă casă unde le-a făcut un nou adăpost, întâi din trunchiuri de copac (buduroaie), apoi din coşuri de nuiele sau de papură lutuite, până a ajuns la stupul sistematic din zilele noastre, o mică casă din scânduri, cu rame mobile.
În decursul timpului albina a stat întotdeauna lângă om. Avem mărturie cele peste 15.000 de desene rupestre descoperite în Spania. Albinăritul a fost o îndeletnicire de seamă a vechilor egipteni, asirieni, babilonieni. Documente din vechea Indie atestă că întâia divinitate din religia brahmană care simbolizează cerul şi care „crease“ viaţa în univers, era înfăţişată sub chipul unei albine aşezată pe o floare de lotus.
La Muzeul chihlimbarului din comuna Colţi, Buzău, se află un fragment de rocă fosilizată cu desen hexagonal, mărturie că pe teritoriul ţării noastre albinăritul a existat din vremuri imemoriale, iar la Muzeul din Constanţa găsim fragmente de amforă destinată transportului mierii.
Istoricul grec Herodot (485-421 î.e.n.) arată că …ţinutul de dincolo de Istru (Dunărea n.n.) este ocupat de albine şi din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe – dovadă că albinăritul avea o puternică dezvoltare la nord de Dunăre. Un alt istoric şi mare comandant de oşti, Xenofon (430-355 î.e.n.), în lucrările sale arată că …hrana geţilor consta în primul rând din miere, legume, lapte şi preparate din lapte, mai puţină carne. Publius Virgilius Maro (70-19 î.e.n.), mare poet latin, în opera sa „Georgicele“, este cel dintâi care poetizează viaţa albinelor. Sculpturile de pe Columna lui Traian sunt încă o dovadă că şi după cucerirea Daciei apicultura a fost o ocupaţie însemnată.
După ce năvălirile barbare s-au rărit şi oamenii locului au început să se aşeze, albinăritul a cunoscut o perioadă de înflorire, intensificând-se valorificarea produselor apicole, mierea şi ceara ajungând treptat să ocupe un loc important, alături de cereale, animale, sare, peşte, lemne, piei şi lână în comerţul cu statele vecine, în mod deosebit cu grecii apoi cu turcii, aşa cum amintesc Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce în operele lor.
Drumul de pe Valea Lohanului, bătut veacuri de-a rândul de felurite semeţii dar şi de negustori, se numea „Drumul Mierii“ – dovadă că pe aceste locuri unde pădurile („codrii“, cum spunea Cantemir) ofereau bogate surse melifere, apicultura constituia o importantă sursă de venituri. În gospodăria feudală prisăcile erau organizate pe terenuri special amenajate, cu îngrijitori de meserie numiţi prisăcari. În anul 1763 în toată Moldova erau 670.000 de stupi, care aduceau un venit Visteriei de 74.439 lei, sumă deloc de neglijat.86 În secolele XV-XVII se dădea dijmă, un stup din 50, iar când numărul lor era mic, se plătea o para de stup.87 Pentru fiecare calup de ceară se dădea o anumită dare, numită camână.
Mulţi cercetători, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de zilele noastre, s-au aplecat cu sârguinţă şi au cercetat viaţa albinelor: naturalistul elveţian Francisc Huber, naturaliştii Darwin şi Luboc, apoi Maurice Maeternik şi Karl von Frisch, laureaţi ai premiului Nobel sau marele entomolog Fabre. Sunt numai câţiva dintre acei ce au descifrat din tainele acestor minuscule vieţuitoare.
Preocupări apicole au avut şi cărturarii din ţara noastră: Ioan Pioaru Molnar, scrie prima carte de apicultură, „Economia stupilor“ (1785), publicată în Transilvania; Remus Begnescu, părintele stupăritului modern în România, este cel care a introdus pentru prima dată în practica apicolă stupul vertical cu două corpuri; N. Grand, G. Hermes, Ion Tomici şi mulţi alţii.
Că apicultura a fost mereu una din ramurile economice cu destulă însemnătate o dovedesc toponimele care se păstrează până în zilele noastre: „Prisăcani“ – Iaşi, sat pe malul Prutului renumit pentru baza sa meliferă; „Prisaca“ – Bacău; „Stupca“ – Suceava. Şi în zona noastră am avut asemenea toponime: satul (cătunul) „Stupini“88 care s-a aflat pe Valea Crasnei, sat dispărut prin contopire. În comuna Creţeşti antroponimul „Prisăcaru“ aparţine unui mare număr de locuitori – o altă dovadă a existenţei prisăcilor şi prisăcarilor. La Creţeşti practicarea apiculturii a fost înlesnită de pădurea care înconjoară localitatea. În prezent 2.878 ha de pădure în masiv aparţin comunei Creţeşti, cu un impresionant număr de specii de arbori şi arbuşti meliferi: salcâm., jugastru, tei cu frunza mare, tei alb, glădiţă, sălcioară, scoruş, măceş, măr pădureţ, corcoduş, alun, cireş, corn ş.a. Nu întâmplător Valea Lohanului s-a numit „Drumul Mierii“.
Pe vechea stemă a judeţului Vaslui se găseşte un stup triunghiular din nuiele de argint, însoţit de trei albine de aur în zbor, blazon cunoscută din documente datând din 1806 (Sigiliul Divanului Cneziei Moldovei). Semnificaţia acestui semn heraldic este următoarea: din moment ce dispare iarna, albina simbolizează învierea şi speranţa, spiritul cooperant şi sârguinţa. Mierea şi laptele constituia hrana zeilor, simbol al abundenţei şi aminteşte de îndeletnicirea localnicilor, apicultura.89
În perioada de început s-a practicat o apicultură primitivă, mierea era obţinută prin procedee rudimentare. Se alegeau buduroaiele cele mai grele, albina era sacrificată prin afumare cu pucioasă. Fagurii scoşi din buduroaie erau zdrobiţi într-un ciubăr. Ceara, albinele moarte şi alte impurităţi se ridicau la suprafaţă şi mierea se lăsa la fundul vasului. Cu timpul albinele au început să fie ocrotite, folosindu-se „metoda prigonitului“ – albinele erau mutate într-un alt stup unde luau munca de la capăt. Ceara, atât de întrebată în comerţ, dar şi necesară apicultorului, era obţinută din fagurii puşi la topit într-un vas de lut sau ceaun. Topitura, încă fierbinte, se punea într-un sac. Pentru ca ceara să se scurgă, sacul era aşezat într-un teasc primitiv. Rămăşiţa din sac, numită boştină, se usca la soare şi se păstra pentru a fi vândută boştinarilor sau folosită în ameliorarea durerilor reumatice, după un procedeu utilizat şi în staţiunile balneare unde astăzi, în locul boştinei se foloseşte parafina.90
Pentru a se sublinia importanţa economică ce se acordă stupăritului amintim că în zapisele de vânzări, aşa cum am arătat într-un alt capitol, din actele de danie, de schimburi de pământ, din foi de zestre (izvoade), testamente sau judecăţi, alături de locuri de moară, iazuri pentru peşte, se făcea menţiunea expresă că s-a dat sau s-a vândut şi o „prisacă“ ori „loc de prisacă“.
Organizarea monahală de la Schitul Creţeşti, cu 12 călugări ai săi, cu siguranţă că pe lângă biserică şi acareturile schitului avea şi o prisacă. Călugării se înfruptau din dulceaţa mierii iar ceara o foloseau la confecţionarea lumânărilor necesare săvârşirii slujbelor închinate Domnului. Şi astăzi fiecare mănăstire are câte o prisacă (stupină) îngrijită de călugări sau călugăriţe specializaţi în această muncă.
Vechimea milenară a apiculturii ne este confirmată şi de folclor în care termeni ce aparţineau acestui domeniu se folosesc în comparaţii, metafore epitete etc., subliniind într-o formă poetică spiritul organizatoric, sacrificiul, munca, simţul colectivităţii dar şi înţepăturile unor vorbe pline „de venin“. Între starea vremii şi apicultură este o strânsă legătură, după cum se arată în versurile:
Când se umplu fântânile
Scad stupii şi stânele.91
Şi poezia cultă s-a apropiat de apicultură, aşa cum a făcut Alexandru Vlahuţă:
Urgisit de toţi să fii
Tu de-a pururi iubeşti
Iar ca să rămâi în pace
Nimic lumii să nu-i cei
Binele te-nvaţă a-l face
Ca albina mierea ei.
Atât de mult a intrat albina în viaţa oamenilor încât şi atunci când ea apare în vis are o anumită semnificaţie: prognostichează rezultate favorabile şi prosperitate datorită muncii în echipă. Dacă albinele visate „fabrică“ miere, în casă sau în proprietate, reuşita şi norocul în viaţă sunt asigurate.
Fagurele simbolizează colectivitatea. Dacă albinele sunt prietenoase, colectivitatea în care trăiesc oamenii şi familia vor obţine rezultate bune în munca pe care o fac. Semnificaţiile viselor sunt multiple.92
O contribuţie deosebită la dezvoltarea apiculturii în zilele noastre şi-a adus-o vasluianul Constantin L. Hristea (1896-1987), licenţiat în drept şi chimie agrară, căsătorit cu o huşeancă, născută Damian. A scris multe lucrări cu conţinut apicol într-un limbaj accesibil atât specialistului cât şi apicultorului amator. Constantin Hristea rămâne în istoria apiculturii româneşti cu lucrarea de referinţă „Stupăritul“ (733 pagini), un tratat premiat de Academia Română (1947) şi onorat cu Medalia de aur şi Diploma de onoare în Franţa, apărut în trei ediţii care s-au epuizat în mare grabă. În urma observărilor şi cercetărilor apicole şi a progreselor înregistrate pe plan naţional şi internaţional, Constantin L. Hristea şi-a revizuit şi completat opera sa monumentală, republicând-o sub titlul „Stupăritul nou“, lucrare completă, indispensabilă oricărui apicultor.
Pentru trecerea de la albinăritul tradiţional la cel ştiinţific şi-au adus contribuţia mulţi înaintaşi cunoscători ai vieţii intime a stupului, biologiei albinei, orientând această muncă sub cele mai diverse aspecte: îngrijirea familiilor de albine produsele stupinei, inventarul apicol, bolile albinelor etc. Cercetarea a avut la început un caracter sporadic, apoi organizat, când înregistrează mai multe etape: 1930-1957 – caracterizată prin înfiinţarea Institutului Naţional de Zootehnie; 1957-1974 – înfiinţarea Staţiunii Centrale pentru Apicultură şi o altă etapă, după 1974, de când funcţionează Institutul de Cercetări pentru Apicultură şi Asociaţia Crescătorilor de Albine (A.C.A), cu centre zonale pentru selecţia şi creşterea mătcilor, cel mai apropiat centru creţeşteni fiind cel de la Poieni–Iaşi.
Creşterea efectivului familiilor de albine, a producţiei apicole şi diversificarea acesteia situează ţara noastră printre ţările cu o apicultură dezvoltată. În 1986 România ocupa pe plan mondial următoarele locuri: numărul familiilor de albine –locul 6 cu 1.384.337 familii; producţia totală şi cantitatea de miere la 100 de locuitori –locul 5 cu 14.219 tone şi 60,5 kg miere/la 100 locuitori.
În 1965 se organizează la Bucureşti cel de al XX-lea congres jubiliar de apicultură al Apimondiei, cu 2.000 de participanţi din 60 de ţări, un succes de răsunet mondial. Preşedinte al Apimondiei fiind prof. dr. Viaceslav Harnaj, care a condus această prestigioasă organizaţie internaţională a apicultorilor timp de trei mandate.
Se poate afirma că în tot cursul istoriei apicultura a fost prezentă în comuna Creţeşti, datorită poziţiei sale geografice cu o bogată bază meliferă şi a oamenilor locului. Practica acestei îndeletniciri a parcurs aceleaşi etape ca întreaga apicultură românească până s-a ajuns la stupul sistematic, multietajat cu ramă mobilă, centrifugă mecanică, topitor solar, faguri artificiali ş.a. Coordonarea întregii activităţi – aprovizionarea cu materiale, instruirea apicultorilor, valorificarea produselor apicole etc. făcându-se prin Centrul apicol Huşi.
Exemplul călugărilor de la biserica schitului din Creţeşti a fost urmat şi de alţi locuitori din sat. Intelectualii – preoţi şi învăţători – mai apropiaţi de lumina cărţii, au fost aceia care în practica lor apicolă au trecut de la buduroaie la stupul multietajat. În timpul celor două războaie mondiale numărul familiilor de albine din comună a scăzut, totuşi, cu toate nenorocirile care s-au abătut asupra oamenilor, albinele nu au dispărut. Preotului Ioan Sbârnea din Budeşti, apicultor din neam în neam, puhoaiele duşmane i-au distrus stupina când era plecat în refugiu dar, cu pricepere şi perseverenţă a reuşit să o reînvie şi să o lase moştenire fiului său, inginer Ion I. Sbârnea. Prin aceleaşi necazuri au trecut şi alţii. Învăţătorului Mihai Enăchescu i-au fost luate familiile de albine de către C.A.P., asemeni şi fratelui său, Neculai Enăchescu.
Un alt învăţător, Ion Ionescu, un împătimit în ale apiculturii, atunci când condiţiile istorice l-au determinat să părăsească satul Sărata Galbenă din Basarabia, şi-a luat cu el şi familiile de albine şi le-a adus la Budeşti, locul obârşiei sale, şi le-a îngrijit şi prăsit atât timp cât l-au ţinut puterile. Aceleaşi preocupări au avut preoţii Neculai Bădros şi Grigore Chitic, învăţătorul Constantin Stejar şi profesorul Vasile Folescu.
Dintr-o evidenţă a apicultorilor şi a familiilor de albine din comuna Creţeşti (1983), găsim pe: Constantin Stejar (5 familii de albine), Ioan Sbârnea (14), Ioan I. Sbârnea (30), Vasile Aniculăesei (11), Andrei Dănuţ (5), Maranda Gentimir (5), Maria Folescu (5), Vasile Folescu (30), Neculai Bădros (6), Ioan Puşcaş (65), Ioan I. Orzan (10), D. Andrişoiu (20), Ştefan Grecu (3), Iorgu Bolboceanu (8), Maria Popa (4), Neculai Olteanu (8), C.A.P. (50). Sfatul Popular Creţeşti (40).93
De când deplasarea albinelor în pastoral a început să devină o practică curentă, în zona Creţeşti s-au deplasat cu familiile de albine la culesul de salcâm sau de tei apicultori din Huşi: C. Cornoiu, Ilie Harnagea, Dumitru Condurache, I. Barbău, apoi M. Miron şi Tiberiu Rotariu (care s-a şi împământenit la Creţeşti). Alţi apicultori: Neculai Dabija, Ion Vrânceanu, Mihai Atasiei, I. Axinte şi urmaşii lui, Miluţă Catana şi N. Bahnaru ş.a., ani de zile au staţionat cu familiile de albine în salcâmii de la „Fântâna Popii“, cu toate riscurile legate de lipsa pazei. Stupina Liceului Agroindustrial din Huşi, cu peste 80 de familii, mulţi ani a avut bază staţionară la Satu Nou, într-un loc folosit anterior de apicultorul I. Ianoş. Tot în zonă se află stupina Ocolului silvic din Huşi, îngrijită de tehnicianul apicol Vasile Băluţă.
|
Alexandru Slătineanu
|
Unii locuitori din Creţeşti afirmă că „ar îndrăzni“ să se apuce de apicultură dar, motivează ei, timpul nu le permite acest lucru – nimic mai fals. Apicultorul Alexandru Slătineanu (1914-2001), cu domiciliul stabil în Iaşi, timp de 26 de ani a staţionat la Satu Nou cu stupina sa formată din 50 de familii de albine. Se deplasa de la Iaşi la Creţeşti o dată la două săptămâni, lucrând efectiv o zi şi jumătate. Iarna vizita stupii o dată pe lună. Rezultatele muncii l-au mulţumit cu prisosinţă. A moştenit dragostea pentru albine de mic. Învăţând tainele meseriei de la tatăl său, îndeletnicire care a lăsat-o urmaşilor lui, inginerii Radu şi Doina Slătineanu – acoperind astfel mai mult de un veac de apicultură în familie. În concluzie: se poate practica apicultura chiar şi în situaţia când apicultorul este navetist.
Un creţeştean, profesorul Constantin Ioaniţescu, cu domiciliul în Iaşi, atras de frumuseţea muncii de apicultor, fiind la vârsta a treia, nu stă la uşa blocului să aştepte poştaşul cu pensia, vine la Creţeşti şi „ascultă cântecul mătcii“ în stupina proprie.
Albinele (Apis mellefica), ca şi celelalte specii de animale, fac parte din lanţul trofic planetar şi se supun aceloraşi legi biologice ale filogeniei94 şi ontogeniei,95 reproducerii şi morţii. Pe tot parcursul vieţii lor sunt supuse permanent agresiunii din partea unor specii de viruşi, bacterii, micete, protozoare şi paraziţi care le produc în anumite situaţii îmbolnăvirea sau chiar moartea.96
Veacuri de-a rândul albinele au rezistat tuturor acestor duşmani prin selecţie naturală. Abia prin Decretul regal nr. 1303 din 28 mai 1936, pentru completarea Legii de poliţie sanitar-veterinară (1912) la lista zoonozelor s-au adăugat şi bolile albinelor: loca europeană, loca americană, acarioza şi nosemoza, stabilind că pentru combaterea lor se vor ordona tratamentul obligatoriu al stupului sau distrugerea lor cu drept de despăgubire, unele măsuri fiind valabile şi astăzi. În ultimul deceniu atacul masiv al acarianului Varroa jacobsoni, datorită fie neglijenţei apicultorilor, fie slabei calităţi a medicamentului (Sineacar sau Varachet) a decimat stupini întregi, ceea ce a descurajat pe unii apicultori, în special pe cei cu un număr mic de familii de albine.
Şi în apicultură, ca în toate domeniile cunoaşterii, între teorie şi practică trebuie să existe o strânsă legătură. Cursurile apicole care se organizează în fiecare iarnă la cercul A.C.A. Huşi, unde specialişti şi practicieni cu experienţă prezintă şi pun în dezbatere cele mai diverse aspecte ale activităţii apicole, aduc unele rezultate pozitive. Cu ajutorul acestor învăţăminte, cu transmiterea experienţei de la un apicultor la altul, încet, încet, apicultura pe meleagurile creţeştene începe să se redreseze.
În ultima vreme medicina naturistă se alătură celei alopate pentru a înlătura suferinţele oameni. În această bătălie produsele stupului se bucură de o tot mai mare căutare. Fără a exagera, se poate spune că stupul este o farmacie în care se găseşte leac pentru orice boală:
miere cu lăptişor de matcă – folositoare în toate afecţiunile, profilactic şi terapeutic;
miere propolizată cu extract moale de propolis – recomandată în anemii, hipoclicemii, osteoporoză;
propolis natural – dezinfectant bucal împotriva cariilor dentare, afecţiuni respiratorii, parodontoză;
tinctură de propolis – boli de piele, infecţii urinare, prostată;
miere cu hrean – indicată în afecţiuni cardiace;
miere cu apilarnil – disfuncţii sexuale, infertilitate, pubertate întârziată, noduli mamari, hipertrofie de prostată, etc.
Multe alte afecţiuni pot fi tratate cu produsele stupului recomandate de apiterapie. Gastronomia şi cosmetica sunt alte domenii unde produsele apicole au o largă întrebuinţare. Lucrările specializate ne dau explicaţii amănunţite pentru fiecare situaţie şi cerinţă în parte.
Practica apicolă ne oferă de toate: îmbinarea muncii fizice cu munca intelectuală, atât de necesare organismului uman, mai ales în a doua parte a vieţii; remedii de prevenire şi îndepărtare a celor mai diverse afecţiuni; investiţiile sunt modeste, treptate şi cu timp scurt de amortizare; dă posibilitatea apicultorului de a se preocupa şi de alte activităţi impuse de cotidian şi, nu în ultimul rând, apicultura contribuie la rotunjirea bugetului familial.
11. Sericicultura |
Cuprins ^ |
În ultima perioadă în sfera politicului şi economicului privind relaţiile externe ale ţării noastre se foloseşte tot mai des sintagma „Drumul Mătăsii“. Acest drum nu a fost altceva decât o cale comercială, cu precădere a produselor textile din mătase naturală aduse în Europa din China, leagănul creşterii viermilor de mătase.
La începuturi, popoarele asiatice culegeau gogoşile viermilor de mătase din păduri, făceau vata, apoi firul de mătase.97 În China, cu circa 3.000 de ani î.e.n., împărăteasa Ling Chi a intrat în istorie ca fiind cea care a depănat firul de mătase din gogoşi ca să-l folosească pentru a broda stofele (Confucius). Mai târziu această ocupaţie a devenit sacră pentru femeile nobile chineze.
Din primul secol al mileniului întâi al erei noastre creşterea viermilor de mătase (Bomyx moril) a devenit monopol de stat în China. Legi severe pedepseau pe cel care divulga secretul creşterii viermilor sau dădeau altora ouăle.98 Legenda spune că ouăle au fost scoase din China ascunse într-un toiag găurit al unui călugăr, răspândindu-se apoi în nordul Africii şi în Europa (Caucaz, Spania, Sicilia, Franţa).
În ţara noastră folosirea firului de borangic99 a fost cunoscută treptat, pe provincii, începând cu secolul XIV, căpătând o largă răspândire după secolul al XVII-lea la îndemnul domniţelor care au făcut o îndeletnicire din folosirea acestui fir la înfrumuseţarea straielor domneşti şi boiereşti.
Creşterea viermilor de mătase a fost strâns legată de cultivarea duzilor (pop. agud) a căror frunze sunt folosite în hrana larvelor. Precizări privind folosirea borangicului le găsim în izvoadele de zestre în care sunt menţionate obiecte confecţionate cu acest fir: feţe de pernă, cearşafuri, prostire de obial,100 ie, ştergare etc. Obiceiurile de nuntă ajunse până în zilele noastre, când zestrea fetei era mutată cu alai la casa mirelui, făceau cunoscut satului munca gospodinei la războiul de ţesut, unde firul de borangic era folosit atât la „urzeala cât şi la băteala“ pânzei, menţiuni pe care le găsim în operele cronicarilor, precum şi în alte documente.101
Anul 1845 este considerat momentul când în Moldova dezvoltarea sericiculturii devine o preocupare a statului. În partea de jos a provinciei (Fălciu, Vaslui, Bârlad) s-au sădit peste 60.000 puieţi de dud. Zona Huşului fiind una din cel e mai propice pentru extinderea viermilor de mătase, …în anul 1852 se hotărăşte înfiinţarea unui stabiliment sericicol la Huşi, unde existau condiţii pentru ridicarea clădirilor necesare şi unde locuitorii erau obişnuiţi cu creşterea viermilor de mătase.102Includem în cei „obişnuiţi cu…“ şi pe locuitorii din Creţeşti . Nu ne putem imagina că proiectul fabricii de mătase de la Huşi a avut în vedere numai locuitorii oraşului care, oricum, nu ar fi putut asigura materia primă necesară.
Dezvoltarea sericiculturii a fost determinată atât de nevoile gospodăriei ţărăneşti, dar şi de nevoile industriei: firul de mătase, produs animalier, este rezistent, fiind întrebuinţat la site, cabluri electrice, paraşute, chirurgie, la maşinile de scris, la cusutul încălţămintei, precum şi la confecţionarea pungilor în care se punea praful de puşcă în tuburile de la proiectile etc.
Odată cu descoperirea mătasei artificiale (1928) de către Chardoonet, pe plan mondial a scăzut la jumătate preţul mătasei naturale. Această scădere a influenţat numai marii producători şi comercianţi. Gospodăria ţărănească a simţit mai puţin efectele noii descoperiri, aici se producea ca şi mai înainte, atât borangic de cât era nevoie.
Pentru a se asigura hrana viermilor de mătase crescuţi de locuitorii şi elevii comunei Creţeşti, pe pintenul de deal de la digul iazului din Creţeşti de Sus, s-au plantat puieţi de dud de către elevii şcolilor din Creţeşti (învăţător Marin Benghiuş) şi Satu Nou (învăţător Emanoil Lovin), loc care mai târziu a intrat în vorbirea curentă ca toponimul „La Aguzi“. Noua plantaţie, frumos dimensionată şi îngrijită de cei care au ostenit la realizarea ei, nu a fost de prea mare folos pentru sericicultură: au venit vremurile grele ale celui de al II-lea război mondial şi ritmul vieţii din sate s-a schimbat. Bărbaţii erau plecaţi pe front şi cei rămaşi acasă nu mai aveau timp să se îngrijească de plantaţie şi să se ocupe cu creşterea viermilor de mătase. Munca copiilor de „La Aguzi“, unde fiecare îşi însemnase copacul pe care l-a sădit şi udat ca să îl vadă crescut mare şi falnic, s-a risipit în vânt.
Începând cu anul 1960 au existat preocupări din partea statului pentru a reînvia această activitate. La Huşi a luat fiinţă un centru de sericicultură, condus de tehnicianul C. Miron, care coordona întreaga activitate din zonă: contracte cu C.A.P.-urile, şcolile, gospodăriile populaţiei şi ocolul silvic. La acestea s-a adăugat şi o fermă proprie, „La Galbena“. Direcţia Generală pentru agricultură a judeţului Vaslui stabilea sarcini de plan pentru fiecare sector de activitate.
Odată cu modernizarea DN 24B, pe marginea şoselei au fost plantaţi duzi, asigurându-se astfel în perspectivă, hrana necesară creşterii viermilor de mătase. În perioada de vară toate şcolile din comună organizau copii în această acţiune. Directorii de şcoli răspundeau de munca făcută sub directa supraveghere a profesorilor de ştiinţe naturale – Jănică Ghibănescu şi Maria Cornea, alături de învăţătorii claselor I-IV.
În comună, la C.A.P. şi la gospodăriile populaţiei, creşterea viermilor de mătase nu a trezit un entuziasm prea mare, deşi aveau la dispoziţie sămânţă selecţionată, îndrumare tehnică de specialitate, munca nu era prea grea, avea o oarecare rentabilitate şi folosea forţa de muncă când ea nu era necesară în agricultură, între praşila I şi a II-a a porumbului. Prin Decretul 379/1975 producătorii erau scutiţi de orice taxă. Reţinerea locuitorilor a fost determinată de faptul că îndeletnicirea presupunea asigurarea unor condiţii: căldură, camere uscate, curăţenie permanentă şi pe măsură ce viermii cresc schimbarea suportului de hârtie trebuia să se facă cât mai des. În cazul unei perioade îndelungate cu zile ploioase, frunzele pentru hrană trebuiau să fie şterse de apă una câte una. Orice greşeală de întreţinere putea duce la apariţia pebrinei (boala viermilor) şi astfel întreaga muncă era zadarnică.
Sericicultura nu mai constituie astăzi o ocupaţie a locuitorilor comunei, nici măcar a şcolilor. Baza de hrană, duzii de pe marginea şoselei nu mai există, au fost tăiaţi, probabil din raţiuni ce privesc siguranţa circulaţiei. Iarna femeile nu mai stau la războiul de ţesut, „să sune satul de vătale“ ca pe vremea lui Creangă. Comerţul pune la dispoziţia cumpărătorilor îmbrăcăminte gata confecţionată şi pânzeturi „la alegere“, fără a mai fi nevoie de borangic şi de războiul de ţesut. Pentru generaţiile viitoare creşterea viermilor de mătase şi modul cum se obţine firul de borangic din gogoşi va fi o taină care nu va putea fi descifrată decât din cărţi.
1. falce – veche unitate de măsură, egală cu circa un hectar şi jumătate (14.321,95 mp), folosită în Moldova.
2. Uricarul, t. III, 1853. Iaşi, p. 241.
3. epitropie – administrarea bunurilor unei biserici sau mânăstiri; tutelă, curatelă.
4. I.F. Neigenbauer aprecia că în anul 1854: renta de pământ a preoţimii din Principate este considerabilă, deoarece aproape 1/4 din pământul ţării este al ei, consemnare cuprinsă în Acte şi legiuri, vol. IV, Bucureşti, 1908, p. 156, sub titlul Raportul dintre proprietari şi ţărani în Moldova şi Valahia.
5. secularizare – trecerea averilor bisericeşti şi mânăstireşti în proprietatea statului; lat. saecularum laic.
6. Buciumul, nr. 206, 14/26 martie 1864, Bucureşti.
7. clăcaş – ţăran aşezat pe o moşie domnească, boierească sau mânăstirească, obligat să plătească proprietarului în muncă chiria pentru pământul pe care locuia şi din care se hrănea.
8. nart – normă de muncă oficială pe care ţăranii clăcaşi erau obligaţi să o realizeze într-o zi pe moşia boierului.
9. zile de boieresc – obligaţie a ţăranilor clăcaşi de a executa munci agricole în folosul boierului în schimbul pământului primit în folosinţă.
10. Monitorul Oficial nr. 101 din 15/27 august 1864, p. 811-813.
11. Ioan Ilincioiu – Ţăranii, pământul şi moşierii în România, 1864-1889. Bucureşti, Editura Politică, 1982.
12. Biblioteca Academiei R.S.R., Arhiva Alexandru Ioan Cuza, vol. XXXVI, f. 4.
13. Arhivele Statului, Bucureşti. Fond Ministerul de Interne. Div. Rural-comunală, inv. 318, dosar 115/1879.
14. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Lucrările comisiei Ad-hoc, comuna Creţeşti, 1879-1885, pachet 1.
15.Actul de împărţire a fost încheiat în trei exemplare, pus într-o mapă îngrijit legată în pânză, cu toată documentaţia – hărţi, tabele cu împroprietăriţi, procese-verbale cu semnăturile în original, datat: Creţeşti, 1879, august 31, totul de o acurateţe desăvârşită, spre lauda şi cinstea maiorului N.V. Ionescu, inginer hotarnic.
16. analoge – aici cu sensul de proprietate în devălmăşie (dea valma, împreună).
17. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, tr. 1772, nr. 35.855.
18. România liberă, 17/29 mai 1888.
19. Danaide – fiinţe mitologice (50 de fiice ale regelui Danaos al Argosului). Pentru că şi-au sugrumat logodnicii în noaptea nunţii au fost condamnate să umple în infern un butoi fără fund; munca zadarnică, fără sfârşit.
20. E.M. Lahovary – Liberalii şi chestia agrară. Articole publicate în Timpul şi Conservatorul, 1896-1907. Bucureşti, 1907, p. 9.
21. anuităţi – rate plătite anual.
22. R. Rosetti – Pentru ce s-au răsculat ţăranii. Bucureşti, 1907, p. 442.
23. călăraşi – corp militar auxiliar ai domniei; beneficiau de unele privilegii şi aveau un regim fiscal aparte.
24. vechil – avocat; mandatar; om de încredere.
25. vătaf – mai mare peste; îngrijitor de curte boierească.
26. fecior boieresc – slugă boierească.
26. G.C. Dogaru – Chestiunea ţărănească în România şi noile legi agrare. Bucureşti, 1908, p. 43.
28. Nicolae-Vasile Leonescu, procuror general al Curţii de Apel Iaşi – Tablou despre învoielile şi muncile agricole din judeţele Bacău, Botoşani, Dorohoiu, Fălciu, Iaşi, Neamţu, Suceava, Roman şi Vaslui pe anul 1906-1907. Bucureşti, 1908, pp. 35-40.
29. N.V. Leonescu, op. cit.
30. Costin Clit – Însemnări inedite, în: C.E.H., vol. III, 1997, pp. 52-63.
31. Documente privind marea răscoală a ţărănimii din 1907. Vol II. Desfăşurarea răscoalei. A. Moldova. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, p. 593.
32. Laurenţiu Ştefănescu – Răscoala din 1907 în zona Huşilor, în: A.M.M., vol. V-VI, 1983-1984, pp. 483-484.
32. Documente privind… 1907, p. 594.
33. Documente privind… 1907, p. 595.
35 Moşia Budeşti a fost exploatată de un arendaş care avea la dispoziţie toată curtea boierească: animalele, uneltele de muncă, magazii de depozitare a produselor agricole, slujbaşi, etc. În documentele din timpul răscoalei apar doi arendaşi: Primăria Creţeşti îl menţionează pe Vasile Adrian la încheierea învoielilor agricole, iar Documentele răscoalei… 1907 pe Marcu Segal. Explicaţia poate fi următoarea: învoielile agricole se încheiau pe o perioadă de 5 ani, timp în care arendăşia a putut trece de la unul laaltul.
36. Documente privind… 1907, p. 596.
37. moşii de mână moartă – moşii părăsite, necultivate.
38. O. Parpală – Aspecte din agricultura României, 1920-1939. Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 7.
39. A. Eşanu, I. Saizu – Date noi privind lupta pentru pământ a ţăranilor din Moldova în anii 1918-1921, în: Analele Institutului de istorie, nr. 1, 1968, p. 86.
40. Relaţii agrare şi mişcări ţărăneşti în România. Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 544.
40. latifundiu – mare posesiune de pământ; lat. latus întins şi fundus ogor.
41. G. Gareflid – Chestiunea agrară în România. Bucureşti, 1920.
43. Eugen D. Ciocoiu – Aplicarea reformei agrare din 1921 şi 1945 în fostul judeţ Fălciu. 1974, manuscris.
44. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui, Fond Prefectura judeţului Fălciu, dosar 7, 1921.
45. M.O. nr. 93, 28 iulie 1916.
46. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui,. Fond Prefectura judeţului Fălciu, pachet 25, dosar 26/1919.
47. ibidem – dosar 1, pachet 358/1927.
48. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Prefectura judeţului Fălciu, pachet 28, dosar 6/1921.
49. huceag – pădure măruntă şi deasă.
50. regiuni de colonizare – terenuri aflate în alte localităţi.
51. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale. Fond Prefectura judeţului Fălciu, dosar 49/1927, f. 19.
52. ibidem, dosar 75/1932, f. 16.
53. Savel Davidu – Dinamica satului românesc. Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 45.
54. celofibră – fibră textilă artificială, obţinută din celuloză; fr. cellofibre.
55. galenţi – un fel de papuci cu talpa de lemn; gr. galentsa.
56. Direcţia judeţeană a arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Prefectura judeţului Fălciu, dosar 3/1943, f. 42, 95.
57. Scânteia şi România liberă din 11 februarie 1945.
58. Groza Petru – om politic şi de stat. Doctor în ştiinţe juridice, parlamentar şi ministru (1920-1927), a întemeiat în 1933 Frontul plugarilor, organizaţie care a încheiat o alianţă cu Partidul Comunist Român.
59. Legea agrară din 22 martie 1945, promulgată pe 6 aprilie acelaşi an.
60. Instrucţiuni de aplicare a Legii agrare, 1945.
61. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Prefectura judeţului Fălciu, pachet 246/1946.
62. ibidem – inv. 31, pachet 247/1946.
63. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Prefectura judeţul Fălciu, dosar 48/77 – 1945.
64. Scânteia din 12 martie 1945.
65. Arhivele Naţionale Bucureşti – Reforma agrară din 1945, judeţul Fălciu. Dosar 9/1945-1950, f. 80.
66. chiabur – ţăran bogat care aparţine burgheziei satelor, posedând mai mult pământ decât poate lucra singur, dispune de mijloace de producţie şi foloseşte munca salariată; turc. kiabar nobil, bogat.
67. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond nr. 7, pachet 13/1957.
68. Comunicare – Ion Anton, fost brigadier şi preşedinte al C.A.P.
69. Comunicare – Miluţă Ciuntuc, fost responsabil al fermei zootehnice.
70. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Sfatul popular al comunei Creţeşti, pachet 51, dosar 9/1971.
71. ibidi, pachet 71, dosar 8/1884.
72. Comunicare – Gheorghe Alexa, din Creţeşti de Jos.
73. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Consiliul popular al comunei Creţeşti, pachet 73, dosar 10/1971-1984.
74. Comunicare – Maria Vâlcu, fostă contabilă la C.A.P. Creţeşti.
75. Comunicare – Ion Marcu, fost economist al A.E.S.C.
76. Comunicare – Gheorghe Gafton, fost economist al A.E.S.C.
77. Cartea pădurarului. Bucureşti, 1997.
78. sanogeneză – generator de sănătate; (sanos „sănătate“, genesis „a naşte“).
79. fitoncide – substanţe volatile elaborate de unele plante, care au proprietăţi bactericide şi fungicide; phiyton „plantă“, cidos „a ucide“.
80. naţionalizare – trecerea, cu sau fără plată, a unor bunuri din proprietatea particulară, în proprietatea statului.
81. Comunicare – Petrache E. Cornea, Creţeşti de Sus, 75 de ani, pădurar.
82. Comunicare – Timofte Gheorghe, Satu Nou, 62 de ani, vânător.
83. Th. Codreanu, op. cit.
84. Direcţia judeţeană Vaslui a Arhivelor Naţionale, dosar 14/1977, pachet 62.
85. C. Hamangiu – Codul general al României, vol. XI-XII. Bucureşti, 1921, p. 821.
86. Gh. Ghibănescu – Şămile Visteriei Moldovei. Buletin N. Neculce, vol. I. 1925, p. 19.
87. Marea enciclopedie agrară, vol. V, Bucureşti, 1943, p. 275.
89. Paul Olaru – Stema judeţului Vaslui, în Prutul , anul 1, nr. 3, martie 2001, p. 8.
90. Constantin Gh. Radu, Neculai N. Maftei –Dăneşti, etnografie şi folclor. Bucureşti, 1980, p. 36.
91. Versuri de Ion Mancu din Focşasca, în Ştefan C. Ciudin, op. cit.
92. Salas Emilio – Marele dicţionar al viselor. Ghid practic de interpretare. Bucureşti, Editura „Universal Dalsi“, 1994.
93. Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui. Fond Consiliul Popular al comunei Creţeşti. Recensământul din 01.02.1984, pachet 71, dosar 8/1984.
94. filogenie – procesul evoluţiei formelor unui grup de animale sau de plante, de când există viaţă pe Pământ.
95. ontogenie – procesul de dezvoltare a unei fiinţe vii, cuprinzând toate transformările de la stadiul de embrion până la sfârşitul vieţii.
96. Eugen Mârza, Nicolae Nicolaide –Iniţiere şi practică în apicultură. Bucureşti, Redacţia de propagandă tehnico-agricolă, 1990, p. 280.
97. C.E. Popa – Curs de sericicultură. Cluj, 1972, p. 61.
98. Elena Maxim – Creşterea viermilor de mătase în judeţul Vaslui, în: A.M.M., VII-VIII, pp. 315-318.
99. borangic – fir depănat de pe gogoşile viermilor de mătase, pop. burungiuc; de la tc. bűrűncűk.
100. prostire de obial – feţe de plapumă.
101. I. Kalinderu – Circulară cu privire la creşterea viermilor de mătase. Bucureşti, 1905.
102. M. Vitimescu – Proiectu de fabrică pentru cultura mătăsei. Iaşi, 1860.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu